Cristia

Daca s-ar fi intamplat… acea tresarire la o aruncatura de bat mai in fata, …ti-as fi spus asa: ca in fumul de tigara ce opteaza mereu pentru inalt, mi se ascund in rotiri impacate, dervisi ce isi intind vesnicia pe zambete nu invatate, ci declansate, izbucnite pe sub cuvinte, in linisti dinspre cer binecuvantate. Se rotesc o data cu poalele albe, unduind cele noua bucurii inspre mainile in sus cascate. Se spiraleaza departe de rusine si de piedici catre un “eu” aparte. Obisnuiesc sa il numesc “cetate”. Virtute trainica. Orizontala, verticala, diagonala… ultima si tamaduitoare posibilitate. Dincolo de fumul dervisilor adunati in sine sta restul de voi. Iar in dimensiuni inca neutre dar salvate, stau eu, si-mi numar sufletul la infinit, ma caut pe nescrise foi. Si inca, inca se intampla sa nu mai pot sa ma cuprind… Si inca, printre toate acele usi de-o schioapa, se intampla sa nu vreau inca sa ma sting. E rost de inca o aflare, e rost de inca o rostire, ma locuiesc in introvertul glas de chemare, ma-nchid pe dupa pleoape pret de inca o rotire, pret de o suspendata pasune… Inalt, tot mai inalt, in sfanta introversiune…

Tocmai ce am intalnit un cerculet de fum si am strapuns un suflet de cocor. Nu stiu daca de data asta mai cobor…

Pantocratorul in vesmant rosu-albastru.
Plouand imbelsugat din cupola. Peste nedumeriri acute, peste sfarsirile mele tacute…
Pantocratorul cu priviri aurii, se indupleca sa ma traiasca din intelegeri vii si plansul mi-l intoarce inainte de izvoare.
El, in vesmantul blandetii celei dintai, imi sta intr-un zambet duios la capatai si imi arata.
Ca de la radacina mainilor care intinse in sus, din cer se adapa, se-ncepe vesnicia toata.
Pantocratorul Cel tanar, in orizonturi candide si neinselatoare ma inveleste si-n turmele de ciute blande si catifelate inspre iesire ma insoteste..

CE-MI DOREAM EU DE CRACIUN (leapsa de la Ambra)

Datorie la Ambra, de care ma achit abia acum, cu voia norilor mei, care abia s-au indurat sa ma mai lase sa umblu pe pamant…  Nu am pretins si nu pot pretinde mai mult decat am avut de Craciun. Am avut tot ce mi-a trebuit ca sa fiu impacata cu mine, cu lumea vazuta si cu cele nevazute ale mele. Toti termenii unei ecuatii lungi si nu chiar atat de complicate cum poate sa para, ecuatia fericirii prin simplitate si prin deschiderea sediului inimii. Mici lectii, mici revelatii vii acceptate, semne pe langa care nu am mai trecut in nesimtire, ci am ales sa zabovesc asupra lor cu ochii larg deschisi. Toate acestea primite si asimilate in timp. Asadar, Craciunul m-a gasit serena, calma, fericita. Am stat sub aripa Lui blajina si ne-am asezat la povesti. Am simtit dragoste si mi-am respirat gandurile in tihna, depananad invers sirul intamlarilor, in cautarea  capatului de inceput al firului care m-a purtat inspre iesirea din labirint.

Leapsa se opreste la mine, vesnica intarziata… : )

LEAPSA PAGINII 123 (de la Dumy) 

Iata regulamentul de respectat:

1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Găseste a 5-a propozitie/frază.
4. Postează pe blog textul următoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi după cartea aceea foarte deosebită sau “intelectuală”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

Ma intorc in stanga mea si dau cu ochii de cartea la care citesc. O deschid la pagina cu pricina, numarul 123, si redau textul. Iata:

” Valizele sunt incarcate pana la refuz si nu mai e loc in ele pentru tablouri, carti si sticle pe jumatate goale.
-Stai jos putin, ma indeamna el, avem timp berechet. Trebuie sa ne gandim cum sa procedam. Daca nu veneai sa-mi dai o mana de ajutor, n-o scoteam nicicum la capat”    Tropicul cancerului - Henry Miller

