Mornie Alanti

Miercuri…ma trezesc de dimineata, imi pregatesc hainele, bratara mea metal si toate cele necesare.Ajung la birou cu emotii. Incarc situl youtube si incep sa ascult…timpul trece, se face ora 5, vorbesc cu prietenii, stabilim ora de intalnire. Mai ascult o melodie, cant, ii fac pe colegi sa cate cu mine. Ma pregatesc.Plec. Ploua incet. Ma intalnesc cu lumea. O luam incet spre straduta care duce la intrarea pe stadion. Ploua din ce in ce mai tare. Ajungem la intrare, nu avem voie cu umbrele, ploaia e cam rece dar nu ne pasa. Intram, cautam tribuna 2, ne gasim locurile si asteptam.

Ne uda pana la piele dar nu simtim si nu ne pasa. Asteptam cu totii nerabdatori. Suntem peste 24.000 oameni…jos pe gazon e plin. Tensiune, forfota, o bucurie comuna. Se aud zgomotele deja cunoscute. Isi fac aparitia pe scena…niste zei. Si spectacolul incepe. Fenomenal. E ceva ce nu stiu cand o sa mai am ocazia sa vad, poate ca e un eveniment unic in viata. A plouat tot spectacolul, insa am cantat, am tipat si am aplaudat. Am trait fiecare secunda, fiecare vers si fiecare bataie de palme. Eram in acelasi ritm…peste 24.000 de oameni. Am creat o atmosfera unica. Ne-am ridicat la nivelul asteptarilor lor si ei s-au ridicat la nivelul asteptarilor noastre…sau chiar mai sus. Nimic nu a mai contat..ploaia s-a oprit si un val de lumini ( brichete, camere, telefoane) se leganau in aer…fenomenal public, fenomenali oameni. Nu am sa uit prea curand. Si o sa ramana mult timp un reper. Seek and destroy until I fade to Black.

Welcome Home.

 O mica parte din Metallica - 23 iulie 2008.  Bucuresti  - Cotroceni.

Iarasi e tarziu, noapte si liniste. E un pic frig, un pic gol si un pic trist.

Vineri seara….un film, o inghetata, un joc, o conversatie banala, un alt film…ma uit la ceas, ma uit la usa…astept sa se auda soneria. Ce tarziu e…iarasi o privire la ceas, ma duc si deschid usa: - Buna, ce faci? - Bine, am ajuns si eu. Ai mancat? Ce mancam si noi? - Am mancat.  - Foarte bine, ce-ai facut azi? - Bine…

O alta conversatie banala. Un dus scurt, cat mai scurt…incerc o noua discutie…nu-mi iese, avem amandoua problemele noastre. Sau numai eu le am. Mai stau un pic langa ea, spun ceva banal, o ating..mi-as dori sa o iau in brate, sau sa ma ia ea in brate, sa imi zambeasca, sa ma mangaie si sa imi spuna ca nimic rau nu mi se poate intampla. Nu se intampla asa, privirea ei e in continuare la televizor in timp ce eu ii ating umarul..as vrea sa ii spun ce mult o iubesc, sa ma priveasca un pic. E doar o stare, ploaia de miercuri mi-a intrat in suflet….mi-e frig si sunt obosita, cred ca si un pic racita.

El a plecat acum cateva zile. Abia asteptam sa plece….acum imi e dor de el. Ca orice alt om de varsta mea nu arat asta. Asa se face. Nici cu nici fara nu e bine. Era bine cand ma astepta cineva acasa. Vroiam sa plece si ea….acum nu mai vreau. Azi nu mai vreau. Nu stiu cum o sa fie maine, poate o sa tanjesc iarasi dupa singuratate. Azi vreau o imbratisare, atentie, afectiune. O sa imi treaca.

Ne-am spus noapte buna si m-am retras in dormitor. La scurt timp s-a culcat si ea, cu ochi goi si pasi repezi s-a indreptat spre camera ei, maine e o noua zi de munca…ar fi vrut sa stea acasa..nu se poate, asa e jobul, asta e viata. Greu. Mi-a spus ca se culca, sa inchid usa, sa sting lumina. Atat. Tanjeam dupa o privire.

Nu stiu cum sa ii spun ca o iubesc. Nu stiu cum sa imi cer scuze pentru prostiile pe care le fac. In scurt timp o sa fie ziua ei. Sunt asa multe lucruri pe care i le-as spune…si ma tem ca poate nu o sa reusesc.

Ora e de vina. Melancolie…acum cateva ore ma uitam la albume ale unor prieteni, colegi, oameni cunoscuti. Amintiri, clipe, atatea momente…traiesc prea mult in trecut. Traiesc prea mult regretand o fericire trecuta in loc sa incerc sa fiu fericita acum. Viata trece. Nu vad fericirea. Nu o simt. Nu o traiesc. Nu stiu ce e. Zilele trec..una cate una. Vreau sa nu mai imi pese de nimic. Vreau o mare, mare stare de indiferenta. Indiferenta totala. Ignoranta totala.

Ziua de sambata a inceput de 48 de minute. O sa dorm jumatate de zi. O sa vad un film, o sa stau. O sa astept linistita sa treaca si ziua asta. Si cealalta si tot asa. La infinit.

Nu mai fug. Am tot fugit. Am incercat sa scap de mine…nu, nu, nu…nu ma mai vreau. Nimic din mine nu e ce trebuie sa fie. Nu stiu cum ar trebui sa fie dar stiu ca nu se simte nimic a fi bine. Prea multa confuzie, prea multe intrebari si indoieli. Prea multe cautari. Prea multe griji si ganduri. Vreau sa nu mai conteze. Vreau un plan. O raza. Un soare.

Mamma mia - In-Grid

Azi in drum spre casa mi-am amintit cantecul asta. Mi-a placut mult. Mi-a placut mult versul asta. Am crezut in el. Inca mai cred.

Algun dia
Se que vas a venir
Y lo que quiero es solo verte reir
 

Inca te astept. Noapte buna.

E sad drumu asta. Asa lung apasator si plin de alte amintiri. Din greseala auzim Rise Up - Yves La Rock in casti, ne uitam una la alta, oftam, trenul face “te duc, te aduc” si Sibiul e la 4 ore distanta.

A fost superb. doua zile, doua nopti de nebunie totala, de libertate, de neconformism, de incalcat reguli …de fericire.

O gura de aer, o gura dintr-o mare de sentimente, emotii si senzatii.

Mai vreau…inca mai visez.

plecam la Sibiu weekendul viitor.

astept cu emotie ziele alea…iubesc Sibiul. iubesc casele, ferestrele mici cu storuri inchise, ferestrele de pe acoperisurile caselor care seamana cu niste ochi, turnul scarilor, stradutele inguste….iubesc casele colorate.

m-am simtit foarte bine in Sibiu. m-am simtit fericita. sper sa fie la fel de frumos si acum.

ma bucur ca o sa ii vad si pe Leaves Eyes, m-am indragostit de melodiile lor….”temptation - this is the voice of my master…have I become a bounden slave?