Cristia

 Sus, cu capul inmuiat in soare parguit, as invata sa fiintez altcumva decat in ochiul de ciclon … As deveni imuna in fata ispitelor centrifuge.

 Linistea memoriilor mi-ar aduna cele doua emisfere ale personalitatii la un loc. M-as centra pe cuvinte mai simple.

 Dar inainte de a ma centra trebuie sa imi adun fasiile de imaginatie rupta, din fiecare ramificatie a unui labirint ce sufera de putreziciune juvenila si regenerare…

 Acolo m-as lasa transformata in cautator de pietre pretioase, si as deprinde arta scufundarii printre deznadejdi, pana la gasirea scoicilor cu rod in pantec. Daca mi-ar mai  inmana inca o data buchetul de raze, spunandu-mi ca intr-adevar totul poate fi transformat in aur, nu as mai sta pe ganduri… Putina credinta nu mi-ar mai fi opreliste.  Numai ca acolo odihna inmugureste rar, o data la o mie de eforturi de a ramane agatat de avatarurile binelui simplu.

 Acum inca nu. Acum sunt o sala de asteptare ambulanta, prin care misuna ca intr-un furnicar mii de plecari si sosiri. Nu e loc de pregatiri si nici timp pentru intelegeri prea adanci, sa cred deci ca nu m-am compactat inca. E dureroasa reinchegarea unitatii, atunci cand fiinta stirba se izbeste pe intuneric de bucati de sine. Lumina se indoieste de sine in crepuscul, mi se alatura in ambiguitate, aerul simte ca si eu ma indoiesc de respiratia mea,  iar labirintului meu ii cresc alte si alte ramuri ce imi acopera gura si imi innabuse strigatul claustrarii. Se intampla uneori sa fiu nevoita sa imi strecor sufletul prin firide inguste ca sa mai scot la lumina difuza cate o firimitura ramasa din mine. Ricoseaza din mine ecouri ale propriilor imprastieri ce ma ajung din urma. Si migrez in stoluri ostenite catre centru…

 Abia astept sa ies la liman, sa imi astern umerii simpli pe pamantul primenit si sa stau cu genunchii printre stele…

 E brunet. Are ochi ingusti ca de vulpe cu care priveste niciodata fix, ci mereu alunecos, prin lucruri si pe dupa oameni, nu ii convine sa ii fie surprinse adevarurile, pentru ca stie si el ca mai bizar de atat nu va mai fi nimeni. Vorba ii e grea de nuante sovaitoare. Se intelege lesne ca nu lanseaza din suflet cuvintele, ci doar din varful buzelor.  Simuleaza generozitatea dusa la paroxism. Mai-mai ca a cazut si el in propria-i capcana, si se induioseaza pana la lacrimi atunci cand intinde mana cuiva cazut in mizerie, fiindca in acel moment se vede pe sine de undeva din afara, si tare ii mai place imaginea pe care o ofera.  Se linge pe buze de sine, asa mult ii place cum pacaleste pana si aerul inconjurator.

 Are mersul saltat si desantat atunci cand isi plimba singuratatile pe strazi.  Emana in jur iz de complexe. In ciuda puerilitatii, e constient pana la durere de inutilitatea sa. Si mai stie si ca ii lipseste pana si cea mai elementara vointa de a se misca prin viata. Simplul fapt de a deschide ochii dimineata peste un alt soare, il seaca la suflet. Fiindca stie ca e absolut privat de valoare si isi teme clipa cand toti vor descoperi ca el nu face umbra pamantului. Nu si-a dat nicicand vreun sens si nici nu are de gand sa isi dea. Nu a fost niciodata interesat sa isi ofere vreo sansa. Banuieste ca a venit pe lume dintr-un accident nefericit. El nu trebuia sa fie nicaieri. Nu trebuia sa fiinteze, dar …s-a intamplat, si acum isi duce greul constiintei fara puncte referentiale, zi de zi. Ca o compensare, mama lui i-a dat un nume rar, ca sa se poata distinge in multime mai usor, si pana ca ceilalti sa realizeze ca nu valoreaza nici doi centi, el deja va fi plecat inspre casa, ca sa isi ascunda nimicnicia in fata computerului de pe care descarca muzica intr-o frenezie greu de imaginat. Isi flutura prin fata ochilor ideea ca a prins si el radacini in ceva, ii place adica jazzul vechi, si nu se stie, un azi-maine, cand va marturisi  acest lucru, va putea sa epateze macar pentru cinci minute, timpul necesar ca sa se strecoare de sub privirile curioase, si sa fuga acasa. Asta ar fi sansa lui ca sa ii lase incantati asupra lui…

