Cristia

Plus o mie de albastre rotocoale
De mine, de atzipire, ce inspre gri se lasa moale..
Zbor inapoi spre-un zero al gandurilor domoale
Pana la minus bleu
De cer inalt, de tine, de vise in puncte cardinale…

Mult timp nu am vrut sa dau nume luminii, desi ea m-a cautat mereu. Am avut ochi rai si opaci, mi i-am hranit cu alte intamplari ce nu isi aveau starea in realitate. Am crezut ca se poate. M-am ferit de lumina, asemenea unei umbre ce nu vrea sa stie decat de sine si nimic altceva. Aveam multe vagauni de ascuns, fiecare negura a mea isi temea adevarul. Ma aruncam in nuvele alunecoase, nici eu nu stiam exact ce sa sper, fiindca fragil nu imi era sufletul, asa cum mi-a fost scris, ci fragila si expusa imi era mintea. Nu o acopeream cu nimic, ci o dadeam spre cumparare unor umbre necunoscute care acum au disparut. Nu imi vad vreun merit in asta, simt doar ca am fost transportata inspre un alt taram, El ma pregateste pentru altceva, nu ma mai vrea asa cum obisnuiam sa fiu. Nu m-a iubit nimeni asa cum ma iubeste El. Ma copleseste, imi vrea castigata pentru eternitatea Lui orice mica respiratie ce-mi apartine. Ma castiga cu fiecare vorba a mea, cu fiecare ghicire timida ma vrea. Si nu pot sa-I rezist, fiindca nicicand nu ma va pierde. E bun, e tainic, e enorm in fiecare gest al Sau… Ma cheama inapoi spre El. Cu fiecare eu ma poarta inspre El, si nu mai plang de sase luni… Nu imi e teama, nu inteleg ce poate insemna sa iti fie frica, ma indrept atat de natural spre fiecare clipa, incat presimt ca am sa mor. Ori lumii, ori mie, definitiva am sa ma las in spate, definitiv am sa devin doar soapte. A disparut in mod ciudat singuratatea, acel “veac” care din urma ma vana. Au plecat relele din viata mea si nu stiu cine le-a gonit.

Nu mai am timp, nu mai am spatiu, oglinzile mi-au disparut de mult, nu am nimic din ceea ce credeam ca sunt. Acum este cu totul altceva. Cand ei vorbesc despre ale lor, eu tac mereu si-mi dau de lucru printre departari, nu sunt umila dar nici ostila, eu tind sa cred ca doar m-am prins din urma, un ieri de neajuns in care obisnuiam sa fiu copil. Am atata rabdare cu franjurile de la covor sa le rasfir si sa le simt pe degete, si totusi ma foiesc in loc in neastamparare cand cineva-mi vorbeste, pentru ca am nimerit pasii inapoi spre mine mica. Asa cum scriam acum de curand, sunt iarasi copil. Si nu prea stiu unde si de cine sa intreb ca sa ii multumesc. Sunt inapoi, copil, sunt pentru a doua oara, ca marea sansa a vietii mele, acea “boaba neagra de fasole ” asa cum ma alinta mamaia Aura. Am ochii mari de uimire ca am nimerit fara sa vreau aici, printre ciuperci inalte si pitici. Orice ma incanta peste poate! Faptul ca am ghete rosii, faptul ca soarele trece asa gingas prin frunze, ma incanta pana si stranutul meu…dar si mai mult ma bucura ca esti si tu inauntru, si ca te joci mereu cu mine.. Crezi ca am sa mor curand? Ca prea sunt impacata. M-am cuibarit intr-un colt de mine ca sa va vad pe toti, si ca sa ma apar daca cineva incearca sa ma traga din nou afara. Sunt iarasi mica, ce bucurie nesperata pentru mine! Ma plimb pe coama unor raze curbate si alunec mereu la vale saltand pe excrescentele de soare. Si fiecare nor ia forma unui chip. Se mai intampla ca atunci cand inchid ochii, pe sub pleoape sa mi se plimbe scoici ca niste amprente, niciodata doua la fel.

