Cristia

 Vroiam sa iti spun ca..
Te-ai ramificat in mii de posibilitati dar, in cele din urma ai omis sa te intrupezi in vreuna. Mi-ai aprins zarile si apoi n-ai mai vrut sa apari in lumina lor.. Ori nu ai mai gasit strada?
 Oriunde ai fi, orice ai face, indiferent de jocurile din care faci parte, nu trece niciodata cu vederea ca….
 Eu sunt propriile-mi catuse in timp ce meridianele libertatii trec prin tine.
 Si tine cont ca…
Eu sunt buza unei prapastii intinzand mana sa ma agat de cerurile tale
 Eu sunt hotarul, limita tintuita, sunt punctul de plecare, acolo unde se zamislesc nadejdi, vreri si cutezante inconstiente, iar tu esti taramul aflat dincolo de linia sosirii.
Si mai adu-ti aminte ca…
Eu sunt corabia ratacita intr-un lung sir de ancorari gresite- miraje infatuate, nimic mai mult-…. tu esti tarmul meu de tihna, odihna incrancenarilor din mine..

                       Am invesmantat totul pentru o clipa in tacere
Caut acea inflorire a destinului spre mine..

  Sunt amintiri de care ma agat, si sunt amintiri care se agata de mine. Pe primele le sterg mereu de praf, le lustruiesc si le privesc apoi in lumini diverse, in efortul de a le revaloriza inca si inca o data. Dar in esenta, e teama de a nu pierde ceea ce in mod dureros nu are intoarcere, nostalgia ireversibilului… 

 Sunt insa si povesti pe care nu le imbratisez atat de cald. Le-am oferit locul cuvenit in cuprins. Le-am asezat cu grija in picaturi de memorie si am hotarat ca nu mai privesc in urma ( “Oare nu cumva ar fii trebuit sa uit sau macar sa schimb eu un pic viata inainte ca ea sa ma schimbe pe mine?” zice un cantec).  Nimic nu le provoaca, dar se declanseaza totusi. Nu au nevoie de o anumita lumina, nu au nevoie de un anumit miros care sa activeze cioburi din trecut, se declanseaza instant, cu violenta, imi sfasie din start orice tentativa de a ma opune, si se instaleaza. Sunt cea mai periculoasa categorie de amintiri, nu se anunta, imi invadeaza mintea, sufletul, timpul,  spatiul. Ma tarasc dupa ele cu o forta coplesitoare inspre timpul inedit cand se intamplau si ma oliga sa revad. Totul. 

De aici incepe paranoia mea…:   De ce nu am facut mai mult? De ce mi-am economisit vorbele? De ce m-am cenzurat in fata lui? De ce atunci vroiam sa las senzatia ca sunt altfel decat altele?  Ce vroiam sa demonstrez? Ca imi sunt autosuficienta, ca detin intregul control al situatiei si ca sunt dura ca o stanca, ca usile mele nu sunt deschise pentru povesti zaharisite, ca sunt fragila, da, dar NU AICI si NU ACUM, ca pot fii amica pana-n panzele albe fara sa cad in ridicolul “m-am indragostit”..  Cocotata pe piedestalul pe care cu atata premeditare mi l-am construit, mi-e bine acum? Sunt multumita in sfarsit ca sunt un exemplar unic in ochii lui, intangibila, insensibila, ponderata si imaculata eu?  

  Asta e o seara dintre acelea in care traiesc prea plinul sufletului meu. Printr-o selectie miraculoasa, gratie alcoolului, ies la suprafata toate adevarurile mele frumoase, e o senzatie spumanta, da,stiu… Nimic nu pare rau prevestitor. Cognac cu Cola si gheata, discutii libere si fara o destinatie precisa, o deriva placuta a cuvintelor impreuna cu oamenii cei mai pretiosi din viata mea…  Interactiunea privirilor nu e intrerupta de nici o masca, schimbul de idei nu intampina piedici in vreo critica rautacioasa, in vreun artificiu de limbaj, sau vreun tertip de mana a doua. Suntem pur si simplu noi, ne cunoastem de o viata. Vorbim fiecare din spatele paharului lui, dar inima e undeva inaintea noastra, pusa la vedere, deschisa. Si e vara… Si e inca tinerete in ceea ce vrem si ce visam. Calatorim printre cuburile de gheata si printre bulele fosforescente si reci, plutim in deriva celor mai relaxante expuneri.

