Picaturi de noroc..

M-am urcat in autobuz la fel de ametit si beat cum sunt de fiecare data. M-am asezat pe scaunul de langa usa si atunci.. Pe scaunul din fundul autobuzului stateau doua copile, una blonda si cealalta bruneta. Am ascultat pentru o clipa ce aveau de zis. Pana cand cea blonda a ridicat ochii, doi ochi superbi de o culoare pe care n-am mai vazut-o pana acum. S-a uitat fix la mine si privirea ei parca m-a strafulgerat. Parca privea prin mine, in mine.

Atunci am inteles. Sunt un nimic in adevaratul sens al cuvantului.

In buzunarul meu stang nu se gasesc cateva monezi de 50 de bani si in buzunarul meu drept nu se gaseste un telefon scump.In buzunarul stang am o bricheta si doua tigari dintre cele mai ieftine si cele mai proaste iar cel drept e gol. IN schimb, in mana dreapta tin o sticla care nu e impachetata intr-o hartie maro ca in filmele americane, ci o sticla de plastic in care a fost candva un lichid cu atata cofeina dupa care tinerii se dau in vant… Dar acum, acum acea sticla de plastic tine in ea singurul lichid care parca da sens vietii mele.

Singurii bani pe care ii primesc, pentru ca am avut candva o slujba si am fost candva respectat, ii dau pe cele doua lucruri care m-au distrus si ma distrug, pe cele doua lucruri care sper ca imi vor aduce candva sfarsitul pentru ca nu imi doresc nimic mai mult decat sa i se faca cuiva mila si sa-mi dea sfarsitul pe tava.

Nu o condamn pe copila blonda pentru privirea pe care mi-a dat-o. Eu sunt singura persoana responsabila pentru cine sunt acum si sunt singura persoana care merita sa fie invinovatita. Cea mai mare pedeapsa pentru mine e sa-i vad pe acesti copii, puri prin definitie, uitandu-se in ochii mei cu atata regret apoi lasand ochii in jos ghicindu-mi, probabil, povestea.

O merit, sunt o javra. Un fost scriitor care acum nu mai e decat umbra sa.

Asculti incet picaturile de ploaie. Iti place cand ploua dar stii ca ploaia nu-ti va spala niciodata gandurile. Nu-ti va aduce fericirea, nu-ti va aduce nimic. Te uiti la plicul de pe masa si te temi sa-l deschizi. Te temi ca s-ar putea sa nu fie nimic, te temi de plicul in sine si de hartia din care e facut.

Iei plicul, il deschizi, tragi aer in piept si citesti:

Mihai,

M-a emotionat foarte tare scrisoarea ta, dar ma tem ca te inseli. Tu nu vrei sa ma cunosti, tu vrei doar sa-mi afli cel mai adanc secret. Tot ceea ce te atrage la mine este faptul ca toti ti-au spus ca eu am un secret pe care il voi lua cu mine in mormant. Un secret atat de ingrozitor incat va trebui sa-l ucid pe cel care-l afla. Tu crezi ca daca mi-ai afla secretul, totul ar fi superb. Crezi ca m-as indragosti de tine si te-as cruta.
Dar, nu e asa. Nu s-ar schimba nimic daca ti-as spune cel mai adanc secret al meu, lucrul din cauza caruia nu pot sa dorm, minciuna pe care le-o zic celor care ma vad zi de zi. Nu s-ar schimba nimic pentru ca acel secret fatal nu exista. Da, Mihai, ai citit corect. Nu exista.
Imi place sa mint oamenii si imi place sa primesc toata atentia. De aceea am indus aceasta parere asupra tuturor. Asa ca, de fiecare data cand ei ma vad isi soptesc intre ei fel de fel de povesti despre mine care nu sunt adevarate. Am ucis oameni, am facut prostituite, am luat droguri si cine stie ce alte inventii. Dar nici una din ele nu e adevarata.
Adevarul este, Mihai, ca eu sunt o javra. Tot ce am facut pana acum, aura aceasta de mister care ma inconjoara, povestile spuse pe seama mea.. Toate sunt nimic. Am crescut intr-o casuta dintr-un sat si la 17 ani am fugit. Am fugit in ziua in care unchiul meu s-a decis ca sunt destul de mare incat sa-mi incep viata sexuala. Cu el. Nu am depus niciodata plangere pentru ca inca ii multumesc, in sine, unchiului meu. Datorita lui sunt ceea ce sunt azi si imi place ceea ce sunt.
Ai putea, desigur, sa crezi ca asta e secretul meu, dar toata lumea stie aceasta poveste. Unii chiar spun ca l-am ucis pe unchiul meu pentru ceea ce mi-am facut iar altii spun ca am trait cu el o vreme. Ce zvonuri!
Asadar, Mihai, uita-ma! Tu esti doar un copil si nu meriti sa-ti strici viitorul pe care il ai in fata cu mine. Termina facultatea, angajeaza-te, gaseste-ti o sotie frumoasa si uita cine sunt, uita ca ne-am intalnit vreodata.
Eu nu te voi uita niciodata.