Nu munceste. Asuda numai la gandul istovitor ca viata trebuie castigata prin sudoare… Si apoi sa fie scuzat, dar la ce sa trudeasca el cand un sens nu are si nici vreun punct de sosire? Se indreapta spre nimic, si atunci cand finalul care te asteapta este nimicul, de ce ai munci? Si nu e numai filozofia ratarii care il tine acasa, asta ar fi mai mult o aura dramatica cu care se poleieste atunci cand isi cere scuze de la sine, dar… adevarul e ca mama lui il intretine. Intretinut azi, intretinut maine, uite asa i s-au atrofiat sufletul impreuna cu mintea, iar muschii si i-a abandonat intr-o letargie cu care ii sta aproape bine.

 Nu vrea sa se rosteasca in preajma lui nimic despre demnitatea masculina. Incepe sa se agite si sa se fastaceasca daca aude despre asa ceva, ii e ciuda ca acest concept chiar exista, si stie bine ca niciodata nu s-a alineat acestui standard. Asta e un alt motiv pentru care isi duce zilele mai mult prin casa, acolo a fost de mult acceptat cu toata droaia lui de carente. Acolo e barlogulde hibernare continua a simturilor lui. Dar si asa, cand bantuie prin holurile casei, tot nu se uita in oglinzi, are crezul ca daca nu o face, nici ele nu se vor uita la el si nu il vor pari niciodata. 

Numai acasa mai trece el drept barbat, in ochii unei mame batrane si naive. Vaduva sa mama, e singura femeie pe care a putut-o fascina pentru eternitate. Prin ea a realizat pacaleala perfecta, caci ea crede orbeste in tot ce el face si inca se inchina la icoanele “nenorocului” mezinului sau fiu. Numai mama lui, cand ii cauta in priviri, se uita in sus. Si el acolo, in acel moment,  isi simte puterea si virilitatea. Singuratatea si palmele primite de la viata au consumat-o si au redus-o la o usoara labilitate psihica, la isterie si exaltare. Dar nu, nu asta explica de ce se agata cu atata drag de mezinul ei fiu. Caci familia era inca intreaga si fericita cand ei i se aprindeau privirile si simturile la simpla lui vedere. Si el a stiut asta si a invatat sa taca peste aceasta taina. Ii hraneste zi de zi sperantele si ii da ce are nevoie pentru a fi fericita in secretul ei deja dezgolit: il iubeste. Nu ca mama. Ca femeie. I se umple gura cand ii silabiseste numele lui rar. Iar de pleaca chiar si pana la colt sa isi ia ratia zilnica de Chesterfield, se sufoca de dorul lui.

  Mama batrana, exaltata, singura… si fiu  ratat, fara valori, impreuna au  o complicitate puternica, pe care au construit-o unul pe hibele si neajunsurile celuilalt. El isi odihneste esecurile si lenea existentiala pe umerii ei rapusi de batranete adanca. La schimb ii ofera romanta vietii ei, pentru ea se imbraca frumos, pentru ea defileaza prin casa cu aerul unui barbat plin de importanta, griji si sarcini de dus la bun sfarsit, pe ea o hraneste cu priviri care de care mai tandre, pe ea o saruta chiar si pe gura, scurt dar intens, cu ea sta seara pana tarziu si o face sa rada. O recompenseaza pentru ingaduinta ei inteleapta cu care ii mangaie neputintele si cu care se face ca nu ii vede nimicnicia. Nu stie ca ea chiar nu i-o vede… Si nici lui la urma urmei nu ii e chiar asa de greu sa o rasplateasca in fiecare zi a restului vietii ei. Fiindca numai in ochii ei are curaj sa isi infrunte reflexiile chipului. Si doar sub mainile ei batrane isi poate netezi fruntea grea de atata gol de fiinta. Si fiindca o iubeste si el. Ca fiu ce ii este, si ca pe singura femeie din viata lui.

  Sunt gandurile astea cu miros de vechi…  care s-au strecurat in afara creierului, au spart carcasa, si graviteaza in jurul capului… nu stiu ce sa cred,  nici macar nu se indeparteaza, imi raman in preajma… fiecare pe orbita lui, toate ca niste planete credincioase centrului solar ce le adapa cu energie. Nu ma ascund, asa merg pe strazi, asa ma arat in public, cu ganduri droaie in jurul capului,  si din cauza lor nu vad destul de bine , si nici nu aud, fiindca in trecerea lor pe orbita vajaie. Imi bruiaza fiinta interioara, s-au interpus intre mine si exterior. 