Dar cel mai mult se intampla sa il sacai pe sfantul Francisc tragandu-l de poalele togii, sa ma invete graiul animalelor. Imi mai zice din cand in cand cate ceva, cand mai revine cu mintile pe pamant, dar e de obicei absent.. Acest tanar inalt, roscat si trist, adica sfantul Francisc, stie si graiul autist… Un grai pe care aflu ca l-ai descoperit si tu. Vreau sa te intreb atata lucru: Cum de ceilalti nu inteleg? Cati ochi le trebuie ca sa patrunda ceea ce e atat de evident? Si in definitiv ce e atat de greu ? Copiii vesnici sunt cei atat de fericiti, cei ce aduc pe lume lumea, in alt alfabet, in alt sistem… Nu i-am inteles niciodata pe cei ce incearca sa dea un leac. De ce ar vrea vreodata cineva sa ne salveze din mainile unei alternative fiintari? Toate resprosurile adunate, ca nu stim sa ne ancoram in realitate… eu ii dispretuiesc… Refuza sa inteleaga ceea ce e atat de clar. Te citesc cu emotie mereu, cu precadere acum cand imi vorbesti de ai tai copii. Atat de bine stiu ca de acolo vii… Cum crezi ca nu ti-as crede? E scris in orice mica adancitura a chipului tau ca esti din acea lume, tu nu mai esti ascuns de mult ochilor mei. Aseaza-te un pic, gaseste-ti locul si da-mi ascultare: cred ca stiu unde te doare… fiecare isi are punctul de plecare, acel start generator de noi. Acolo unde tu te-ai regasit, de-acolo sa te prinzi din urma si sa te continui inspre infinit. Nu-ti fie teama de intreruperi, ele nu exista decat acolo. Dar aici unde suntem deopotriva uriasi si pitici, aici suntem orice ne este dat sa fim. Imi zici apoi ca te-au vazut in chip de foc..  Rad in mii de zambete, la fel te-am inchipuit si eu, remember? Acolo unde pe mine ma vedeam doar ca scanteie. Nu ai pierdut nimic din ei, dupa parerea mea tu esti definitiv acolo, unde mereu te-am intuit. Cu cei care pe sub cuvinte au atins pragul de cer… Nu as incerca niciodata sa vindec fericirea. Ar fi cel mai mare pacat. Dumnezeu si lumea nu sunt ceea ce cred ceilalti. Copiii sfantului Francisc, copiii tai, au inteles deja ce vreau sa zic… Boala adevarata vine din cei care isi cred doar burtilor si mintilor desarte.Uite, tocmai de-aia nu am sa te compatimesc pentru “veacul de singuratate”. Si eu am unul, dar e al meu mereu, si inauntrul lui eu m-am gasit copil din nou..

Ma nasc zi de zi sub acelasi cer, asa cum ne-a fost intelegerea. Ma las adusa inapoi ca sa continui respiratia de unde a fost lasata, pentru aceeasi viata si mereu alta miscare, intru neinsemnata mea intrupare. Traiesc imprejurimile pseudo-fidela… au gust de rasarit de soare. Tacerea-mi este haina, si umbrei fac umila asemanare.

Ma plec chipului Tau de cate ori ideea de mine in Tine ma napadeste. Ma rostogolesc in sfericul ce se impune, ca forma si ca nume. M-ai imbracat in umbra constiintei in aflare, mi-ai dat un sir de chipuri rascolitoare. Incep sa nu mai fiu… Iti multumesc ca nu ma doare.

Imi desfasor lumea la picioare, o ofer ochilor mei proaspat iesiti din ungherele a ceea ce nu voi inceta niciodata sa fiu. Imi ofer lumea pe un taler de argint, argint curat plin de oglinzi si ape. Lumea-gazda, uimitoare… negandita, nerostita, taram virgin pana la sfarsitul veacurilor… Chiar daca uneori semantica cerurilor nu imi e straina, intr-un azi desavarsit asemenea unei sfere linistite in sine, nu ma cladesc in puncte interogative… O las sa imi curga de pe gene in inimile noua la numar, si nu ma intreb nici de dureri si nici de fericiri. Sunt ca o bolta peste firi. Nu stiu sa pun la indoiala, nu ma pricep sa-mi ies afara; doar cu aflari in stare bruta ma hranesc, si de prin colturi mute ma ivesc, fiind ce sunt, si daruindu-mi lumea precum e. Iar intrebarilor care incep doar cu “de ce” le tac cu zambete de-atunci. In nefiinta nu ai cum sa ma arunci, fiindca uneori o joc in plenitudinea de a fi, fara dorinte, si chiar departe de noroc. Ma am. Ma stiu. Si ma cuprind. E tot ce dincolo cu tine am aflat, zambind cand capatul de lume mi s-a dat.Murind. Fiind. Nascandu-ma spre ceea ce vreodata am sa-mi fiu. Un curcubeu de gheata viu.

