Cristia

Congruent cu propriul destin neslefuit, inca harazit izbirii repetate de punctul propriei rascruci, inca in imposibilitatea de a-si depasi nodul. In tacere, ma mut dintr-un colt in altul ca sa-l privesc din unghiuri diferite, dar printr-o tristete surda ii constat aceeasi neputinta, el este fluturele orb… Un fluture protagonist al clipei izolate, al carei dincolo neintuit macar, se compenseaza pedepsindu-l in mii de acte, mii de particule sparte ale aceleiasi eterne clipe. Cu vederea confiscata de lumina artificiala a unei intelegeri limitate isi traieste clipa fara sa o consume niciodata, ci in inghitituri infime o asimileaza sectionata in mii si mii de segmente, fiecare in parte perceput ca o intreaga eternitate. Se supune acelui precar moment rupt de intregul caruia apartine. Acela doar ii este timpul care se dilata, spatiul care in nervi si in timpane se contracta. Acel moment ii este crisalida cu care prin temeri se imbraca si in ast fel nu stie sa vada mai departe. Clipa si atat. Lichidul amniotic inconjurator in care, fara a prinde de veste moare, fiindca si-l inghite in fractiuni de clipa infinite, sperand doar instinctiv intr-o salvare.

Il privesc si nu trag linie asupra lui, fiindca plapand, inca se constituie in ipoteza sinelui si-n variantele de zbor. Stiu asta abia acum, cand zgariata si tarata prin cele mai inguste nise, am reusit sa ma strecor. Stiu asta fiindca de aici, gestica aripilor, indraznita, se aude ca o muzica inabusita. Promitatoare, dar timida. Si simt ca poate in curand se va elibera din acea clipa…

Mi-am dus lumina launtrica sa se joace cu turmele de lumini invernale…
Alearga fericita pe sub cer, cu orice existenta se joaca incercand o intrupare.
O las sa zburde inaltand-o din priviri pana acolo sus
In stratul argintiu unde se practica pasirea-n varf.
Pe varf de noua orizonturi, in varf de aurore boreale
Pe margini de cristale in vant usor dantuitoare.
Suflet imberb, nefinisat, culoare si lumina deopotriva,
Se joaca si alearga, canta si-apoi pluteste in deriva…
Din ce in ce mai rar se uita inapoi sa vada de mai sunt,
Lumina mea, copila, spre mine, cea legata de pamant…

Imi refuz nostalgia. O sufoc in fasa. Nu ca pe un lux ce nu mi-l pot permite, ci ca pe unicul principiu distructiv si generator de dezordine al planurilor mele interioare. Ca pe micul factor contestator al aflarilor mele de ultima ora. Ca pe o carie care ingaduita prin ignoranta, ar putea roade incet dar cert tot ce cu greu am unificat pana acum, aducand raul dinspre margini inspre centru. Ca pe un efect scenic inutil. Ca pe dilutia a tot ceea ce ar putea deveni esenta tare.
Nu mai fac concesii induiosarilor fara temei. Imi alung pornirea de a-mi aminti cu regret. Invocarea senina si sterila e singura invocare salubra, si o aleg dintre toate, fiindca e singura ce nu imi altereaza timpul total. Nostalgia necrozeaza integritatea celulei-baza a structurii sufletesti. Imi reneg nostalgia, ca pe factorul meu risipitor, ca pe expunerea la riscul major al caderii intr-o letargie ireversibila. Ca pe o supraevaluare a laturii trecute a timpului, ca pe o alienare a curajului si o iesire semi-inconstienta din sfera volitivului.
Ma reformulez, rectificand fiecare dram de simtire dezorientata, ma rescriu in timp util, pana ca pornirile-mi sa se afle in prag de manifestare. Asemenea chinezoaicelor imi incalt trecutul cu pantofiori minusculi, ca sa ii pot disciplina dimensiunile. Il las sa se profileze atat cat sa nu isi piarda valentele pe care deja i le-am stabilit: acelea de propulsor. Mi-l administrez in doze infime atat cat sa imi vindec absolutul timpului meu. Imi intampin nostalgia ca pe unicul element contradictoriu al eternitatii. O fac sa ricoseze din mine inspre nicaieri.
Fara a fi consonantica in trairi si atitudine, aleg ca singur “gest metafizic complet” al existentei mele, nu nostalgia care neputincioasa se prelinge, ci serena contemplare a miilor de vesnicii ce-au inceput sa ma traiasca…