Ramas bun,
Sophie

Ramai socat. Mai citesti o data scrisoarea, de doua ori, de trei ori. Cand in sfarsit ai inteles ce spune cu adevarat, cand ai vazut ca nu exista un “P.S: te astept diseara la 2 in camera mea.” incepi sa plangi si sa urli.

Nu vrei sa asculti ce spune scrisoarea asa ca te indrepti catre hotelul lui Sophie. Dar Sophie nu mai e in Bucuresti, nu?
Ce vei face acum, Mihai?

Cand i-am vazut numele in lista de mess mi-am simtit inima batand atat de tare ca prima oara cand i-am sarutat fruntea.
Dar Dianei nu ii mai pasa. Sau, Dianei ii pasa atat de mult incat a plecat doar pentru ca a crezut ca daca va ramane, imi va face mie un rau.
Diana a plecat.
Mi-e foarte greu sa-mi recunosc mie, dar de trei zile noi am devenit eu si ea. Ea nu ma mai suna, eu nu o mai sun, noi nu mai vorbim si nici macar nu-mi mai spune ‘noapte buna’ de la fereastra noaptea pentru ca eu nu mai trec pe sub fereastra ei. Fereastra ei cu teiul acela atat de inalt si de singur. Ca mine.
Reiau mereu in mintea mea toate momentele in care ea urla la mine, trista si zapacita pentru ca am mintit-o si eu nici macar nu eram atent la ceea ce zicea. Reiau si clipa in care mi-a spus ca s-a terminat, cu lacrimi in ochii ei atat de mari si atat de negri.
Eu nu m-am dus dupa ea si nici macar nu i-am spus sa ramana. Am lasat-o sa plece, fara sa spun nimic, nu pentru ca nu vroiam sa ii spun ceva sau pentru ca as fi fost suparat pe felul in care a urlat la mine. Pentru simplul fapt ca imi ajunsesera pana in gat toate momentele in care ea imi spusese ce, cum si cand sa fac. Nici macar nu i-am raspuns cand mi-a spus ‘te iubesc, prostule!’ sau cand mi-a spus ca nu vrea sa plece si va ramane doar daca ii spun eu.
Nu i-am spus.
Am lasat-o sa plece fiind indiferent crezand ca ea va veni la mine. Dar mi-a spus foarte clar atunci ca e ultima data… E ultima data cand ma intreaba si ultima data cand poate sa ramana daca eu ii spun. Si eu ce-am facut? Eu am lasat-o sa plece.
Am iubit-o pe Diana si o voi iubi mereu.

Mi-ar placea sa pot sa spun ca m-a afectat asta cat de cat. Mi-ar placea sa spun ca am adormit plangand atatea nopti la rand, ca mi se facuse rau de la atata plans, ca n-am mancat pentru ca eram prea trista sa mananc.. As minti.

