Cristia

Cum ii spuneam alaltaieri unui bun prieten… Am hotarat sa imi mor mie de fiecare data cand prezentul imi este dizonest si incearca sa ma stearga prin conotatii de doi bani, sustragandu-ma sansei de a fi vreodata demna de miturile care m-au creionat si pe mine… E o hotarare deloc exaltata, luata in acele momente in care, departe de a fi in plin exces de zel, eram doar strabatuta de fluxul vietii. Si gratie unei constiinte ce nu ma scapa niciodata din vedere, si gratie poate unei inimi ce bate dincolo de ceea ce se vede, am simtit fluxul si i-am stiut si numele.

Trairile si privirile tintesc spre inalt, dar nu, nu incepe asa, asta e doar un moment central…  Ma trezesc ca dupa o betie neguroasa, catapultata direct in plinul luciditatii, cu creierul aproape rece. Si capat ochi proaspeti prin care ma inund de imagini ale adevarului: frumusetea care nu cotropeste, ci sta in pretutindeniul ei dinainte stabilit asteptand ochi vii sa o descopere.

Sta de pilda in oameni. Si-a facut lacas in ei. Am avut revelatia frumusetii unor oameni care pana mai deunazi imi erau transparenti, caci, nauca fiind de fel si cu un sistem de valori imprastiat de vant, ma uitam prin ei. Unii sunt frumosi in gestica inimii, altii sunt punctati doar pe alocuri de frumusete, si trebuie ghiciti putin cate putin, printre locurile goale de fiinta. Unii-s frumosi in vorbe, altii in simtiri, apoi frumusetea unora incepe acolo unde ei se uita pe sine si ii traiesc integral pe proximii lor. Frumusetea inocenta a celor care in mod natural mosesc adevarul din noi, sau binele, sau gingasia…

Frumusetea mai locuieste si in sensurile ce odinioara depaseau puterea mea de intelegere, iar azi vin de ma cauta la usa, sensurile care imi sar in fata si aproape ca imi tin calea, venite dintr-un trecut in care pareau fiicele absurdului… Se infiripa legaturi abia acum, puntile ies la iveala, e ca si cum infloreste o alta dimensiune a ceea ce inainte era doar anemic schitat. Intelesurile expuse la drumul mare al gandurilor mele, ganduri de mult cascate in asteptare.

Frumusetea curge prin mainile acelea bune si batrane de veacuri, care ma salta mereu de la pamant ori de cate ori cad… Acolo mai sta frumusetea in toata splendoarea ei: in hotararea bratelor ce ma poarta pe sus, departe de tarana care ma cheama frecvent, departe de vaile ce imi canta ademenitoare la urechi.

Zilele astea in sfarsit de mine clara am parte, frumoase in sfarsit mi-s mie toate…

Daca as striga lucrurile pe numele lor de origini, daca as chema inapoi cuvintelor esenta lor atemporala, as risca disparitia lor, sau moartea vederii mele in intunericul premergator luminii acestor veacuri?

Daca mi-as stavili pornirile nedefinite si m-as aseza in plin centru de septembrie ca sa privesc cu serenitate granita unde ma termin eu si unde incepe lumea? Ce crezi ca ar fi, ce crezi ca s-ar simti?

Dar daca mi-as pune inima sita in calea vanturilor cardinale? Crezi ca as participa la o schimbare?

Daca as atinge intim focul in al sau plin, fara sa ma intreb in prealabil de dureri si spasme, as putea intrepatrunde substanta vie, si dincolo de ea, as mai intelege oare ceva?

Daca as adaposti cerurile inalte in causul ruginiu al sufletului viu ce-l port in piept, as putea simti pe varful limbii gustul eternitatilor din voi? Si la schimb ce v-as putea darui?

Daca as pleca transparenta printre cuvinte si nume inspre concentratia de adevar a fiecarei forme, ce tarii as zdruncina? Crezi ca as mai fi a mea? Acel “dincolo” mie m-ar revela?

” Oggi non ho tempo
Oggi voglio stare spento…”
Vasco Rossi

Cand teama de a fi fragila mi se destrama, inseamna ca au mai trecut zece ani… Pentru atata bruma de timp imi permit sa imi abandonez masca protectoare. In rest, cum te vad si cum ma vezi, sunt cladita pe temeri, orgolii, inconjurata de ziduri dure si antifonate, blindate si sfidatoare, din spatele carora nu de putine ori, privesc dornica de a fi libera, scapata de mine pe vecie. Frustrata de limite, dar necutezand sa le parasesc caldura imbietoare, ascunsa de ochii iscoditori, bolnavi de sindromul circului, invizibila pentru infloriri temeinice ale destinului in vecii vecilor, amin, pandita la fiecare cotitura de cate un cuvant ce cara in spate conotatii alunecoase.

