Cristia

Ghemuita pe tarmul meu inca ma joc cu licaririle ramase de la tine
Mi-au fisurat coaja sufletului cand le-am scapat din greseala pe mine…

Din seninul neasteptarii, cand totul se imbraca in haina inselatoare a binelui si a vindecarii, o incearca dureri fantoma in locurile in care si-a mutilat personalitatea, in locurile de unde si-a extirpat indrazneala si posibilitatile toate… Dureri fantomatice o pun la proba, o trezesc din reverii ieftine, o scutura atunci cand incearca sa isi cumpere pe sub mana constiinta, nu o lasa sa creada inca… Inhibitiile, temerile si amintirile ii sunt cioturi neputincioase, pe locurile unde si-a smuls bucati din ea, ea cea vie. 
 

Suntem o specie de rataciti. Rasa nerabdarii suntem noi. Oameni de putina credinta. Sau doar constienti de golul ce se casca in asteptare…
Cautam naivi mustul in atatia ciorchini necopti inca. Hoti ai propriilor caciuli, cu infrigurare dam la o parte frunzele tinere: musai, dar musai, acolo trebuie sa fie revelatiile pierdute inainte de a ne naste, acolo, in boabele verzi si necrescute. Stoarcem intre degete nerabdatoare seva imatura, o extragem ca materie prima pentru povestile nemuritoare care zac in noi. Ne grabim sa gasim ceea ce o data ne-a fost promis, sau ne grabim sa inlocuim acel singur gust ce doar o data ne-a strabatut papilele sufletului si apoi s-a luat de la noi…
In graba noastra, pe degete si pe buze ni se prelinge amarul si acrul podgoriilor necoapte, nepregatite inca…

Cu aerul unui invatat mi-ai spus ca emotia nu are voce, si atunci am plecat capul ca sa inteleg… Are voce, am descoperit-o in corzile mele vocale, ii simt vocea la radacinile limbii si ale sufletului. E o voce gatuita cea a tremurului de suflet, dar e…:
 Tu esti creatorul tuturor emotiilor ce ma ating, creatorul tuturor dorintelor ce ma bantuie, ai sa fi si maine in suflarea mea, ti-ai facut cuib din mine. Imi vorbesti tinandu-ma de suflet, imi amintesti ca raspunsurile spiritului sunt ascunse si in matematica, radarul meu trebuie sa te vada in  trecerea ta de la echilibrul instabil la cel stabil. Imi vorbesti in cifre si verdicte, imi asterni inainte razele tale, mi le prezinti ca strazi spre tine, de ce in nemernicie mi le inchizi apoi?

 Ma uit peste umar, ca ceilalti sa creada ca ma misca doar o curiozitate trecatoare, dar sufletul si-a deschis larg fantanile. Tanjesc dupa pasii razleti care micsorau distantele noastre. Ma haituiesc imagini ce asteapta-n infinit manifestari binecuvantate. Joc bine indiferenta, esti pe cale sa o afli, dar adu-mi aminte, de ce o fac? Suntem singurii fara masca, suntem recipiente fara fund pentru cer. Toarna-ti cerul in causul sufletului meu, nu imi incununa zarile cu plecari. 
       Suntem misionarii propriilor iluzii tesute printre golurile de fiinta. 
                   Lumea e impartita in doua: ei si noi doi. Periferiile si centrul.
Cand vei simti ascutisul acestor evidente, trezeste-ma…

…Ma joc cu ghindele stejarului Mamvri si cuget la tineretile Tale, Doamne, cand adolescent fiind, sperai in toti Avraamii pamantului si tolerai toate Sarele impulsive. Ne-ai pierdut printre degete, un pic la picioarele turnului Babel, un pic la picioarele Crucii…
…Ma uit la Tine printre frunzele stejarului Mamvri si iti plang ridurile, Doamne. Sunt adanci ca brazdele pe un ogor insetat, si la unul din ele stiu ca si eu am sapat…
…Printre inelele stejarului Mamvri, ma doare ceea ce am fi putut fi si nu Ti-am fost niciodata…
…Ma asez la radacinile Treimii Mamvri si mi-e dor de Tine tanar, Doamne, cand inca nu Iti palmuisem nadejdea in noi…

In noaptea de 23 spre 24 iunie, undeva in suburbiile de nord ale celui mai frumos oras din lume,  fereastra mereu luminata de la etajul 3, s-a cufundat in intuneric…

   S-a asezat pe pat cu miscari duioase de copil cuminte si in timp ce isi cuibarea capul in moliciunea pernei si-a promis ca in acea noapte nu va aprinde lumina, orice ar fi ! Macar de dragul de a-si reface depozitul de melatonina distrus, daca nu pentru binecuvantata odihna a ochilor… Gata! Fara lumina noaptea asta! Monstrii sa ramana la usa, sa dea tarcoale camerei in cautarea unei fisuri in zid, n-au decat sa-i adulmece respiratia… nu au sa gaseasca nici un indiciu, mirosul de respiratie sacadata nu va fi noaptea aceasta, teama nu mai locuieste aici. Dragonii ei de bezna, cu care crescuse impreuna, credinciosi ca niste caini, vor fi dezlegati de aceasta data si alungati. Sa zboare departe prin noaptea altor continente,sa patrunda in alte camere neexplorate, sa tulbure alte somnuri netede, sa manance cealalta parte a lunii. Era sigura ca e vindecata de gandurile incordate care ii contorsionau simturile la topirea fiecarei zile in negurile noptii. Isi privea camera binevoitoare si-si turna incet peste suflet ultima sfestanie intr-un ritual de purificare a inregistrarilor de ultima ora, incantatiile ei cereau vise in culori calde, sau somn fara visare.