Asta e adevarul. Sunt o javra cretina si am alungat din viata mea singura persoana care m-a iubit vreodata cu adevarat. De fapt, nu stiu daca pe mine m-a iubit.  Doi ani pentru nimic. Absolut nimic. Imi pare rau pentru el.

Nu ma intelegeti gresit, l-am iubit pe Dragos.  In felul meu de a iubi. Chiar l-am iubit si chiar am incercat sa fac totul posibil sa-i fiu lui pe plac. Dar nu puteam la nesfarsit sa ii spun ca n-am fumat niciodata, ca iubesc cerul si ceaiul de tei si detest din tot sufletul meu cafeaua.

De fapt, am fost o fumatoare inraita de la 13 ani pana la 16, cand l-am cunoscut pe el.. Urasc cerul pentru ca ma face sa ma simt prea aproape de infinitate si beau cafea de la aceeasi varsta de la care am inceput sa fumez. Cantitati industriale de cafea care ar omori orice om daca le-ar bea intr-o singura zi.

N-as fi putut sa-l mint pentru totdeauna si in special, n-as fi putut sa ma prefac ca sunt persoana respectiva atata timp. N-am vrut sa-i spun adevarul, ca sunt o javra si ca nu merit. Asa ca i-am zis, cu lacrimile cuvenite in ochi, ca noi nu ne potrivim si i-am spus sa plece.

Poate ca asa nu o sa-si aminteasca de mine ca si cum as fi fost o javra proasta care l-a facut sa piarda doi ani. Chiar asta sunt. Dar nu conteaza.

De ce nu am plans?

Intrii in scara blocului, scara intunecata, singuratica si trista.. La fel ca tine. Gasesti un plic lipit pe usa, un plic pe care scrie ‘Dan’. Il deschizi, citesti:

Dragul meu,

Te iubesc.
Banuiesc ca stii cat de mult te iubesc, stii ca de mult as vrea sa fiu eu langa tine acum. Dar stiu ca exista o alta fata pe care o iubesti. Fata pentru care ai inceput sa plangi atunci cand a spus ’s-a terminat’. Fata care te face fericit, mai fericit ca nimeni. Stiu.
Am fost atat de oarba, incat am incercat chiar sa par ca ea. Ca Anca. Anca era micuta, roscata, avea ochii albastrii si zambea frumos. Avea gropite. Am incercat si eu sa fiu roscata, micuta si sa am ochii albastri. Dar eu nu pot sa zambesc frumos. Mie nu-mi plac animalele alea micute, oribile, pline de germeni pe care ea le iubea. Nu. Mie nu-mi plac pisicile, cu toate ca am incercat sa-mi placa, cu toate ca mi-am cumparat un pui de pisica. I-am spus D. M-am gandit ca daca i-as fi spus Dan [sper ca stii ce nume frumos ai] ar fi fost prea evident cat de mult te iubesc.
Da, Dan, inca te iubesc. E atat de greu sa o spun si sa-mi recunosc mie. Dar te iubesc. Atat de mult incat am incercat enorm sa fiu ca ea. Mi-am schimbat culoarea parului, am purtat lentile, tenesi.. Am incercat sa scriu, sa cant la chitara. Dar eu nu pot sa fiu ea. Eu nu vorbesc prin ghicitori puse pe chitara. Dar m-am gandit tot timpul ca poate daca as putea sa seman atat de mult cu ea.. Poate daca si mie mi-ar fi placut sa ma uit la cer, poate daca as fi purtat si eu ochelari cu rama maro m-ai fi iubit pe mine la fel de mult cum o iubesti pe ea.

