Picaturi de noroc..

Sa dormi bine sub patura de vise! Sa dormi.

Ah, lut alb si rece, oamenii isi pierd credinta! In tot. Oamenii nu mai cred in oameni, oamenii nu mai cred in magie, in basme, oamenii nu mai cred.
Tu nu-ntelegi.
Pentru noi e vital sa credem. Daca noi n-am crede am ajunge sa fim sfasiati de mastile pe care ni le lipim pe fata si care se adancesc atat de rau incat uitam cine suntem cu adevarat.
Ei nu mai cred.
Oamenii nu mai sunt oameni, lutule, oamenii sunt masti. Masti care sunt mai adanci decat ei, care li s-au intiparit in minte, masti de toate felurile si de toate culorile. Da. Oamenii se pierd, eu ma pierd.
Dar tu ramai la fel de enigmatic si cuminte, la fel de tacut si la fel de superb. Pe tine nu te-ar schimba nimic. Tu n-ai stiut niciodata ce inseamna sa crezi. Nici nu vei stii. E mai bine.
Tu nu-ntelegi. Tu vrei sa dormi.
Culca-te, lut alb si rece, tacerea ta e atat de superba.
N-ai sa intelegi niciodata. Noapte buna!

Ieri, impreuna cu doua foste colege de generala si actuale colege de liceu, Ely si Bianca *ele doua sunt colege si de chitara* [Suntem 6 care am intrat in Cosbuc, dintre care 4 la mate-info :D] am mers sa ne intalnim cu inca trei actuale colege de liceu: Bianca [da, sunt doua Bianca], Sabina si Cristina.
Deci.. Am niste super colege de liceu, se pare ca ne intelegem bine :D.

A mers bine pana cand, asteptand autobuzul, am dat de un cocalar handicapat care s-a bagat singur in seama si care a tras-o de par pe Bianca. Erhm, pana la urma am luat-o pe jos, noi vroiam sa o ducem pe Cristina la metrou, si in loc sa o ducem si noi la Timpuri noi, unde e mai civilizatie, am dus-o tocmai la Mihai Bravu si am dus-o prin toate balariile si prin cea mai naspa strada existenta in Bucuresti.

Ah, si eu am avut un papagal care se masturba cu casuta. :))

Sunt atat de fericita incat iubesc enorm pe toata lumea.

Deci.. Nici nu aveti idee cat de overwhelming [sorry, nu-mi vine cuvantul in romana] poate fi sa vrei ceva de 4 ani si sa obtii acel lucru. Chit ca e super banal. Doamne, n-aveti nici o idee.

De acum o sa pot sa vorbesc in engleza cu toti colegii mei pentru ca o sa inteleaga.
De acum o sa merg cu autobuzul spre scoala.
O sa fac ore intr-o cladire vopsita in culoarea mea preferata.
Nimeni n-o sa mai imi zica ‘pai da, Andra, noi nu suntem tu sa stim engleza atat de bine’ pentru ca toti vor stii atat de bine, daca nu, mai bine.
De acum nimeni n-o sa se mai uite la mine ciudat sau o sa rada de mine pentru ca sunt nonconformista.
De acum.. O sa fiu acceptata asa cum sunt.
Poate de acum chiar o sa invat sa vorbesc franceza.
Incepe o noua perioada in viata mea. O imbratisez cu nici un fel de remuscari. Nu mi-e frica de nimic, dor de nimic, nu regret nimic.

Doamne. Sunt fericita. Explodez.
Iubesc. Iubesc. Ador!

AAAA!!!!

AAAAAAAA!!!!!!!

Am intrat in za ONE, za ONLY, za ALMIGHTY Cosbuc.

Am intrat la mate-info, dar merge..

Hai, fiti fericiti.

Deci.. Cantecul asta e super.

Deci.. Dupa cum [probabil] bine stiti eu sunt absolut obsedata de teatru.
N-am spus niciodata de ce.
Pai, cand aveam 7 ani am vazut prima oara Roman Holiday, film cu Audrey Hepburn, care inca ramane actrita mea preferata, si uitandu-ma eu la filmul ala mi-am spus ‘o sa fac teatru. o sa fiu actrita’. Da. Eu, Andra, o sa fiu candva o actrita, chiar daca trebuie sa fac ca Anda Calugareanu [ce coincidenta.. mama mi-a spus Andra dupa ea, intai vroia Anda, dar a mai pus un r] si sa dau de 9 ori la UNATC, pana intru.