Leapsa sa alerge mai departe si sa ii prinda de manecutze pe: Gabitzubitzu, Dezordinar, Garfield, Ambra, Zadarnic si Blur

Sub streasina cate unei clipe, acolo sunt de gasit, la adapostul inceputului de “pretutindeni-vesnicie”. Sau in punctul cat intepatura varfului de ac, in care fotonul abia mijit sfaraie pe cate o particula plutitoare de aer. In ora de varf a celeilalte parti , ora la care aici, strazile respira usurate, in coloane imense de abur caldut, inspre pantecele cerului eliberate. Le intuiesc dincolo de pleoapele inchise, gheizere verzi si indigo, aprinse, miez de pamant ce se detensioneaza… Ora la care fosnetul asfaltului ud strapunge racorosul plafonului de nori ca sa isi ajunga siesi pana in cer, mai sus de darele lasate de cocori. Orei mele, singura care ma recunoaste… Ora la care dragonii, acoperindu-si spinarile zimtate cu aripi muiate in fosta luna, pe acoperisurile blocurilor se aduna. Si dorm… Ora de echilibru intre plus si minus, ora de gratie in care, din tot ce ai foit in ganduri ramane in simpla marturie o boare, si o poarta pana la mine, frecventele de unda calatoare… E adapost in ora doar de mine depistata. E liniste, este respirul tau domol si drag, e fosnet cateodata.

Cu ochi mangaietori si calzi, astfel imbracand a mea privire, isi duce la buze degetul, asa, a mic secret, si nu a uneltire. Ii raspund cu acelasi gest, de confirmare, apoi, aproape in acelasi timp, cu aceeasi pacifica miscare, ne intoarcem privirile pe geam, spre a imaginilor repetare. (Cu coada ochiului observ cum el dispare…) Serpuitoarele lumini alearga indarat, cladiri acoperite de omat se profileaza mai inalte decat sunt, zvonul de departare surd, masina supra etajata, si aburii fierbinti iesind din vreo canalizare sparta. Noaptea in zorii tineri se contracta… Antene de pe blocuri sub zboruri ilicite se apleaca…

Ma uit din nou la scaunul de alaturi: e gol dar tremura in el miscarea pentru o secunda in trupesc improvizata. Fereastra mea, fidela, strazi inmuiate in zori mi-arata. Imi masor cu priviri doar de mine stiute, gandurile fara grai cu imaginile citadine mute. Tot ceea ce cu indulgenta se mai potriveste este punga aceea goala ce in curenti inalti de aer se roteste. Si un furnal cazut din drepturi inca timid tuseste…

Nu mai e nimeni sa-mi adulmece privirea, si totusi simt cum ma respira ca intr-o acoperire, o trecere, o umbra vie. Simt pace si inchid ochii doar sa ma invart un pic in mine si in orasul fara de coline… Si cert este ca daca am sa cad, caderea se va face doar in sus. Si clar imi e ca daca autobuzul doar putin va derapa, un suflu cald pentru o clipa prin aerul domol il va purta, ca apoi sa-l aseze inapoi pe ruta strazilor de completat. Si chiar daca autobuzul este rece, aici pe scaunul pe care stau se simte cald. Ca sa mai treaca timpul ma prind cu mine, ca daca ma cobor si iau strada inainte la picior, ceva se va indura sa ma aduca acasa in zbor. Ma uit la scaunul de alaturi…gol. Inspre amintirea lui duc degetul la buze, in acel semn linistitor, si o suflare calda, se aude in urechea dreapta: “Sssst…” In ora cu care fara aripi ma urc si ma cobor, la ora intersectiei eterne, ora la care te traiesc departe de spatii si de vreme…