Lianei 

Ascuns si de neuitat necunoscut, cel ce mi te faci vazut prin ochii mintii si ai sufletului si imi esti prezent cu o fidelitate care inca ma surprinde. Nu te-am intrebat niciodata si nu am de gand sa te intreb cine esti tu in fapt, fiindca fara a fi experta in dinamica sufletului, fara a cunoaste nici macar pe sfert labirinturile in care se pierde psihicul, iti inteleg si-ti simt natura. Desi nu te vad, te presimt si te surprind mereu in preajma mea, desi nu te aud iti stiu glasul si nu de putine ori iti captez vorbirea interioara. Iubesc la tine felul in care apari si apoi te ascunzi pliandu-te in tine, miscarea asta involuntara a ta imi aminteste de fluxul si refluxul oceanic sau de felul cum pamantul pulseaza si vibreaza prin intreaga orga de placi tectonice, susurand acea cantare-chemare catre sinele-miez, strecurandu-si putinele certitudini ale suprafetelor, prin invelisurile spongioase, inspre “inceputul fara sfarsit” cum zice Miller.  
…………………………
A existat o perioada de infinita cumpana, a mea cu mine, cand a trebuit din nou sa dau cu ochii de propriul demon.Suntem siamezi, alipiti printr-o excresecenta de tesut corupt al sufletului. Isi poarta intr-o mandrie duplicitara numele prin mine, si ma contesta pana inapoi la 0. Il cheama Indoiala si-mi putrezeste visele si povestile. Mi le mortifica pana cand transpir rece mirosind toata a iluzie. Atunci nu pot sa vin de departe, fiindca am picioarele imobilizate in cleiul frigului de mine. E un clei alb, albul de nefiinta al varului,  se solidifica la cea mai mica intrebare. Demonul meu mi-a ranjit despre mine. M-a ranjit pe silabe invartindu-si ochii in cap in formele numelor tale. Am crezut o vreme ca sunt opera mea. Si am inghetat de spaima, plangandu-mi amara forta inconstienta de a plasmui basme in care apoi sa vreau sa locuiesc si vad ca nu pot. Am crezut o vreme ca sunt structura pe care s-a catarat imaginatia mea, asezata treapta cu treapta pe masura inaintarii credule. Am crezut ca invoc atat de crancen incat creez energii, idei de entitati cu care apoi ma ranesc ca si cu niste frumuseti straine si inselatoare in ademenire, de care incearca din rasputeri rugaciunile sa ne fereasca. Am crezut ca m-am jucat prea mult si prea pierduta in sine, si chiar m-am trezit intr-o dimineata impacata in amaraciune cu ideea ca tot acel sirag de lumi este rodul imaginatiei mele. Daca lucrurile ar fi fost si ar fi ramas asa, ar fi fost o descoperire terifianta. Ar fi trebuit in cazul acela sa ma programez la o extirpare urgenta de imaginatie, ca ramificatie a sufletului dornic de implinire prin corespondenta. Dar ori ca m-am cufundat la loc in tenebrele razboiului de tesut basme inconstiente, ori ca in mod precis te-am simtit revenind pe meleagurile mele, m-am linistit ca prin minune.
Tradus in dialect teluric, poate ca, da, poate ca incep sa ma invat. Dar cu tine, cu tine e altceva. Pe tine nu mi-as permite sa te pierd. Te recunosc in priviri, miscari si respiratii. Mi-esti atat de cunoscut prin plaiurile mintii celei dintai si in toate odaile ei te gasesc. Nu ii esti strain nici subconstientului si nici supra eului meu.
Crezi ca “ea” se oglindeste in tine printr-o asemanare izbitoare? Fiindca si dincolo sunt asemanari intre suflete si variantele noastre sau personalitatile noastre multiple (caci vorba fie intre noi, si eu am cel putin doua). Si crezi ca nestiind inca felul in care fluviul a toate curge inspre desavarsirea infinita, inca se incapataneaza sa creada ca reintregirea e prin sufletul asemanator in loc sa realizeze ca armonia finala se dobandeste prin Sine? Crezi ca prin tine se descopera si se contempla de fapt pe ea? Reintregire prin alt suflet? De ce, se intampla ca prin omisiune El sa trimita un singur suflet la doua trupuri? Reintregire prin sine? De ce, suntem trimisi aici ca firimituri ale unui intreg? Sau reintregire doar prin Dumnezeu?… Raspunsuri inca de aflat…  Tot ce stiu e ca lumile acelea exista, ca tu imi existi inspre regasire si ca pot duce basmul mai departe…