A inchis imaginea camerei intre pleoape si si-a deschis ochii pe dinanuntrul ei; acolo se miscau toate in tihna  sfarsitului de zi, calme ganduri in stoluri circulare survolau lenes  campiile mintii, senzatiile se asterneau strat dupa strat prin barloagele lor de noapte, innoptau si cugetarile lacustre, itindu-si doar capetele prin pacla fiintei. Simturile se diluau din ce in ce si se propagau mii de cercuri lichide, dinspre centru spre extremitatile ei deja calde…
Spirala miscatoare, ochiuri de lumina difuza, vartejuri de imagini fara sens, goluri de memorie…..si somn.
S-a lasat moale, s-a abandonat undelor delta, theta… a disparut de la suprafata inspre adancuri. 

In acest timp noaptea isi purta calm umbrele prin oras si bolta cereasca se sucea incet deasupra acoperisurilor.Doar acele ceasurilor, suflate de timp,  fasaiau pe cadrane.

Pragul de trecut al fiecarei nopti este ora 2:00. Daca treci cu bine de el, te poti felicita pana dai cu somnul de urmatoarea noapte, fiindca la ora 2:00 timpul paralizeaza. Nu se mai misca timpul in toiul noptii, minutele se pietrifica in statui chinuite si batranetea nu mai sapa in riduri. Respiratia ramane in afara gurii, intr-un norisor de particule de saliva calda iar globii ochilor nu se mai rotesc dementi prin caruselul REM-ului.

Se intampla ca la ora 2:00 sediul mintii ramane gol de cugetari si imagini; isi  casca 1001 de posturi vacante care sug cu forta inauntrul lor semintele vidului. Entitati fara nume,acoperite de solzi,  alearga in cohorte coplesitoare  sa prinda un loc. Atunci este mosit raul din pantecele magnetic al vidului, atunci, la ora 2:00 cand orice forma de miscare paralizeaza.

 A paralizat si ea. E treaza dar imobila. Isi aude pe dinauntru respiratia si stie atat de bine sa  isi localizeze trupul inert, dar nu simte miscare in el, corpul nu i se mai supune, ramane tintuit de pat. Ii pare ca i-au infiltrat plumb in tesuturi, au ajuns cu el pana si in pleoape iar sub pat este un hau care o leagana in coborare ! Simte aura camerei prin unde cerebrale amortite, cunoaste deja etapele neputintei, nu poate arde nici macar una din ele… 

Cine le-a dat drumul inauntru? Cum au descoperit fisurile? De ce s-au intors? Auzi-i cum tropaie in jurul patului !!! Ce curse infioratoare! De la fereastra pana langa patul ei si inapoi, alearga in continuu, ii fac camera sa rasune! Pe cine cauta? Pe ea? Oare intunericul ii ascunde paralizia de ochii lor, oare…? E atat de inerta, plumbul o trage in jos, haul o leagana, ei galopeaza halucinant inspre pat, inima isi sincronizeaza spasmele cu pasii lor…

                                             … Isi misca tona de brat si o doare cumplit plumbul din el, dar se spijina,  si cu gravitatia in oase se ridica spre veioza. Ei nu mai fug, au plecat, i-a ramas in urechi doar presiunea adrenalinei vajaind prin artere si ecourile tropailelilor se strecoara pe langa peretii camerei, ca apoi sa se scurga in departari. Fisurile din ziduri se inchid la loc. Cu sfarseala in oase ea se taraste inspre lumina, dar calea e atat de lunga… 

 In faptul noptii, in suburbiile de nord ale celui mai frumos oras din lume, fereastra de la etajul 3 se inunda de lumina 

Hai sa ne coboram caii in campiile joase, de acolo stelele se vad mai bine si putem respira impotriva vantului, iar ei pot sa alerge in voie sub Cassiopeea, in timp ce noi ascultam cum pamantul respira cald printre germeni, printre incoltiri. Acolo ei pot face pamantul sa duduie sub copite norocoase, iar noi ne putem odihni tamplele strivite de atata cer…

 Te astept la celalalt capat al firicelului de argint ce leaga aici de acolo. Incepand de la alpha si trecand dincolo de omega, te astept. A nins istoria peste mine, m-au cocosat veacurile in asteptarea mea cuminte.
Acum ca am prins materie in tesuturile de abur, acum ca am ajuns si eu la segmentul meu de manifestare, acum ca sunt si eu impartita decent in mii de nuclee si citoplasme efervescente, acum ca mi-au livrat secunda mea de densitate si port un nume, acum sau niciodata vreau sa imi exulte de-atata tine carnurile trecatoare, vreau sa-mi trosnesti oasele perisabile, vreau sa-mi adapi cu tine venele efemere…
Acum e timpul, acum , acum ,acum
Pune-ti iremediabil amprenta pe amintirea ideii de mine, infioara-mi podgoriile… Fiindca vreau sa ma rarefiez implinita de tine, fiindca vreau sa ma resorb inapoi,  cu tine ca ultima imagine..
Acum e clipa, ori niciodata, niciodata, niciodata….

Ma gadila in cerul gurii

Toate cuvintele pe care nu le-am spus caci le-am uitat,

Sau care-n clipa expunerii, de teama, le-am ingurgitat

 Intai si-ntai au descarnat cuvintele de sens,
Pe buzele uscate si-nsetate abia de a supravietuit vreun vers…
Apoi lumina din adancuri s-au gandit incet ca sa ne-o stinga
Si-n intunericul nascut o hora a tenebrelor sa-ncinga.
Cand noi plecati eram printre nadejdile desarte
Au navalit, au rascolit si aruncat-au sufletul deoparte.
Au extirpat si au strivit intregile miracole din noi,
Dragonii colorati, ispititori, ai vremurilor de apoi…