O data la multi ani, de ma strecor timorata afara, in bataia directa a luminii solare si a ochilor scormonitori taios si direct, se naste special pentru mine o prezenta care sa ma rascoleasca prea dureros, prea egoist, prea inutil. Si ma adun de pe drumuri, in firimituri si franjuri, ma cuibaresc la loc printre zidurile mele, ma invelesc cu ele, si hibernez ca in placenta calda a unui eu ce nu are voie sa indrazneasca. Un embrion cu probleme… deformat de masti si ziduri. Asteapta-ma la capatul altor zece ani…

“Oggi non ho tempo, oggi voglio stare spento…”

In partea de sud a mintilor luate, se despoaie Africa in rotocoale de caldura

Primitiv- un soare simplu generos,  se pliaza sub a noptii intorsatura

Sub cocoasa prafuita printre stelele holbate, odihneste o camila-n nepasare

Beduinul fara dinti asuda, dar isi sufla peste amintiri racoare…

Sper doar ca ai invatat sa alegi, si ca din toate cate ti se arata, ai ales sa intelegi…

Aflasem impreuna ca aproape totul sta sa se consume in ultima zvacnire a unei lumi ajunse la capat de drum. Cuvintele fusesera jupuite de sensurile lor primordiale si ulterioare, toate cele rele si bune fusesera incercate sub imperiul curiozitatii si apoi sub cel al disperarii de a ne descoperi ca specie trecatoare. Am exploatat tot ceea ce ni se lasase mostenire, fara a face diferenta intre ce e de sfasiat intre dinti si ce e de contemplat. Descoperisei cu stupoare ca aici nu mai e nimic de facut si de construit, in conditiile in care lumea era rascolita si scotocita pana in cele mai adanci unghere.

Imi parea ca te-ai decis sa te stingi deja, prin vreo camaruta uitata de soarta, cu ochii pierduti in gol si cu golul pierdut in asteptarea singurului aspect cert si inevitabil: moartea. M-am temut fiindca stiam ca sensurile nu vor veni sa iti bata la usa, da, acele resturi de sens, ceea ce mai ramasese de zis si de facut, intre doua batai de inima chiar. Stiam ca sacrul din ei, o data anulat, nu va mai genera canale de comunicare inspre noi, si eram terifiata de posibila ta necesitate de a te stinge..

Nici eu nu eram bine in mine atunci. Traiam o convalescenta palida si letargica aproape, care se intindea in zeci de tentacule asupra tentativelor de nadejde. Urma sa ma retrag sa imi astept apatia finala, insa ma tinea in dinamica o virtute, si nu era cea a inertiei: era virtutea de a te avea. Nu neaparat al meu, ci de a te avea prin preajma, proba graitoare ca lumea inca nu moare. Esantionul viu al unei lumi inca pline de miracole. Si mai era ceva, caderea ta in hau imi atribuia ascendentul salvatorului, si asa mi-am salvat sangele, l-am facut rece ca sa pot fi eu factorul ultim al sansei tale de a fi resuscitat din rarunchii fiintei. Imi tremurau si mie picioarele, si sufletul imi era deja atins de lancezeala de apoi, dar mai stii ca te-am cautat? Printr-un coridor lung si galben de soare mort, am ajuns la usa unde nu mai batuse nimeni de ceva vreme si am deschis-o peste imaginea ta, si ti-am aparut in pragul ei. Am avut impulsul obsesiv de a-ti insufla ideea ca un sens este… Ori ca l-ai vazut in mine, ori ca l-ai vazut mai departe, prin mine, important e ca ti-am donat din ultima palpaire de vointa ce o mai simteam bantuind confuza prin mine. Iar din tine atat imi mai aduc aminte, ca la cateva saptamani departare de gura prapastiei noastre ti-am zarit in spatele esarfei verzi, rumenul obrajilor. Functionase transplantul de vointa si licarire. De atunci am putut avea somn sanatos noaptea, ceva imi soptea ca pericolul tau trecuse, si implicit si al meu plecase pe pustii…

Parintelui profesor Buga I., si celor alti cativa trecatori onesti in viata mea, prin care a suflat duhul inspre mine…

“Duhul sufla pe unde vrea el” era o vorba de adevar a profesorului meu de suflet, parintele Ioan. Bineinteles, cand rostea aceste cuvinte mangaietoare si de libertate, el gandea spre sfere mai inalte, iar eu vedeam in mic starile de fapt. Dar intelesurile sunt multe, atatea intelesuri, cate minti deschise, si cate inimi ravnitoare spre bine…

Cert e ca duhul sufla pe unde vrea el, si nu pe unde vor oamenii a crede. Si sufla bine cand sufla, caci in urma lui lasa o boare racoroasa peste minti somnoroase si peste inimi suferinde de insuficienta deschidere. Parca adiind prin lucruri si fapturi, face sa cada cataractele de pe toti ochii atinsi, si imprastie pacla nestiintei si a indaratniciei.