Asa.. dat fiind dragostea mea enorma pentru teatru si film la inceputul clase a8a m-am dus frumusel la palatul copiilor sa ma inscriu la teatruu.
Si am fost sa dau o proba, preselectia. Atunci l-am cunoscut pe Virgi [Virgi e proful meu de teatru. Il cheama Virgil si trebuie sa se tunda] care a fost foarte de treaba, zau. Daca as fi fost in locul lui nu m-as fi primit. Nu de alta, dar eu am avut o gramada de emotii, si m-am speriat complet de tare, si abia daca am reusit sa vorbesc, el a fost practic nevoit sa-mi scoata cuvintele cu clestele.
Bine, eu pe langa faptul ca am o dragoste enorma pentru teatru, am si talent [da, frate, ma laud..] singura problema era ca eu eram o persoana foarte timida, care abia scotea cuvintele pe gura si careia ii placea sa fie ascunsa intr-un colt. Ei bine, anul asta de teatru pe care l-am facut la palat m-a schimbat ENORM.
Din octombrie, cand am inceput, pana in februarie, eram practic o alta persoana. Serios. In februarie am fost in Belgia, si fata la care am stat era mai timida si eu am scos-o la suprafata si am vorbit din prima seara cu ea vrute si nevrute, chestie pe care n-as fi facut-o in mod normal.

V-am vorbit despre dragostea mea pentru teatru, despre Virgi, ramane monologul interior verbalizat.
Monolgul interior verbalizat e un exercitiu pe care l-am facut la teatru. Asta are mai multe teme, dar preferata mea e aici, acum.. Asta inseamna ca te duci acolo si spui absolut tot ce iti trece prin cap, fara sa faci pauza si fara sa te gandesti la ceea ce spui. Multi dintre voi n-ar face-o, nu? Ei, eu il ador.

Acum, pana in octombrie sunt in vacanta si nu fac teatru. Ce naspa. Mi-e dor de Virgi si de mersul la teatru.

Eu scriu si tu plangi.
Eu scriu si tu razi.
Eu scriu si e inca devreme,
Soarele parca n-a apus inca..
Scriu pentru ca nu mai pot sa ma opresc
Scriu pentru ca mi-e prea dor si nu vreau
Sa-mi amintesc ca mi-e dor.
Si cainii urla, si oamenii urla,
Si afara e dor si e cald..
Afara e iunie, e prea iunie.
Eu scriu si vantul nu bate,
Eu scriu ca sa citesc ce-am scris
Si ca sa-mi amintesc ca mi-e dor.
Eu scriu.

Nu stiu inca sigur daca furtuna a trecut,
Nu stiu inca sigur daca tu esti fericit,
Nu stiu inca sigur daca mie mi-e frica.
Dar tie nu-ti pasa, tu te uiti undeva departe,
Fie ca inca ploua, fie ca inca bate vantul,
Tu inca esti copil si tu inca visezi..
Tu inca visezi verde.
Si privesti departe, si te lasi purtat
De toate visele si toate dorintele tale.
Tie nu-ti pasa de lume si de ce te inconjoara,
Tu esti copil si-ai fost mereu copil
Si zambesti.
Ai spart atatea si-ai distrus atatea,
Dar zambesti. Zambesti si nu stiu inca
Daca esti fericit sau nu.
Inca ploua sau nu mai ploua
Si tu visezi verde.

Stiti fraza aia ‘banii nu aduc fericirea’? Banii chiar nu aduc fericirea. O stiu pe pielea mea.

Sa va zic povestea vietii mele.. Parintii mei sunt amandoi ingineri, au niste slujbe bine platite, au avut intodeauna. Eu, fiind cel mai mic copil, si avand si o situatie scolara foarte buna, am primit intotdeauna tot ce am vrut. Dar asta nu m-a facut niciodata fericita.
De ce?
Pai in schimbul celor 15 ani de rasfat, am primit si 15 ani de iad.
Nu cred ca exista zi in care parintii mei sa nu urle unul la altul, sau sa nu urle la noi [la mine si la frate-miu].
Mama urla, tata urla, Radu [frate-miu] urla.
Va dati seama ce impact are asta asupra unui copil?
Nu ma intelegeti gresit, n-as da viata mea pe nimic altceva.
Dar mi-ar fi placut sa am niste parinti cu slujbe mai modeste, sa trebuiasca sa strang eu banii pentru cele doua chitari ale mele [bine, pentru Cordy am strans bani, dar pe Sam am primit-o de Craciun], si sa nu se certe, sa am si eu o copilarie in care nu ma ascundeam sub pat si incepeam sa plang pentru ca ai mei iar se certau.

Erhm.. Nu stiu de ce postez asta.. Dar aveam nevoie sa ma calmez un pic.
Si chiar ma enerveaza cand mai aud de la unii ‘mama, andra, ce-as vrea sa am parinti ca ai tai’.

BMB=Bibleoteca Metropolitana Bucuresti.

Doamne, am dat de o carte acolo, pe care o citesc acum, Cartea despre Blanche si Marie.
Deci, pentru prima oara in viata mea mi-e frica de o carte. Serios. Nu inteleg de ce, dar chiar mi-e frica de ea.
Cu toate ca mi-e frica de ea, nu pot sa-mi dezlipesc ochii de pe ea.
Si mai are si efectul ala, de-mi vine sa spun, sa urlu ‘te iubeeesc!!!’ pentru ca pur si simplu ma face sa ma gandesc la faptul ca as putea sa mor in orice clipa si n-as mai apuca sa le spun persoanelor pe care le iubesc cat de mult le iubesc.

Erhm.. Long live BMB.