Cristia

Uriasul cu suflet canta a glorie de departe si ademeneste cu soarele scurs pe versanti. Un Crai nenuntit, introvertit, impamantenirea si-a inabusit in zorii in care inelul nu a mai apucat sa isi inchida …
E mereu in zare, isi invarte stolurile de nori inalti agale, o data pe an centru de univers intre portile cardinale. Nu asculta de cer, ci ii suiera el, cantec cu doua sensuri. Inauntru, isi plimba printre elemente alt cantec, nu cel al gloriei de afara, ci cantecul ce ori te invie ori te omoara. Corbii lui stiu de pedeapsa celor o mie de intunericuri, si despre asta canta firea incercuita o data pe an. In fiecare luminis transpare in eterna asteptare cate un cal salbatic, tintuit in copite de fildes, cu ochiul neimblanzit hipnotizeaza, adoarme in mine echilibrul, si in basme fara timp ma imobilizeaza.
Stancile necuprinse pocnesc a ecouri…bice vrajitoresti in aerul apropiat danseaza ca viperele cu sange amar, ce isi croiesc drum ocolit printre pietrele cu ochi multi.
Noaptea, luna fuge de jur imprejur prin nori transparenti, si din paduri vecine incepe acel morse in lumini. Se rostogoleste pe furis prin recile culoare de avalansa, un pui de vant salbatic. Vaneaza.
Ursul isi scoate prin lume singuratatile greoaie, si ielele, in pastravii hipnotizati din rau, talpile si parul isi inmoaie. Se imbratiseaza cu inteles umbrele albastre ale starii, pasind apoi pe urmele chemarii, inspre prefaceri tainice ascunse in ghicitori… iar pe dupa copaci vechi si nepasatori, soptesc foste bacante exilate.
Uriasul cu suflet, profund respira, cu el o data pamantul tresalta si firea la pamant se inclina…

Acolo, in ceaune-gigant puse pe ruguri supuse, se pregatesc la foc mic basmele inca nespuse… Asteapta apoi cuminti sa se strecoare, prin coridoarele atemporale, inspre acele primaveri convalescente si inspre iernile distrugatoare…

Ma doare surd si apoi aprins, ca intr-o florescenta de flacara albastra, locul in care am indraznit, intrandul cat “urechile acului” ce-mi era pregatit. Doare… isi pune limbile de foc pe venele deja fara culoare, strapunge cauciucul lor fragil, si curge el in locul rosului la vale, in mine, spre epicentrul pe care il credeam atat de bine pazit, pus la pastrare in formol cu apa din baltoace indoit… Epicentrul il aflu decojit. Fragil. Miez fin expus. De-un vulnerabil niciodata inainte presupus. Si tot ce ii vine in intampinare, tradus in graiuri de prefaceri,doare. Nu, nu m-am descentrat la loc, ci doar ajunsa sunt in miez, unde simtirea e salbatica si doare, iar axul plexului solar se zbate ca sub ultima aflare.

Totul e viu in crud de cer incepator, caldul luminii albe e patrunzator, dorm mult sa-mi apar filamentele sa nu se arda…
Atarn in sus intre ce-a fost si ce va fi de spus. Calatorie involuntar provocata inspre ceea ce am fost o data, cand o membrana inca nu aveam. Un vis ce se repeta obsesiv, in roata…

