eul

de Florian Pittis

Sfărşitul a venit fără de veste. Eşti fericită? Văd că porţi inel. Am înteles, voi trage dungă peste nădejdea inutilă. Fă la fel. Nu, nici un cuvânt, nu-mi spune că-i o forma. Cunosc însemnătatea ei deplin. Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă. Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin. Nu te mai cânt în versuri niciodată, mai mult în drumul tău nu am să ies. Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată şi n-am să spun că nu m-ai înţeles. A fost desigur, numai o greşeală. Putea să fie mult - nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală tot nu-mi închipui că puneai vreun rost. Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli. Vedeam văzduhul fluturând de îngeri, lumina-n noaptea mea de îndoieli. Când degete de Midas am pus, magic, pe frageda fiinţă-a ta de lut, simţeam în mine murmurul pelagic, al sfintelor creaţii de-nceput.
Vedeam cum peste vremuri se înalţă statuia ta de aur greu, masiv, cum serioase veacuri se descalţă şi-ngenunchiate rânduri, submisiv, la soclul tău dumnezeiesc aşteaptă să le întinzi cu zâmbet liniştit spre sărutare adorată dreapta ‘nainte de-a se şterge-n infinit. O, de-am fi stat alături doar o oră, ai fi rămas în auriul vis ca o eternă, roză, auroră de neînţeles, de nedescris.
Ireversibil s-a încheiat povestea şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti din întâmplare rândurile-acestea în care aş vrea să fii ce nu mai eşti. N-am sa strivesc eu visul sub picioare, n-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag. Aş fi putut să spun:”Eşti ca oricare”, dar nu vreau în noroaie să mă bag.
De-ar fi mocirlă-n jurul tău cât hăul, tu vei rămâne nufărul de nea ce-l oglindeşte beat de pofte tăul ce-l ţine, candid, amintirea mea. Vei fi acolo pururi neîntinată, te voi iubi mereu, fără cuvânt, şi lumea n-o să ştie niciodată de ce nu pot mai mult femei să cânt. Acolo, sub lumină de mister, scăldată-n apa visurilor, lină, vei sta, iubită, ca-ntru-un colţ de cer o stea de seară blândă şi senină.
Iar când viata va fi rea cu tine, când or să te împroaşte cu noroi tu fugi în lumea visului la mine, vom fi acolo, singuri, amândoi. Cu lacrimi voi spăla eu orice pată, cu versuri nemaiscrise te mângâi. În dulcea lor cadenţă legănată te vei simţi ca-n visul tău dintâi.
Iar de va fi, cum simt mereu de-o vreme, să plec de-aicea, de la voi, curând, când glasul tău vreodată-o să mă cheme, voi reveni la tine din mormânt. Iar de va fi să nu se poată trece pe veci pecetluitele hotare, m-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece, plângând în noaptea mare, tot mai mare.

         Nici nu venise iarna cu urletele ei pe la geamuri şi tronsoane, că afară un frig cumplit îşi făcuse apariţia. Era o simplă toamnă dar care după căldurile cuptorului din vară părea mai rece ca gerul din iarnă. Stăteam la geam şi contemplam măreţii nori negri ce abia aşteptau să se certe deasupra noastră şi să-şi verse lacrimile pe noi, şi parcă-n mintea mea îl auzeam cântând pe Alifantis cu “a venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva..”. Eram pierdut în altă lume acum, şi oricât de mult ar fi încercat să-mi fure tata atenţia cu cartofii lui prăjiţi, tot nu mă putea scoate de acolo. Mă pierdusem printr-o lume fericită, perfectă, mă pierdusem prin mine.. prin gânduri.

         Acolo, în acea lume, Rebeca râdea în braţele mele ce nu ştiau cum să o cuprindă uşor, dar sigur, finuţ, dar pentru totdeauna, iar eu îi sărutam gropiţa ce-şi făcea apariţia în obrăjor la fiecare zâmbet.

         Brusc în faţa mea un abur işi făcut apariţia şi sub nasul meu se răcea o porţie de cartofi prăjiţi făcuţi cum numai tata ştie. Mi-a trecut foamea, o luptă se dădea între suflet şi conştiinţă. Cui îi păsa de ce zicea stomacul, când inima îmi era spartă-n mii de cioburi ? Speram la Rebeca şi ştiam prea bine că ce visasem putea fi realitate. Inima işi dorea reîntregirea, iar conştiinţa mereu precaută încerca să o ferească de un alt eşec.

Furtuna şi-a sporit alaiul şi de la picături mari ce făceau în aşa fel încât bătaia lor în geam să răsune ca marşul a mii de soldaţi la război, a trecut la tunete, fulgere şi vânt puternic ce juca cu copacii pe-un ritm de vals.

Cu mult timp înainte să mă nasc, undeva pe cer, Dumnezeu vorbea către o stea:

A venit vremea ca tu să alegi. Să alegi între a ramane o stea sau a fi un om. Trebuie să ştii că dacă alegi să fii om, vei avea parte de rele şi de bune, de fericire şi de suferinţă, dar vei avea amintiri ce vor face ca tu să trăieşti vesnic pe pământ. Ce alegi?

Azi mă aflu pe pământ, se pare că ştiu ce am ales, de-aş mai fi avut încă o data posibilitatea de a face această alegere…

poză luată de aici