  Cu cognac si cu un pic de ATB - Better give up, cred ca am reusit sa anulam absurdul si ridicolul, care oricum nu exista atata timp cat nu este cineva care sa le constate. Cu un pic de alcool si un pic de vara afara, am descoperit starea de prea plin al sufletului, naturalul atat de natural.  Se poate fuziona atat de bine pe aceeasi lungime de unda, discutand cele mai simpatice tampenii ! Nu este necesara invocarea cine stie carui principiu sau a filosofiei X, pentru a simti ca ne apartinem,  ca suntem tesuti cu aceeasi ata, ca avem firele cuplate in acelasi fel.

  Incet, tiptil, in varful picioarelor, se instaleaza in mine o stare de bine, de odihnire a sufletului tensionat, brusc imi place de mine si imi amintesc de lucruri extraordinare petrecute de mult, apoi trec fara sa imi dau bine seama la nivelul urmator, fericirea; mi se falfaie daca e doar versiunea demo, o traiesc acum cat ma viziteaza.

Am certitudinea ca centrul Universului nu este fix, nu tine de regulile fizicii. Centrul Universului este mobil,  apare in contexte similare celui trait si creat de noi in seara asta, se transporta acolo unde se strang oameni simpli, dezbracati de inhibitii si de ipocrizii, oameni care se iubesc si au experimentat impreuna valentele raului si ale binelui de-a lungul unui drum..

Nu stiu cum am ajuns sa nu-L mai bag in seama… Daca s-ar fii intamplat brusc, poate ca mi-as fii amintit imprejurarile si cauzele, dar dat fiind ca s-a intamplat in timp, nu imi amintesc exact ce m-a adus in punctul sa nu ii mai vorbesc. Ultima oara cand m-am adresat Lui, a fost doar ca sa-I cer socoteala, a fost o rafuiala, o reglare de conturi. Dupa care nimic. Stiu doar sa ma afund in tacere, sa ma fac ca ploua din ce in ce mai torential intre noi, ma pricep doar sa aman poate discutia pe viitor, pe un maine propice reconcilierii.

 Acum cand am hotarat sa nu ma mai ascund in spatele degetelor, si sa nu mai lingusesc imaginea din oglinda, marturisesc urmatoarele:

  - Caile pe care mi le-a trasat El vreodata le-am modificat mereu, macar un pic. Cu obraznicia alintata care ma caracterizeaza am venit eu cu actele mele aditionale, cu completarile mele… Intr-un cuvant am facut asa cum am crezut de cuviinta modeland ocaziile date dupa cum mi-a poftit inima, dornica sa culeg satisfactiile de moment, fara sa constientizez insa ca lucrez in detrimentul viitorului un pic mai indepartat

   - De cate ori treburile nu au mers bine, mai mult ca sigur in urma modificarilor aduse de mine, i-am intors putin cate putin spatele. Desigur vina Ii apartinea in procent de 99%, direct proportional cu puterea absoluta pe care o detine ! Nu era asa? Ca fiecare este judecat in functie de posibilitatile sale? Nu-i nimic ca am intervenit eu mereu, ei si ,ce? Lucrurile nu au mers bine, dar El ce asteapta? Este intelept si va intelege ca am gresit, doar nu o sa lase situatia asa, imi va aranja o noua intalnire cu aceleasi sanse si ocazii, poate chiar imbunatatite, de ce,nu? Ma iubeste doar. Cica neconditionat…

- El mi-a fost un prieten in adevaratul sens al cuvantului, eu insa, L-am folosit ca pe o manta de vreme rea. Micile furtuni din viata mea, ma faceau sa ma intorc brusc cu fata la El : “Hey, remember me?” Si neobrazarea s-a declansat in repetate randuri… pana cand am realizat ca nu e drept, si ca oricine, pana si El se poate scarbi la un moment dat. Si am mai redus din cantitatea de dialog. Rusinea, jena de a-L mai convoca la o discutie doar in momente de cumpana, si nu la o discutie, ci la ascultarea monologului meu..

