Cristia

Celor noua Ceruri, supunere adanca
Fie ca lumile-pui in veci sa nu mai planga…
Plecaciune in spirala, miilor de galaxii
Ce canta o data-n an cu glasuri de copii.
Samanii sa-si aprinda in coapse focul
Urni-se-va din ei, chemat in zori, norocul..
Sa se uneasca spatiul in unica suflare,
Aduna-se sub pajisti cele trei ape tamaduitoare.
Sa se iveasca linistea din pietrele cuminti
Si orbii sa-si adune ochii, din maini regenerate de parinti
Iar linistea de aur toti fiii firii s-o ademeneasca
Ochiul hainului ciclon intru rusine inlemneasca
Pamant, Pamant, plasma miraculoasa
Prin el, maslinii toti sub ascultare sa rodeasca…
Cuvant, Cuvant, izvor fara de inceput
Aduna-se imprejurul sau silabele iesite ieri din lut…

…Am calatorit. Cu vantul uneori venind din fata. Doar soarele imi invelea plamanii, prin patura cu tesatura rarita pe alocuri, ce-mi atarna sui pe un umar. Am calatorit mult… De multe ori cu mana sub barbie, de alte ori cu fruntea rece de atatea brize… Pasagerii cu manusi injumatatite si cu paltoanele in coate peticite, stiau cum sa ma treaca sub tacere tot restul saptamanii. Duminica doar, tot pe sub vorbe, imi intindeau din ceaiul lor cu aburi… Si cot la cot apoi tuseam cu ochii inspre orizonturi.

Am calatorit iarasi si iarasi. Eu noaptea eram vie pe pasarela, si un buchet de ore ale diminetii. Noaptea, cu grija imi suceam tigara de salvie ranceda, din resturile ratacite in buzunare si ma ingrijeam doar de Cassiopeea, sa nu care cumva sa moara. Orele crude ale diminetii ma prindeau in transa cu ochii larg deschisi, blocata intre zori si moarte, asa mi-au povestit cei peticiti la coate. Apoi in abandon de amorteala, ma claustram pe un chaise-long ce ma inmuia complice. Gigantul inainta cu tot cu mine, facand un slalom calm si mosnegesc printre pamanturile stabile. Daca frigul marunt imi suiera abia soptit prin oase, ma incolaceam in jurul meu si imi priveam genunchii inca aspri printre gene.

Calatoream si asta ma salva… Iar cand pe cerurile vinetii se insinuau hornurile rastite ale oraselor cu nume incalcite, abia atunci imi taram paturica pana in cabina si acolo asteptam sa treaca nemiscarea uriasului. Acolo doar aveam eu rau de mare. Ma sufocam sa nu vad printre gene, macar o zare. Apaream pe punte cu ochii umflati de rau si de nesomn doar cand imensul se napustea din nou in larg. Si tot imi simteam hornurile invinovatindu-ma din spate, indepartandu-se din ce in ce si totusi inca asa de aproape.

Si astazi mai calatoresc. Va scriu de pe genunchi mai moi, cu maini fragile, dar infinit mai dezmortite. Va scriu cu obraji rumeni si priviri mai clare, am invatat sa ii privesc in ochi, si nu mai am nici rau de mare.. Calatoresc pe oceane in orizonturi implinite, iar daca se intampla sa apara, nu ma mai tem de hornurile ruginite…

Linistea mea, linistea mea…
Si voi, curati, simplificati prin ea.

Intru tacerea mea netulbure si intru deplina continuare
Mi-am plecat chipul pal in oglindirea fara de schimbare

Ma curg la vale inspre cer in linistea deplina de a fi
Si ma aud razand in somn, din departate bucurii…

Stiam de mult ca si tu stii

  In drumul meu catre un vesnic inainte, privirea nu am reusit sa-i uit nici azi… Pasea in spate, refacea chinuit inapoi drumul catre sine si catre cei cativa martori, care ii insotisera din ochi toate gesturile vietii, pe cele complete deopotriva cu cele stirbe. Nu reusesc sa ii las privirea in spatele vremurilor mele, fiindca in toiul acelei nopti cernite, isi agata ochii de mine cu licariri ultime de iubire. Ma brazda in dureri, ma seca de toate fluviile mele, imi adancea sufletul pe lama ghilotinei, ma rupea in fasii de fosta-eu… Pana in gat imi navaleau strigatele, iar de acolo le sugrumam si le inghiteam inapoi in ghionturi seci. Ma curmam sub neputinta… Ma plecam strivita sub durerile ei mute.
 Trebuia sa ii par calma, cel mult sobra, in timp ce sarmana, sub ochi mei se micsora din ce in ce. Am inchis in acea noapte toate ferestrele si usile, de teama ca vantul sa nu o duca la orizont mai devreme decat ordonase sorocul. Timpul devenise mai darnic, astepta dincolo de ziduri si cazuse pe tample de ganduri absente.