Dar nu. Eu nu sunt Anca si n-as putea niciodata sa fiu. N-am reusit decat sa o enervez pe ea, sa o fac sa plece de langa tine, sa te fac pe tine sa plangi. Poate ca daca n-as fi fost eu, nu te-ai fi certat cu ea. De fapt, stiu sigur asta. Daca eu n-as fi fost, ea nu s-ar fi suparat din cauza mea, ea nu ti-ar fi spus sa alegi intre ea si mine. Tu ai ales. Tu ai ales, nu pentru ca ai tine la mine mai mult, ci pentru ca ti se parea absurd ca ea sa-ti spuna cu cine poti si cu cine nu poti sa fii prieten. Stiu si asta.

Imi pare rau pentru tot ce am facut si imi pare rau ca am facut-o sa plece de langa tine. Imi pare rau si ca nu ai putut sa ma iubesti.

Cu drag,
Andreea

Acum.. Ce o sa faci?

“Singurul lucru pe care pot sa-l fac este sa spun povesti.” spuse copilul stilatei doamne care statea asezata pe scaunelul minuscul din fata sa.

La auzul acestor cuvinte, Lady Wainright se ridica si pleca. Nu ii trebuira decat cateva secunde pentru asta. N-a mai stat nici macar sa cugete ceea ce auzise, sau sa incerce sa-l convinga pe micutul Jonas sa i se alature.

Toata Londra auzise de Jonas. La numai 10 ani ai sai, spunea cele mai frumoase povesti in parcul St. James. Era acolo in fiecare zi, la ora 5 dupa amiaza, si spunea in fiecare seara cate o poveste noua. Nimeni nu stia de unde invatase Jonas acele povesti, sau daca le scrisese chiar el.

Jonas locuia chiar pe o alee din spatele parcului. Intr-o casuta minuscula, saracacioasa, aproape o baraca. Locuia impreuna cu cele 3 surori ale sale si cu mama sa, Lynn. Nu stia ce se intamplase cu tatal sau.

Lady Wainright, pe de alta parte, sotia lordului Wainright, locuia impreuna cu sotul sau si cei doi fii ai lor, Jonathan si Michael vis-a-vis de Victoria Tower Gardens intr-o casa nu foarte modesta.

Ei bine, motivul pentru care aceste doua personaje s-au cunoscut este acela ca lady Wainright credea ca darul lui Jonas e ceva care se poate invata. Ea nu stia ca Jonas asa se nascuse. Cu cea mai bogata imaginatie. Credea ca cei doi fii ai sai ar putea invata sa spuna niste povesti atat de frumoase. Dar, se insela.

Statea pe o banca si il privea pe Jonas spunand una din povestile lui captivante.

La sfarsitul povestii, copilul se indrepta catre ea: ”V-ati intors?”

Stateam si priveam fiinta aceea incantatoare din fata mea. Fiinta cu cei mai adanci ochi verzi si cele mai frumoase bucle blonde. Fiinta pe care am iubit-o toata viata fara sa stiu si care acum, cu lacrimi in ochi si cu vocea aceea melodioasa renunta la mine.

“Nu pot sa te mai iubesc, Vlad. Te iubesc degeaba, pentru ca tu nici macar nu te prefaci ca tii la mine si oricum, daca te-ai preface nu ar fi bine, nu vreau sa traiesc o minciuna. Relatia noastra a fost o greseala de la inceput. Sper sa fii fericit si sper sa iubesti cu adevarat candva. Asa cum te iubesc eu pe tine.”

Nu puteam sa spun nimic. Parca o mie de ace mi se infingeau in inima, toate in acelas timp, parca cineva ar fi smuls-o de la locul ei ca sa o dea altcuiva. Am soptit doar un ‘nu’ uitandu-ma insistent la ea.

“E prea tarziu acum, ramai cu bine.”

I-am numarat pasii in timp ce pleca, i-am privit buclele sarind in aer. As fi vrut sa ma duc fugind dupa ea, sa o prind de mana si sa ii spun cat inseamna pentru mine, ca mi-as da viata pentru ea si ca nu vreau sa plece. Dar nu puteam sa fac nici cea mai mica miscare, nu puteam nici macar sa o strig sau sa merg dupa ea. Asa ca am stat acolo, pe trotuarul din fata blocului meu. Am stat. Am stat. Am stat. N-am facut nimic.