Nu ma pot adresa Lui din postura de vinovata. Nicidecum! Una la mana, m-am nascut orgolioasa. Doi, pe undeva nici macar eu nu ma gasesc convingatoare.. Astfel, am reusit sa intrerup construirea unei punti de comunicare cu cea mai veritabila existenta din viata mea. El imi mai vorbeste, in stilul Sau senin si lipsit de ranchiuna, dar demn, cat se poate de demn, fara a se umili, fara a Se rostogoli in fata mea, chiar daca insista, nu ma lasa, vrea sa ma recastige de prietena adevarata.. De multe ori Il simt cum sta deoparte si ma priveste,  as putea sa jur ca zambeste amar vazand ca Il evit, e dezamagit si tradat. Din cand in cand imi face cate un semn discret si apoi ma lasa sa inteleg… E intr-o continua espectativa pentru mine. Se intreaba “cand oare?” sau poate deja stie cand, ori poate stie ca niciodata… Atata certitudine am: ca daca va fii un candva nu Il voi gasi plin de reprosuri si nu imi va cere niciodata dobanda pe timpul infinit in care m-a asteptat sau pe sperantele fara numar pe care le-a nutrit privindu-ma. Fiindca asa este El mereu… 

 Ador orcile..  Am pe desktopul de la birou imaginea unei orci:  grasuta, simpatica, jucausa si tare curioasa, in lumina portocalie a apusului iese din apa pana la jumatate ca si cum ar zice:  “Ia sa vedem, ce mai e pe aici pe afara?  Voi astia ai aerului cu ce va mai dati de lucru? ”  :)  

Si iata, astfel se alterneaza precipitandu-se inspre orizonturi doar ghicite timpurile mele…. : Cant visatoare   spre sutele de cupole ale cerurilor mele, visez in Africi nesperate, respir praf de planete si galaxii indepartate, alerg cu talpile goale prin campiile mele alizee, pulsez dorinte nebotezate inca, adulmec pe sub pleoapele inchise feromoni divini, ascult chemarea de dragoste a balenelor din adancuri… Dezlantuite clipe scapate de sub controlul destinului…. si apoi linistea neteda,asurzitoare, acumulare, sintetizare, reculegere, contemplare, retraire…. Amintirile de mirosuri, amprentele nuantelor  culese de pe retina exaltata, picaturile incandescente de inima  se aduna toate, ca un mercur viu..

 Si dupa ce orice experienta va fii fost destul si indelung asumata propriei Eu, imi arhivez senzatiile in cochilii ale timpului, asupra carora ma voi apleca mereu cu dragoste si mangaieri..

Si dupa ce orice firicel de traire va fii fost temeinic tesut in ADN-ul capsulei mele de matase, ma precipit pentru a cata oara inspre o noua lumina, inspre noi cupole ….   

 :) M-ati vazut vreodata dansand?    Cine stie, poate vreodata, falfaind prin cluburi, discoteci, m-ati zarit…   E imposibil sa nu ma fi intalnit macar o data, sa nu o fi vazut vreodata pe fata care umple cu bucurie si energie spatiul din jurul sau pe o raza de 500 m

    Da, sunt eu cea care danseaza exact in mijlocul ringului,  exact in centrul atentiei, explodand de energie si fericire, razand cu gura pana la urechi, aruncand cu mainile in sus si inspre toate punctele cardinale si tipand de atata descarcare de energii rele…    Cand dansez  atrag privirile, stiu ca ceilalti percep felul cum imi bubuie creierul de incantare si felul in care izbesc de toti peretii toate frustrarile stranse una cate una ca intr-un insectar  scarnav.   Imi trimit miscarile in spatiul apropiat cu atata patima si precizie incat o data ajunse in afara mea se transforma in cuvinte, ma transmit dansand.. Si stiu ca daca vreodata m-ati vazut dansand ati aflat cine sunt, ce vreau, ce am, ce nu pot avea, cat si ce visez, ca zilnic ma compun si ma recompun.  

  Sunt molipsitoare cand dansez. Molipsitor de flexibila. Flexibil de fericita… Sunt material explozibil cand dansez !!  Miscarile nu mai respecta intaietatea pe care normal ar avea-o creierul in coordonarea lor. Miscarile se creeaza singure.. si cu ele explorez senzualitatea dansand, propagandu-ma in mii de unde si vibratii catre cele mai ascunse si inalte rezonante ale instinctelor mele care fuzioneaza cu intreg Universul !

 Ce bine e sa dansezi….:)    Wow…. 

