Picaturi de noroc..

Le iubesc enorm.

Cordy [aia clasica] si Sam [aia albastra].

Intr-o zi o sa pot sa te urasc pentru asta. Peste cateva zile, peste cateva luni, poate chiar peste cativa ani, ma voi satura sa zambesc in sila si te voi uri.
Si ma voi satura si de scuzele tale penibile, care nu sunt decat atat. Nu sunt adevaruri, nu sunt fapte, sunt doar niste scuze tampite si penibile. De parca eu nu stiu ca esti prost si-ti place sa stergi pe jos cu tine sau parca m-ai putea covinge ca, de fapt, asta e un defect.
Poate atunci voi fi iubita.
Sau poate atunci o sa plang cum plang cand plang cu adevarat. Sa ma doara gatul, sa ma inec, sa ma sufoc, sa nu reusesc sa vorbesc.
Sau poate nici nu-mi va pasa de asta si nu voi ajunge sa te urasc. Poate voi fi mereu asa de proasta ca acum.

Si lumea poarta doliu astazi.
Pentru tine,
Pentru ca tu nu poti sa treci
Prin asta singura,
Pentru ca noi te vom tine de mana,
Pentru ca oamenii mor.
Lumea poarta doliu lunea asta,
Lumea se ineaca in lacrimi,
Oameni mor si au murit,
Si tu nu poti sa treci
Prin asta singura.
Si doar El stie
De ce lumea poarta doliu azi,
Si maine, si poimaine,
Si luna viitoare,
Si peste zece ani.
Si oameni plang isteric,
Si oameni se sting,
Lumea poarta doliu azi
Ca sa-si planga mortii,
Lumea plange, deplange,
Si unii iubesc.

Sti ca ti-am zis ca ai putea sa zbori? M-am inselat. M-am inselat teribil.
Nu esti decat o javra. O javra ordinara, cretina, idioata, si lista ar putea continua la nesfarsit. Mi se face sila de tine doar gandindu-ma la cate dracu ai facut pana acum si cate o sa mai faci. Esti o tampita!
Nu stii decat sa-ti vinzi dragostea, de fapt, sa-ti vinzi trupul pentru ca n-ai putea sa sti ce inseamna dragostea. Asta si sa furi persoanele pe care altii le iubesc doar pentru ca tu vrei sa te simti mai frumoasa. Javra! Javra ordinara ce esti!
Apoi, dupa ce rupi legaturi, legaturi mai stranse decat ti-ai putea imagina, vi in genunchi cerandu-ti scuze, de parca ai merita sa fi iertata. Te agiti, plangi, implori iertare. De la cine?
Cine dracu mai crezi tu ca te mai iarta?! Dupa ce, ca o javra ce esti, distrugi tot ce ai in cale te astepti ca cineva sa te astepte cu bratele deschise? Poate doar celelalte javre, mai javre decat tine, pe care le cuceresti.
Nu esti decat o fatada, o imagine. Mi-e sila de tine.
Javra ordinara ce esti.

Oricat as incerca sa schimb ceva, sa privesc viata cu un zambet, nu pot.
Nu pot pentru ca se gaseste intotdeauna cineva care sa ma izbeasca cu capul de asfalt. Intotdeauna voi reusiti sa ma faceti sa plang, sa ma ingrijorez, sa va urasc, sa va detest. Mereu.
Ma izbiti cu capul de asfalt pentru ca vreti si pentru ca puteti. Dar nu v-ati gandit niciodata ca ma doare, ca poate am si eu o inima, un suflet care simte, prea adanc fiecare lovitura.

Voi nu ganditi. Loviti crud, dar nu ganditi.

Ti-am dat o sticla de vin. Ti-am daruit-o afisand cel mai stupid zambet fals, pentru ca amandoi stiam ca nu vroiam sa ti-o dau. Acum, sticla de vin zace goala pe sub niste mese.
Poftim. Fericirea suprema la fundul unei sticle de vin. Zambesti.
Ah, daca ai sti de cate ori am vrut sa-ti fur soarele! Pentru asta ti-am dat si vinul, sa nu iti dai seama ca eu incercam sa-ti iau soarele, sa-l pastrez pentru mine. Dar soarele tau nu a incaput in geanta. Poti sa-l pastrezi. Poti sa fi fericit. Ai gasit fericirea si ti-ai pastrat si soarele.
Si totusi.. De ce te-ai oprit din zambit? De ce plangi cand eu plec dezamagita? Razi! Zambeste! Fi fericit.

Stiu ca nu ti-am mai scris, ca m-am oprit intr-o zi, brusc sa-ti mai mentionez numele, sa iti spun ca te iubesc, ca mor pentru tine, ca m-ai facut om si te detest, dar te iubesc.
Dar ai fost intotdeauna in mine, te-am purtat peste tot, in suflet, in par, in sange, in piele, in vise, in casuta mica din carton, construita la marginea drumului din visele cele mai prostesti si stupide. Si de atata timp, atatia ani, vise, randuri, carti, pahare de ciocolata forte, tot te-am pastrat cu mine. Si nu te-am pierdut nici cand imi venea sa mor de durere.
Si tin neaparat sa-ti spun ca…
Mi-ar fi mult prea usor sa ma parasesc pe mine- sa ma ridic intr-o zi de pe scaun si sa merg unde ma duce gnadul. Mi-ar fi mult prea usor sa-mi parasesc viata- un accident nefericit, un sfarsit tragic.
Mi-ar fi mult prea usor sa ma pierd pe mine- sa ma uit in urma, in aglomeratie, sa nu ma mai recunosc in oglinda. Mi-ar fi mult prea usor sa-mi pierd visele, sa ma indragostesc de altceva, de altcineva- sa fug de mine si de ceea ce sunt.
Si, peste toate, mi-ar fi mult prea usor sa parasesc si sa pierd micile obiecte pentru care azi as ucide.
Dar, lut alb si rece, oricat de nepasator ai fi, si oricat m-ai ranit sau nu, pe tine nu te-as putea pierde niciodata. Si daca te-as pierde, daca nu te-as mai reinvia in povestile mele, as pierde si o parte din ceea ce inseamna pentru mine a respira. Asa ca te pastrez in mine, cu mine, in vise, pana cand cerul se va certa cu pamantul si noi nu vom mai exista.

Cu drag,
Ahile.

Poate ca daca nu m-as implica atat de mult as putea deschide ochii si vedea cine ma uraste, si cui sa ma predau. Dar nu. Ma arunc cu capul inainte si ma atasez de toti care ma inteleg si nu ridica o spranceana cand deschid gura sa vorbesc, si nu pufnesc in ras cand imi afisez ideile mele atat de ciudate si totusi atat de normale pentru mine.

Ma atasez si intr-un final ajung sa fiu izbita cu capul de pamant, pentru ca am avut incredere exact in cine nu trebuia. Se-ntampla des. Poate prea des pentru mine.

Si asa ajung mereu sa-mi dau seama ca ar fi trebuit sa ma gandesc de 10 ori inainte, si ajung mereu sa am mai multa incredere in carti si in chitara mea decat in oameni. Pentru ca, de cativa ani incoace, oamenii au inceput sa-mi stea in gat. Imi stau in gat pentru ca ma fac sa plang si pentru ca mi se par ciudati in felul lor de a zambi si de a iubi.

Si totusi, scriu despre oameni si ii iubesc.

Razi!