 Cand am simtit ca mi-au luat pana si aerul, si ca plamanii mi se stafideau de atata lipsa de prospetime, am luat loc pe marginea unui trotuar topit in canicula. Am privit inainte. Printre ganduri am zarit oameni in mars fortat. Marsul fiecaruia impus de un alt  scenariu . Mi-am sprijinit obrajii in palme si am tras aer adanc in piept:

“Marsul meu incotro? Unde ma tot poarta pasii astia imprastiati?… Ceva concret, palpabil si decent macar sa fie, sa ma asigur ca inca traiesc, ca atunci, in Brasov… Sa nu mai indrazneasca vreodata sa imi ia inapoi ceea ce abia am gustat, ca atunci, in seara aceea, si ca in atatea alte dati. Mi se da si  in scurt timp mi se ia inapoi, ca sa vad ce ar fi putut fi daca acum trei ani nu fugeam miseleste de la G. … Injunghierea simtamintelor pe la spate!…  Am sa imi dinamitez credinta in pedepse si consecinte, fiindca e foarte probabil sa o fi inventat eu! Drumul meu de ce incepe cu “trebuie” si de ce este un drum pe care mergand sunt nevoita sa sar mii de obstacole si sa imi depasesc conditia atat de dureros? Care conditie?…  

Da, stai asa, drept cine ma ia Dumnezeu? Complicate carari, complicate situatii, gandurile mele care deja se vad, e tarziu sa ma mai ascund, mi se vad deja culpele caci am devenit transparenta… Oameni pe care trebuie sa ma silesc strangand din dinti sa ii iubesc, fiindca sunt valorosi ! Da, sunt valorosi! C. trebuie sa invete de la bruma asta de viata sa puna pret pe ceea ce cu adevarat poarta o valoare, pe ceea ce El considera de pret! Si sa stranga din dinti. Pana la scrasnet!

 (Dumnezeu imi sopteste frecvent ca al saselea simt il am disfunctional.. Zambeste superior cand mi-o spune…)

 Oricat as sapa in mine nu gasesc decat atat: constiinta faptului ca am de-a face cu o persoana de valoare. Nimic mai mult. Sec. Nimic altceva nu ma misca si nu ma furnica asa cum s-a intamplat in Brasovul noptii ostenitoare de senzatii. Atunci am mai fost vie.. Cu mine si pentru mine, poate ultima achizitie in materie de iluzii.

  Dupa aproape trei ani, inca ma chinui sa inteleg ce specie de joc stupid a fost asta ? Nu reusesc. Toate intelesurile schimonosite, toate nesincronizarile acelea dintre mine si Marco, toti timpii masluiti, toate confuziile mele si orbirea! orbirea ce imi pica peste ochi in momentele cheie ale existentei mele, toate insistentele lui G., toate parelniciile…  De cand gandurile astea imi antreneaza capul intr-un soi de vartej lent dar sigur, plang des. Des si sec. Plang mai intai ca victima. Si apoi plang plansul vinovatului. Caci nimic nu secatuieste mai rau decat non-sensul.

Iarna aceea tradatoare intru totul… cinica surpriza ce venea sa incununeze cu totul alte vreri… strabatuse mii de km cu sufletul la gura si inima in palme. Ma astepta  in frig si umezeala cel pe care niciodata nu l-am asteptat. Si nu l-am cerut. Victima mea. Victima confuziilor mele, cobaiul incercarilor mele: G. …

   Stiu, gandurile mi-au asediat fiinta, si m-am uitat pe marginea trotuarului topit. Ma adun de pe jos, ma ridic acum, ma scutur de umbre, din cap pana in picioare sunt murdara de ele, si pornesc in mars  ca sa  joc mai departe, leal,  rolul meu secundar..

Singuratatea ma taraste intr-o cusca prin oras;
Fostele mele lumi rad si ma arata cu degetul…

Cu vinul rosu nimicesc  in mine
Ereditarele suspine…

Provizoratul meu viclean, astazi in vin mi-am inecat
Caci pan-acum o ora-doua, cu insistenta m-a vanat…
Cu vin de rosu - pal mi-am asezat in vene saltarete
Sangele ocru ignorant, ce din erori doar e menit sa-nvete…

Constiinta mea umbra, pana mai ieri fara identitate
O pot revendica facil si calm  prin vorbele necenzurate .
Caci fara talc durerile ascutite in vin imi ratacesc,
Si tot in must batran incinsele mizerii nesatios le racoresc

Fie ca ultimul pahar sa imi ucida-nstrainarea
Si cu nuante sangerii, in crezuri, sa substituie paloarea …

Ma ascund in taceri si absente roditoare

Doar in ast fel ma masor din cap pana-n picioare.