Eram partea ei dreapta si dupa cum isi alerga ochii intr-ai mei, intelegeam ca la mine gaseste o anume alinare. Ma cauta din priviri facute punti peste doua lumi, si imi mai cauta si mana… Eu..partea ei dreapta… Partea ei stanga nu indraznesc a banui cine era, caci de cate ori isi atintea privirile acolo, ochii ii deveneau ciute speriate. Flacara candelei se pitise necajita in spatele unei scantei timorate. Si iar isi ruga din ochi partea dreapta…
Aerul din jurul meu si al ei devenise teapan, mi-era frig de frica si frica de frigul ei. Eram prinse amandoua intr-o aripa paralizata de timp. Inlemnise tiuind linistea noastra… Nu imi auzeam gandurile cazute in genunchi la ruga.  Ii inmuiam buzele cu ultimele ei picaturi de apa, si imi inghiteam lacrimile si buzele sfasiate de dintii sterpeziti in crispare.. Sfantul Pantelimon surzise… Si ea mi se ducea din ochi… Eu,  partea ei dreapta, ramaneam din ce in ce in urma, in urma, in jos, si mai in jos, in nevazut… Plecase in patru respiratii. Patru ultime marturii ce imi suiera si azi in minte. Era deja la brat cu vantul cand eu inca ma prefaceam ca nu inteleg…

 Si sfanta Veronica din icoana ce ii statuse capatai, isi plangea obrajii tineri udand chipul cristic de pe naframa impregnata cu o durere mai veche…

Mamaie, iti este frig?

M-am mutat din ea in mine.
Aici am lampa lui Aladin si moastele unui vechi sine...

Sunt sus, deasupra lucrurilor diurne, sunt incapabila ca sa le dau un nume, ma plictisesc sa le asez. Ma simt o specie lacustra. De mult ea nu mai locuieste in mine, ci s-a mutat definitiv in eu. Privesc de la inaltimi inconstiente tot ceea ce am fost candva.
Oglinzile sunt inutile mie, traiesc printr-un canal ce n-a mai existat de mult,
de cand am prins eu germeni intr-un ademenitor matern pamant.
Cum fac sa nu ma las atinsa? M-am fabricat de una singura ca drog: cealalta eu, umbra de ea, sunt doar un halucinogen. Fac trecerea usoara inspre un alt nivel.
Sunt frunza, praf de galaxie, ma-ntemeiez ca poezie, si apoi nisip subliminal.
Oricum in jos nu stiu sa ma mai uit.
Ma tine de calcaiul amortit, cu capul inspre voi, un djini mut.
Cutez sa ma petrec inspre iesirea din tot  ceea ce-am fost cand ma duream . Sunt linistea infasarii in cel de-al doilea patrar. Sunt cea care va sta deasupra gandurilor, si va pluteste mintilor inalt.
Mi-am facut cuib intr-un taram inalt si lateral
Fara sa port vreun nume fals si sideral.
Nu stiu deloc de cea ramasa jos… Mai este vie?
Ea, cea de ieri, nu mai imi apartine mie.
S-o stapaneasca cine vrea…

Autosuficienta este premergatoare demonizarii? Sau este treapta cea din urma a fiintarii? Este suspinul declansat de tot ce ieri mi s-a parut ca vreau? Sau e inexistenta eu, ce s-a intrupat parerii?

Gust liniste. Nimic acuma nu mai doare.

Simt doar prezentul, si apoi un cer si-un soare.

Prezentul, static, batut in cuie de noroc.

Trecutul, tradus in noime vechi, vandut pe-un cent la iarmaroc.

Imi iau in vene doza de vesnicie ce mi se cuvine

Si nu ma-ntreb dac’ acel viitor mai sta, ori inspre mine vine…

Orasul se parfumase cu cafele stranse si cornuri calde abundand de creme. Pasticeriile pluteau in aburi mici si aromati. Pasarile zburau inalt, mangaiau in cercuri largi cerul. Era soare de toamna tandra in orice colt, isi dadea drumul sa alunece pe asfalt, de pe frunzele late si cerate ale palmierilor. Soare ce se cernea inspre lume prin frunze de plopi salbatici si ganduri de doi bani… Era miros de viata buna, in aer se jucau usor sperantele. Eu, infasurata in esarfa verde, alunecam printre oamenii transparenti mie pe atunci… Imi simteam Adriatica prin par, suflandu-si zecile de brize ingaduitoare, si asa cum eram la acea vreme, doar o parere, imi jucam privirile prin inaltimi inexistente. Ma miscam plutind prin multime. Si prin miros de cafea si cornuri proaspete.. Inaintam fara destinatie si strazile in piatra cubica mi se asterneau degraba la picioare. Prin bazait insistent de scutere si motoare. Prin mult si tanar soare…

Toate mi se abandonau ochilor incandescenti si cruzi: iarba ravasita a terenurilor vesele de calcetto, cu o seara inainte pline de strigatele aprinse de joc ale baietilor… Bancile insirate cuminti ce nu stiu sa numere decat din doi in doi, si inca nu stiu despre noi… Catedrala San Nicola ce pare ca aduna cerurile in jurul ei si-si aseaza piata cuadrata in jur… zidurile orasului vechi al lui Cassano, intinse, palide in soare, cu ochiuri de ferestre inspre mare, strazi stramte, labirintice si albe, pazite de statui de-o schioapa in mici unghere si cotloane… Si cate-o candela ce le insoteste in asteptare… Corola solida si armonioasa a stadionului San Nicola… Si toate acele adieri de mine inspre o lume draga, pe care imi rostogoleam curioasa ochii…Si apoi toate acele imagini ce mi se frunzareau inainte in deplina asortare cu sufletul meu

Eram acolo printr-o sucita decizie a unui destin titubant… Singura sub culpa neputintei si a netrebniciei mele…Imi taram fara scapare toate ratacirile zornaitoare… “Regina nimicului” eram pe atunci. Si invatam cu stoicism sa ma exilez incet incet din mine intr-un cadru ce ma primea ca alta eu. Invatam sa-mi plec putin cate putin, cu minti desarte, intr-o lume care nu-mi stia bubele, si nici incertitudinile toate… O lume ce imi permitea sa ma inhalez in guri de aer largi si razgandite… O lume pe care aveam sa o regret prea repede…