Am stiut-o dintotdeauna pe Larisa. Am crescut impreuna, am fost cei mai buni prieteni. Pana intr-o seara cand, suparat fiind din cauza presupusei mele dragoste a vietii, am baut prea mult si am sarutat-o. Din seara aia am fost impreuna, stiam cat tine la mine si nu vroiam sa-i distrug sperantele. Dar eu nu tineam la ea deloc, sau cel putin nu stiam cat tineam la ea. Nu stiam. Nu stiam.

In seara aia mi-am dat seama. Atunci cand era prea tarziu ca sa mai fac ceva, prea tarziu sa ii spun cat inseamna pentru mine. Prea tarziu. Prea tarziu.

Ma numesc Vlad si am pierdut singura persoana pe care am iubit-o cu adevarat vreodata. Eu sunt cel care va spune sa nu frangeti nici o inima. Nici o inima. Nici una.

‘Doamne, cat de ipocrita esti! Spui ca ai trecut peste, ca nu mai tii la el, dar tot ce faci tu este sa te agati complet de el fara sa te gandesti macar un pic daca lui chiar ii pasa de tine! Nici n-ai idee ce te-as smotoci daca n-ai fi prietena lui. De ce nu vrei pur si simplu sa recunosti ca te faci de ras si ca esti o idioata? Doamne, cat te urasc!’. Auzeam absolut tot ce vorbea Joy la telefon cu fata care, probabil, a incercat ceva cu iubitul ei.

Cand a trantit telefonul pe masa, am intrebat timid ‘Cine era?’ fara sa ma astept la un raspuns din partea ei. A raspuns, nervoasa ‘Nu e treaba ta!’. Avea dreptate. Chiar nu era treaba mea. In fond, eu nici macar n-o cunosteam pe Joy. N-am cunoscut-o niciodata desi a locuit intotdeauna in apartamentul de langa. Mergeam la aceeasi scoala, plecam in acelas timp, urcam si coboram cu acelas lift si nu vorbeam niciodata. In ultimul an cred ca am vorbit mai mult decat niciodata.

Joy si cu mine eram amandoua in ultimul an si mama ei a insistat sa o ajut la mate. Ma pricepeam. Asa ca in anul acela am petrecut mai mult timp impreuna decat am petrecut in 8 ani de cand ma mutasem acolo. Nu-mi pasa, eu aveam prietenii mei, ea ii avea pe ai ei. Era genul de fata populara, cu o multime de prieteni. Eu, o aveam pe Sasha cu care aveam in comun doar ciudata noastra atractie pentru muzica folk. Nu era cool sa asculti folk, deci noi doua, eram uncool.

Dimineata aceea a fost prima data cand a vorbit cu mine despre altceva in afara de intalnirile pentru mate. Eu ma indreptam furioasa catre lift, cu buclele mele sarind in toate partile, si eu furioasa pentru ca nu-mi gasisem caietul cu tema la engleza. Profesoara iar avea sa-mi spuna ca nu ma gandesc decat la mate si ca am si alte materii. Ma deranja asta.

A intrat imediat dupa mine in lift si mi-a spus ca e foarte fericita, ca parintii ei i-au cumparat o masina noua. Oare de ce imi zicea mie asta? Mai ciudat a fost ca s-a oferit sa ma duca cu masina ei noua la liceu. M-am dus, oricum era mai bine decat sa iau mult prea aglomeratul metrou New Yorkez.

In timp ce imi explica despre cum s-a impacat cu iubitul ei, din nou, fara sa inteleg de ce, un tir a lovit masina si eu am vazut trupul lui Joy imprastiindu-se chiar in fata ochilor mei. Eu am scapat fara ca macar sa am o zgarietura.