De cand parintelui Ioan i-au sclipit privirile spunand acestea, a trecut ceva vreme. Imi promisesem ca nu voi uita prea curand vorbele despre duhul fara prejudecati. Dar m-am luat cu viata si cu trecatoarele ei imagini, si am uitat ca in aula magna, ascultandu-l si privindu-l, imi salta inima de veselia adevarului lui. Am uitat ca imparteam scaunul din aula cu Dumnezeu si ca eram mai inteleapta decat azi. Am uitat repede ca fericirea vine din simplitatea cu care privim lucrurile. Toate le-am uitat…

Noroc ca duhul fara granite si fara ranchiuna inca mai adie, si tot pe unde vrea el sufla. Si norocoasa eu ca duhul inca ma mai alege si sufla in mine ca in cenusa in care mai palpaie anevoios vreo scanteie… Si sufla cu demnitate duhul asta, atata cat nici sa nu te umileasca, dar nici sa nu te lase trufas in urma lui. Adie cat sa iti plece privirea inspre pamant, ca intr-o rusine ce cade brusc peste suflet si obraji, dupa pierderea controlului. Ca intr-o revenire printre cei vii. Caci din privirile modeste si din smerenia inimii creste drept omul.
Nu poti jura din ce parte va bate duhul, sunt convinsa doar ca vine de unde mai putin este asteptat. Nu adie dinspre oamenii in care nadajduim noi, nu rasare din prezentele ostentative. Duhul din marturiile parintelui Ioan e asemenea unui gentleman, vine in varful picioarelor, face binele si dispare fara zarva, e modest, simplu si nobil.

El asa s-a mai incumetat si azi sa bata in directia mea, de mi-au cazut usor frunzele prinse de crezuri inselatoare. Simt ca s-a indurat iarasi sa bata inspre mine, duhul asta pe care promisesem ca nu il uit… A adiat asa de usor si impaciuitor, ca abia de l-am gasit in gandul bun a doi oameni, care nu au prins de stire cand mi-au adus pacea in suflet si cand mi-au servit lectia de care aveam nevoie. Gandul cel bun s-a transportat inspre saptamana mea oarba prin cuvintele simple, dar grele de adevar, a doi oameni, fiecare minunat in felul sau. Dar la care nu m-as fi gandit niciodata ca mi-ar limpezi apele.
Si norocoasa eu ca inca ma mai pricep sa citesc printre lucruri, asa cum ma invatase tot parintele Ioan, dar numai sa fie cu folos, cu inima dezgolita de ifose si cautari anapoda.

Si simt ca multe ar mai fi de povestit aici despre puterea duhului care surprinde si despre dragostea ce izvora din privirile profesorului meu de suflet, si multe inca as mai spune despre adevarul din vorbele lui eliberatoare… Dar parca timpul ramas e timpul potrivit ca sa imi spal o proaspata rusine, sa imi pun genunchii in pamant si sa imi cer iertare ,adica, de la Cel cu care vreme de sapte zile m-am rafuit ca o neghioaba ce ma aflu…

Intr-o excrescenta de memorie, neasteptata in fapt, se dilata fara voia mea o pauza de fiinta.
Ma dilat si ma contract, contra unui cronometru cu nabadai, si nu mai stiu pe unde calc…

Ma controlez de puncte ferme, nu le mai am in mine si tu stii bine, ca sub calcaiul muscat de ispita, e o hora de nisipuri miscatoare. Ma clatin inspre soare…

Prin pauza fiintei fara finisaje, ma doare tulpina ce leaga linia vietii de inima si fotosinteza curge haotic in mine. Rostesc sirag nedeslusit de vorbe dezlanate, ca sa nu se auda in lume ca sufletu-mi pronunta un singur nume…

“The men who loves you, you hate them most
They pass right through you like a ghost
They look for you but your spirit is in the air
Baby, you’re nowhere…”