Micul taxi complice unde stau cuibarita, nu va afla oprire niciodata. Vesnicia m-a pescuit in a ei undita aurie asternuta linistitor de sus, iar el ma inveleste in tabla galbena, mic si firav, supus. Rotile sub mine, de-un descentrat ce nu ma mira, inghit asfaltul in denivelari masive si-n curbe care astazi tac.
Se intampla, in sfarsit se-ntampla… o vesnicie si un indiciu, dara de pacla indoioasa ce inca o mai las in urma, ca semn smerit si timorat, ca am trait in felul lor si ca apoi am incetat. Taxiul nu isi stie si nu isi are punctul de sosire, ii fierbe in vintre un carburant cu vinisoare aprinse, o lava abundenta si fierbinte… Soferul, o privire supta in gol, cu scobitoarea atarnata in colt paralizat de gura, intoarce de volan in cerc perfect si se refuza cu indarjire si el, lumii. In treacat lin ma strig si ma adun din drum: ma chem din patul de spital, unde incolacita strans pe perna, ma chinuiam sa mor normal, intr-un travaliu prin implozii pe bucati. Ma strig si ma adun de pe acel acoperis unde ma leganam in pripa, pierzanie de fiecare clipa, si unde cerul se impunea ardent. Apoi, o ultima chemare, inspre fetitza aceea care, se teme de zgomote stridente. Taxiul nu se mai opreste, timp pretios de o eternitate in care dau binete lumii in mii si mii de rotocoale… Si iata, plexul nu mai doare..

Un damb acoperit cu iarba scunda
(pe acolo fluturii amiezii canta…)
Din damb in jos se intinde fara de sfarsit
un camp in orizonturi tintuit…

O pajiste dintre acelea suspendate,
ce isi ascund in pantece trei ape.
In stanga sta-n trezvie un artar in parg.
Auzi cum din tulpina lui preaplina
siropuri coapte, inspre pamant se scurg?

Frontal, un soare umple ierburile ‘nalte
cu o lumina ce se joaca in saltate soapte.
Nu este galben, nu este nici portocaliu,
e alb-perlat, un diafan zurliu…

Lumina alba e o plasma ce inunda,
se joaca sus, apoi prin iarba-nalta se cufunda.
Fire de praf si  roua-n picaturi plutesc in aerul perlat,
aripi de libelula de la pamant s-au ridicat…

Sub ale mele talpi de-un gol roziu,
pamantul se foieste cald si viu.
Iarba imi este inalta, racoroasa, acoperitoare,
lumina alba imi pateaza hainele cu soare.

Alerg si soarele-mi clipeste-n par plin de geneze,
culorile pe care le zaresc incep din cer sa ma vaneze.
Alerg si nu ma mai impiedic de nimic,
sunt libera la suflet si la chip…

Apoi, singur doar cerul ma rapune stins…
Ma-ntind sub el si ma cutremur intr-un singur vis:
Nu te zaresc, dar esti aievea, esti ca si mine, doar un gand.
Esti pajiste, sunt joaca,  ne intamplam in timpul fara cand…

“Aminteste-ti de mine.” E plansul gangav pe care mi-l arunca din buze arse si obraji concavi, din dinti stricati si suflet buhait. Din ratacire s-a smerit. “Nu ma lasa a nimanui, ci fa-ma sa-ti raman chiar si inerta, sa-ti fiu vestigiul de rezerva… Asuma-ma de vrei, ca ciobul care iti sta infipt in gat, dar nu ma renega, caci nu mai pot sa lupt…” Se sfasie de haine si de sine, si in gramezi de carne vie mi se asterne in cale, zbatandu-se in rugaminti fierbinti sa nu o las a nimanui manifestare.

M-am plimbat pe sub artarii care intrebati din zbor nu isi mai stiau numarul, dar rasetele lor faceau numaratoarea in cer. O data si inca o data, si din nou un sir lung, nefinisat, ecou in salturi luminat, spre inapoi si inainte… (Inlantuiti-mi ochii in cer, caci matematica nu imi atarna in minte.)
 Cu fiecare pas maream soarele in pamant, il dilatam din ochi cerand, sa mai ramana inca o lumina… Sa nu imi fuga din simtiri, ca furul aparut pe inserat, imaginea facuta firimituri din viitorul aplecat, ce cu trecutul abia acuma geaman, pe la rascruci si printre dinti m-a disputat. Prin coridorul de artari, acolo nu m-am renegat. A coridorului initial, plapanda viitoare inflorire, cu ochi inca lipiti dar cu retina vie, o pietricica in cheag dintr-un nisip pribeag, doar ea pe sub artari mi-a mai dat ghes, sa ma recontopesc cu fosta mea risipitoare, cea care niciodata n-a inteles…