Au trecut 10 ani de atunci si amintirile si cosmarurile nu-mi dau nici acum pace. Ma numesc Emma si locuiesc vis-a-vis de Central Park. Eu sunt unul din oamenii care va spun sa purtati o centura de siguranta si sa aveti grija in trafic.

PS: E lame, stiu. Dar, mwahaha, the writer’s block is gone :D:D.

Privea hipnotizat patul in care timp de cateva luni a dormit Josephine si in care, in trei luni sau mai putin, va dormi altcineva, sau poate chiar ea… Poate va realiza pe timpul verii cat il iubeste si se va intoarce. Isi facea sperante false si stia asta. Dar ii placea sa priveasca patul si sa creada ca se va intoarce. Daca nu in trei luni, poate anul urmator, poate anul dupa aceea.. Ii placea sa creada ca ei vor fi, candva, impreuna.
Nu va uita niciodata momentul in care, vazand-o coborand din tren, cu buclele ei blonde fluturand in vant, s-a indragostit de ea. Ii desparteau 3 ani. Atat i-ar fi trebuit lui in plus ca sa o faca sa se indragosteasca de el. Doar 3 ani. Acei trei ani erau povara care il impedica sa-i spuna ce simte pentru ea, sa-i spuna ca ar merge pana la capatul pamantului doar ca ea sa fie bine.
Mama lui Julien era profesoara la universitatea din oras si gazduia pe timpul anului fete care veneau din provincie sa invete acolo. Asa a cunoscut-o el pe Josephine. Ah, cat a iubit el universitatea aceea pentru ca i-a dat sansa sa o cunoasca pe ea! Chiar daca nu au fost niciodata mai mult decat prieteni. Chiar daca ea n-a banuit niciodata ce simte el pentru ea.
Privea patul gol, inca nefacut, si isi amintea toate serile de iarna petrecute langa foc, toate ceaiurile baute, toate momentele cand ei doi au fost singuri si ar fi putut sa-i spuna ce simte pentru ea. Isi amintea si regreta. Cat de mult regreta!
A mai privit o vreme si apoi a iesit ca o furtuna pe usa. Da. Va lua primul tren spre ea si ii va spune ce simte.
Si daca ii va rade in fata? Nu se gandeste la asta. E fericit.

Pamantul. Cat iubea pamantul! Isi iubea copiii, isi iubea sotia, dar nu iubea nimic mai mult decat iubea pamantul. Nisipul. Pietrele. Uneori statea ore insir pe iarba imbratisandu-l, sarutandu-l, simtind ca din pamant s-a nascut, si in pamant va muri. Si-a petrecut nu mai mult si nici mai putin de 30 de ani din viata iubindu-l, protejandu-l, studiindu-l.
James era geolog. A stiut de cand era copil ca asta va face. Si-a petrecut toata viata, pana in ultima clipa, iubind ceva ce nu a putut niciodata sa-l iubeasca inapoi. Ceva mut, mort. Ceva ce niciodata nu a putut sa-i raspunda la imbratisare sau la sarut.
Dimineata aceea a fost ultima.
S-a trezit, ca de obicei, la 6:30. Si-a sarutat sotia care inca dormea si s-a dus in bucatarie pentru a-si face cafeaua. Era foarte entuziasmat pentru ca in ziua aceea trebuia sa plece din oras, pentru a lua niste mostre dintr-un satuc mic, de munte.
Totul a mers perfect. N-a avut nici o problema pe drum, n-a avut nici un fel de problema cu gasirea satucului.
Dar, cum a ajuns acolo a primit un telefon. Era sotia lui. Plangand, aceasta i-a spus ca era ultima data cand vor vorbi, il paraseste, impreuna cu copiii, el iubiea prea mult pamantul si nu mai avea timp de nimic altceva.
A simtit ceva, ca un pumnal infipt in inima si a cazut. A imbratisat pentru ultima oara pamantul, pamantul mut si mort, care nici macar acum, la ultima imbratisare nu i-a raspuns.