Pentru prima oara el se joaca duios in parul ei in timp ce isi acopera gura cu tacere. Daca ar avea macar habar…daca ar sti ca in capusorul pe care il mangaie se ascunde un proaspat cal verde… Verde crud, trufas si sfidator e armasarul asta. Ea nu se fereste din calea mainii lui, dar pe sub mangaierile inocente, se strecoara iar inspre departe. Asa cum mereu a fost departe, plecata absolut din ea, atunci cand ar fi trebuit sa fie aproape. Nu simte, e un fapt real al structurii ei sufletesti ca acesti controversati cai verzi o duc mereu departe, in galop nebun, de fiecare data cand cineva vrea sa o iubeasca. E stapana absoluta a hergheliilor ei, dar cand e la o adica, se lasa biruita de ele. El continua sa o mangaie bland. Bland ii adie fiinta catre ea. Daca ar ghici ce ii ascunde capusorul, poate s-ar ridica si ar pleca din lumea ei, intr-un gest de lehamite. Bine ca habar nu are.. Ea sta cu capul sub mangaierea lui, ca o pisica lenesa care nu isi permite sa toarca, fiindca daca ar toarce, mai mult ca sigur el ar avea viziunea usii deschise si ar indrazni sa creada. Pe cand ea, sarmana bezmetica, se teme de sine. Nu vrea sa il transforme prin suflarea-i ucigatoare intr-un nou patit, asa ca se abtine, nu toarce. Si calul verde e naravas si proaspat. O duce departe de locul unde s-ar putea intampla in sfarsit… Ia calea tarmului cu ea in spate, si in urechea dreapta se aude marea in dispret. Frenetic alearga cu ea in spate, tropaie hulpav pamantul de sub el, ca sa puna distanta intre ea si ea.

Sub bolta inalta si rece a unui cer trist o mangaie fara sa se gandeasca la el si la ce ar putea primi, daca ea ar simti, daca ghetarul ei s-ar topi. Are maini sincere si bune. Ea tine ochii inchisi, stransi, pleoapa pe pleoapa, ii e frica de viteza in care o poarta calul verde, printr-o bezna in care se contureaza abia simtit, imaginea unui alt barbat, aproape ireal, aproape inexistent, aproape intangibil, trufas asemenea calului sau verde… si isi scufunda ochii in trufia lui.

Zorii se ridica in mirare peste ei, dorm apropiati, dar la mare departare unul de altul. Ea dezvelita de cer, viseaza pe coama unui cal, iar el a renuntat de mult sa o mai mangaie…

…In miros de pizza si de mosc alb imi simt ranile, in zborul sutelor de porumbei domestici, si in rumoare de motociclete. Acolo unde amurgul strecoara semne de bun augur printre stradutele stramte. Acolo unde la ore fixe in amiaza strazile se golesc si miros a sos de rosii decojite si ulei de masline, apoi miros a amorteala…

Deasupra cladirilor se dilata in forme letargice orizontul, si ecourile unei lumi extrovertite salta in suspine de pe un acoperis pe altul. Pana dincolo de acoperisuri ajung ultimele zgomote de serande inchise, ultimele tonalitati din glasurile voluptoase ale femeilor ce isi gasesc eu-l doar in roluri de mame perfecte.

Mirosul de bomboane, liquirizia si tigari din Tabacchini puncteaza pe alocuri pietele largi si rasunatoare, acolo unde plescaie liber talpile goale si fragede ale copiilor…

Cerul aluneca bland pe cupolele rotunde si se strecoara in jos printre rufele intinse de la o cladire la alta…

Unde barbatii isi impart fluctuatiile latine ale inimii intre femei brune si fotbal pe paine.

In inima pietelor pavate in piatra cubica, tineri cu esarfe si scutere colorate, se aduna in jurul fantanilor, si de la ei pana departe, strabat aerul ecouri fredonate si rasete..

Cadenta lenes saltata a vorbelor entuziaste, vorbe care se termina mereu in vocale lungi, topite… Si pentru totdeauna cafeaua concentrata, bauta intr-o suflare din cesti de marimea unor degetare.

N-as sti ce sa aleg mai intai dintre detaliile nostalgiilor de acolo. Astfel le iau cu mine pe toate, dintr-un spatiu irepetabil, spre un timp al meu, aici si acum mereu…

De cand au inceput timpurile inca nu am obosit
Sa te pierd si sa te caut de atatea ori de cate ori pleoapele se inchid
Peste milenii, peste legende, peste stele…
Ai sa rasari la estul gandurilor mele?
Port pe buze amintirea celticelor tale tample, si te simt la un pas in spate
Sunt mereu aici si peste tot, sunt magnet si pocal deopotriva
Sunt pescarul ce canta inspre un ieri antic si mainele ancestral, din barca sa-n deriva…
“Spune-mi, imi recunosti vocea?”

Cu multumiri lui Dumy si lui Sorin pentru ajutor