  “GIVE ME HALF A CHANCE TO RIDE ON THE WAVES THAT YOU BRING…” Seara aceea nu apartine trecutului, nu apartine nici unei dimensiuni, mai degraba a ramas suspendata ca o legatura intre trecut ,prezent si viitor, asteptand sa o accesez ori de cate ori apare nevoia imperioasa de a avea certitudinea ca exita momente pretioase… Intalnisem Roma pentru prima oara, devenisem frumoasa si plina de pace instantaneu cand am facut primul pas pe peronul Tiburtina. Roma,mai mult decat un splendid oras , era o stare, o traire intensa. Eram fericita si inauntrul meu se intindea un ocean de pace si de admiratie. Roma se traieste si se respira, e un fenomen tangibil prin simturi, o percepeam la nivel de instincte si eram constienta de fericirea care pusese stapanire pe mine. Totul purta o anume amprenta, era ca si cum dalele care pavau strazile inguste aveau constiinta faptului ca sunt dale de Roma, iar cerul stia ca imbraca acoperisurile si cupolele ei …
El apartinea acestui spatiu. Stiam ca e acolo si eram tare fericita, fara a pretinde mai mult, nici macar minimul care se poate cere: sa-l vad. Nu imi puteam permite sa cer lucruri care l-ar fii ranit pe cel care imi statea alaturi. Ma multumeam sa il stiu acolo, printre miile de romani, ma multumeam sa il desenez in minte, sa il imaginez si sa il sper, cu mult mult drag sa il sper.. Barbatii la Roma amintesc de vechii soldati romani: sunt inalti, poarta pe chipuri o antica frumusete virila imbinata ciudat de placut cu caracterele lor vesele, parca lipsite de orice griji si seriozitate. Marco se incadreaza perfect in spatiul roman si in atitudinea romana, dar il diferentiaza o mie de lucruri de ceilalti.. Marco mi-e drag, il admir, Marco stie sa asculte, nu numai sa auda, Marco stie sa transmita, nu numai sa vorbeasca, cu Marco strabateam lumea trecand prin toate paralelele si meridianele ei in lungile noastre nopti de nesomn, Marco a recunoscut in mine pe adevarata Eu, cu Marco se putea ciocni o halba cu bere de la 2000 km departare, cu el granitele mele au cazut, Marco era un comunist :)…
In seara aceea Universul a uneltit, a construit, a creat coincidente, a masluit clipele si intamplarile, a facut sa fie.. L-am intalnit pe Marco. In fata unei farmacii, de atunci timpul a intrat intr-o bucla imensa, aerul s-a rarefiat, de atunci frunzele au inceput sa freamate cu incetinitorul, oamenii au inceput sa mearga si sa clipeasca in reluare, acele ceasurilor s-au blocat. Pe masura ce venea inspre mine, micsora distanta dintre noi si marea suspensia timpului.. Inalt si slab, imbracat asemeni unui tanar artist, in cele mai simple si calme nuante de verde, zambind emotionat din spatele esarfei infasurate in jurul gatului. Ne-am dat mana si ne-am vorbit calm, cu licariri de emotii prost ascunse.. Acum realizez cruzimea entuziasmului cu care ne-am vorbit si ne-am privit in ochi toata seara, ca si cum eram numai noi 2, ca si cum omul de langa mine nu exista. I-am anulat prezenta lui G., dintr-o nepasare nevinovata (?), din ciuda de a avea doar ore pentru noi 2, nu luni, nu ani, doar ore… L-am redus pe G. la nesemnificativ, l-am redus la non-existent, se facea intr-un fel vinovat pentru prea putinul nostru timp.. Si am fost cruzi vorbindu-ne toata seara, repetand glumele noastre, marturisind cu ochii despre cat de minunat a uneltit Universul in acea seara.. Apoi cafeneaua aceea de ora tarzie, adunati toti 3 in jurul unei mese retrase, ca intr-o nuvela fantastica de Eliade si din nou vocea mea si vocea lui Marco, comunistul meu drag si entuziast, cu ras de copil, Marco cel care traieste clipa frumos si viseaza enorm… Marco, baiatul cu care puteam imparti lumea..
In timp ce se indeparta de noi, timpul si-a reluat din nou cursul si am auzit primele claxoane de masini si motociclete intarziate in noapte..

               Vointa Ta e sadita in necunoscutul sufletului meu
                Vointa mea, indrazneala in ochii Tai, e sadita in foc, si pasi de flacara danseaza focul in inima mea…
                            Fa sa fie, Adancul Luminilor…