Ma proptesc in toiege albe ce-nmuguresc in singuratate

Cu ele imi palpez sovaitor iesirea din captivitate…

 Din temeri ursitoarele m-au modelat
De parca n-ar fi fost de ajuns ca au intarziat…
De amagiri si vorbe goale mi-au cantat la cap
Ursindu-mi cale catre cer nicicand sa fac.

Insa

Azi mi-am aruncat iluziile la caini
Si mi-am blocat in vene seva ce-mi curge din ursitori batrani
Azi ma cobor profund si ma indoi din mijloc mai adanc
Ca sa ma recladesc in sus, din temelia ultimului gand.

Intoarsa de pe coclaurii muntilor,  ma achit de datoria pa care o am fata de Ambra  si dau curs lepsei zilei de nastere, in cazul meu 15 iunie (ziua norocoasa cand o data se termina scoala)

Leapsa suna cam asa:

- intra pe Wikipedia si cauta dupa ziua ta de nastere (doar ziua si luna) si apoi:
1. noteaza 5 evenimente care s-au intamplat in acea zi
2. noteaza 5 aniversari importante (zile de nastere)
3. noteaza o moarte cu insemnatate.
4. noteaza o sarbatoare.

Evenimente:

1167: A fost întemeiat oraşul Copenhaga; a devenit capitală a regatului danez în 1443

1502: În timpul ultimei sale expediţii Columb descoperă insula Martinica

1520: Papa îl excomunică pe Martin Luther din biserica catolică

1875: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Societatea de Geografie

1985: A avut loc, la Ploieşti, ultimul spectacol al Cenaclului Flacăra, interzis de către autorităţile comuniste

Nasteri:

1779: Gheorghe Lazăr, pedagog şi iluminist; a înfiinţat prima institutie de învăţmânt superior din Ţara Românească

1862: Evghenii Kolbasev, inventator rus

1919: Alberto Sordi, actor şi regizor de film italian.

1921: Errol Garner, cântăreţ şi compozitor de jazz

1941: Dan Culcer, critic literar stabilit în Franţa

Deces :

 1889: Mihai Eminescu, poet român (n. 1850)

Sarbatoare:

 Danemarca : Ziua steagului/Ziua Valdemar (1219)

Leapsa fuge mai departe la Oana, Dante si Rudy (cand o reveni..)

Ne miscam printre munti si printre lucrurile bune care se intampla in vietile noastre. Nimic nu ne opreste din miscarea ce ne aduce pe noi in fata noastra. Contemplam si inghitim nemestecate portii intregi de verde si de inaltimi.

Eu imi vorbesc ca unui vechi prieten, care imi cunoaste toate meandrele: renunt la iluzii si la sofisticate miraje, de azi nu mai pretind intangibilul.

Soarele ne cauta descendent printre vai, ne zareste printre molecule de roua si ace de brad, ne prinde din urma in goana noastra si ni se agata de gene; ne aureste perspectivele inca indraznete.. In viteza ametitoare, sufletele ne flutura si lasa in urma dare luminoase pe stanci. Combinam culori si straluciri din ochi iar inimile gesticuleaza intre ele. Urcam cu cerul in ochi, apoi ne intepam talpile in arcadele crestelor. Acolo sus, suiera tacerea vanturilor. Ne strigam sufletele pe nume, si ecourile se propaga seren inspre cele noua ceruri.

Aici sunt eu, iata-ma. Muntele m-a pastrat mie intacta. Nu s-a miscat din loc nici o coordonata.  Muntele m-a aratat mie din nou, nu m-a ratacit printre amanunte, sunt tot acolo, eu mie.

La munte miroase a Dumnezeu rustic si nepangarit…
La munte raman proaspete urmele inspre tine insuti, lasate in cine stie care ultima data.  Nimeni nu le sterge, nimeni nu le goneste, nimeni nu indrazneste. Calcam fiecare pe urmele proprii, inima in inima, gand in gand, prieteni de o viata.

 Am zarit cu coada ochiului vesnicia. Nu mai cred in ce credeam ieri, nu imi mai atarn nadejdea de neputinte si nehotarari straine.  Nu ma mai tem de nemarginire… o mostra e in mine…