Isi fac din ieri un maine si din maine un alt azi nebanuit, nediscutat, neplasmuit… Li se topeste visul indraznit, ca o scanteie in lava-mama, greoaie, tumultoasa, acaparatoare, acel strabatator al lucrurilor toate, singurul ce nu e pus la incercare…
Ma asez strat dupa strat in mine fara de miscare, tind sa ma scap, sa ma salvez prin sfanta izolare…privesc si incerc fidela sa imit o planta ce se descopera ca floare.
Vad in ea ascunsa in mici grote de memorii amortite, neteda, simpla, golasa fericire, ascet inconstient, absent, incolacindu-se in cerc spre sine.
Iar ea isi vede ziua rodului, pare ca are ochii inchisi in pace, liniste, acceptare, iar daca rodul se stafideste si supus dispare, ea se continua in staticul si imaculata sa aflare, mereu de sine in sine, mereu primind cuminte o alta zi si o alta stare.
Nu asteptarii gatuite in nerabdare, nu nelinistilor ce se ineaca mereu intr-o intrebare, nu schimbului de sine in razgandire, nu deznadejdii inspre nevoia de implinire.
Veghea celor nemiscate in contemplare, sterila lor si neteda visare, trezvia sevei interioare… placida primire si cuminte intampinare, a tot ceea ce incepe, se termina si se repeta…
Supuse, inchise in eterna copilarie, imbraca oricand in ascultare tot ce la ele vine, ca sunet, ca miscare, ca lumina… Nu se refuza nici unei forme ce le viziteaza, in orice voie a Sa se pleaca si se coloreaza.

Suflul nostru inconstient intretaie o lume nestemata ce a hranit si inca va hrani doar fericitele copilarii….

Lor? Totul le e doar o parere, un loc comun de balacire, cuibul balos de neindraznire al unui ego ce le tine cald. Parere traita cu ochii pe un secundar. Secundarul interior, cronometrul deopotriva balanta. Secundar al timpului pretios, de irosit numai si numai pentru un ego de nesubstituit; balanta pentru o premeditata inclinare inspre un sine ce se tot conserva si intarzie in lansare. Eu-vinovata ca n-am forme si ma ofer pana dispar…

A renunta la fragilitatea care imi strabate fibrele ar fi un semn de lasitate in definitiv, nicidecum un act de curaj. Ar fi insemnul de confirmare al tuturor temerilor achizitionate pana acum,  monezi vechi si cu greutate, in numismatica amanarii sinelui. Sinele amanat pana in pragul acestor zori, nascut in chinuri, strecurat printre zalele presate ale unei catene de obstacole .
 Inca se mai intampla… Chiar si cand desfac mana spre a-mi alinia din ochi creduli acele brazde, chiar si atunci, acolo vine indoiala, o distorsionare chinuitoare a realitatii..ochi impaienjeniti, zid niciodata dur, dar mereu vascos, ce perfid imi imita miscarea, dar in fapt se incapataneaza intre mine si realitatea cameleonica. Sau mai rau, intre mine si mine. Val contestator al meu. Ficatul si tentaculele indoielii, pretioasele mele organe cu insusiri regeneratoare… Intre un rasarit si un apus de soare.

Si apoi inca un astru din multitudinea de iluminatori livrati mie. Mangaie timid impietrirea consolatoare. Ma pipai sa ma controlez de incertitudini, si curios, nu le mai am. Se pietrifica, sau daca in intervalul unui cerc descris de soare nu isi ating nefiinta atat de repede, oricum capituleaza, retragandu-se in consistenta unor legume puse la murat, forme inecate in salin si in zeama tulbure de uitare. De aici totul devine o chestiune de ore pana cand zgomotele vor reveni limpezi ca lacrima si imaginile interioare isi vor putrezi radacinile bolnave. Imi recapat acuratetea gesturilor launtrice ca in atatea alte dati si ma pot povesti linistita la gura focului initial, centrandu-ma decent intre minus si plus. Discern. Primesc. Vad clar: nu sunt umbra profilata pe perete, sunt continutul fara forme ce sta de partea cealalta a focului. Sunt iar un crez. Nu ma mai balansez. E simplu si usor. Static, insa linistitor. Ieri dezarmant, astazi neinselator. Si ma inscriu in traiectorii circulare, rotindu-ma din nou in ritm de soare.

Eliberare printre zale, pe urmele pasilor de data viitoare…