In unghi obtuz ma scindeaza,
un compas nebun in pace…
cu piciorul fix in centrul meu fara de varsta,
celalalt picior putin stabil, timpul alocat aici mi-l deseneaza.  

Trecuta prin coridorul roziu in care am anticipat lumea care ma astepta de partea cealalta, m-am aflat o mana de om sub lumini primite printre gene, fetitza plapanda venita de acolo cu temeri si nostalgii. Copila care se temea de zgomote stridente, invinuiri si jocuri violente, blocata in varsta la care creioanele in loc de varf au “cioc”. Prietena inca la catarama cu piticul ce se plimba noaptea doar, tinand in mana un felinar, pe masa din bucatarie. O am mereu in preajma, inca ii aud talpile goale cum plescaie in fuga pardoseala, mereu inspre usa de la intrare, acolo unde motzaie in asteptare, ghetutze rosii pentru manutzele mosului Niculae.

M-am ales din cantecul de pasari departate si imi aduc aminte, ca am venit candva, cuminte, prin acel canal caldut cu sunet fin de xilofon. Doar clipiri de opal imi sageata retina cand ma gandesc la dincolo de mine. Iar nisipurile….nisipurile aveau dansuri de solduri unduitoare, ale magiei albe calatoare..si nu neaparat, caci toamna se ascundeau in adormiri roscate.Se mai sincronizau cu mine-n adormire, un artar adolescent ce inapoi m-asteapta si embrionara fericire. Logosul matern curgea ca o perdea de apa, ma aflam de ape inconjurata, modelata, viitoare, si intre timp prinsesem pe furis in cozi de ochi, limbajul mut al gesturilor graitoare.

Am poposit aici vie, intr-o coloana de respir plapand si daca ma privesc in urma, zaresc pe sub perdele fluturand, o pietricica ascunsa intr-un gand. Copilul intre aici si dincolo sfios calcand… Calcand pe urme de chemare, inspre a sinelui cel viu aflare, apoi tot inapoi, prin protectoare ape, nu mai e mult pana aproape…

Am raspuns unei invitatii lansate de Dumy mai de mult. Eram poftita cu frumosul sa imi astern gandurile pe blogul lui, si am asteptat vreme buna o pala de vant, o inspiratie mai decenta decat cea pe care o am de obicei. Spun asta, pentru ca stiind ca urmeaza sa scriu pe un blog cu profil sportiv, chiar nu imi permiteam sa arunc una din scrierile mele un pic “drogate”. Am asteptat sa fiu mai lucida, mai telurica, atata cat pot fi eu de telurica, si cand a venit momentul, am scris. Am scris despre cea mai pretioasa libertate dintre libertatile care ne-au fost inmanate noua, oamenilor…
 Dumy a facut textului meu o introducere superba. Multumesc frumos, Dumy, pentru invitatie si pentru frumoasa introducere! :)  Iata aici rezultatul final:

http://dumy84.wordpress.com/2008/02/07/libertatea-eului/#more-388