Imi joc lumea-n priviri cu miza unor mii de eu. Imi sunt nocturna pajiste in prag de tot ce e al meu, si nu cunosc de frica sau de greu. Eu iti sunt tu, tu imi esti eu…

Iubirea care incepe cu a ta trezire, e neimblanzita nemurire, care ma paste in atunci. Spre nefiinta nu m-arunci, caci sunt deja a mea menire. O implinire. A celui care-ai fost atunci. A celei care am stiut sa fiu, si inca toate mi le stiu… O umbra trecatoare peste lumi, chiar daca nu te-ncumeti sa m-aduni… Iubesc. Firesc. Tot ceea ce m-ai invatat ca sunt. Inima, ochi, cer si induplecat pamant. Doar sunt. Si-mi tac asupra ochilor marire, iubesc adevarata fericire, ca pot sa mai dispar intr-un cuvant: eu. In lume. Si ochii mei stiu inca sa adune…

Daca reusesti sa spargi atomul, inauntru vei descoperi un mic soare respirand

Parintele Buga, prezenta pasionala si vulcanica ce provoca adevarate cutremure in mortaciunile care tindeam deja sa fim,  spunea ca “focul nu mai e atat de foc daca incerci sa il explici, sa il definesti, sa il descrii.”

…Unele lucruri nu trebuiesc deranjate in structura lor nici macar cu atingerea logosului, tacerea e sfanta sfintelor, pelerina ce conserva miracolul si fiorul. Fericirile..acele fericiri nebotezate ale firii, nu se lasa disecate si strapunse in laboratoarele curiozitatilor noastre puerile. Miezul elementelor ce sustin si aduc continuitate fuzionand, nu isi dezvaluie asa usor taina sub privirile salivande ale capriciilor noastre. Pentru cei ce-si au sufletul in stadiu embrionar, descoperirea mult asteptata, poate echivala cu sfarsitul visarii si spulberarea zarilor. Orizonturile in asteptare se prabusesc sub greutatea unei alte redute cucerite. Fiindca ceea ce ii anima in cercetarea lor e searbada si simplista curiozitate pentru un ceva ascuns inca vederii si de ce nu, puterii lor de intelegere. Scopul suprem este dezvelirea, accesul la fructul interzis, adrenalina ieftina cu care isi adapa nevoia de inedit, necesitatea unei motivatii de imprumut, acolo unde una naturala nu exista.

Pentru cei care au inceput sa treaca prin vamile sinelui, dincolo de bariera ego-ului zgarcit si inflamabil, pentru cei care isi asimileaza constient si cu simt de raspundere experientele si lectiile,  descoperirea nu este decat faza incipienta a unei experiente tumultoase, fabuloase, coplesitoare, imbelsugate. Momentul dezvelirii este o deschidere generoasa de drumuri, mirabila paleta de revelatii. Un inceput. O geneza. O oportunitate de parcurs, de traversat. Toate acestea posibile numai prin constiinta ca totul este o suma de resurse inepuizabile si numai prin atitudinea contemplativa a totului. Atitudinea este contemplarea si increderea in nemarginirea a tot ceea ce ne este oferit. Amintirea apartenentei de netagaduit la imensitatea oceanului-calauza. Cresterea in sine (nu in ego) prin Dumnezeu. 

Cand cerurile cresc in clinchet de cristal, iar lumile in salturi ma aduc la mal… se intampla dimineti. Ma nasc sub cupola generoasa a unor alti zori ce-si uita de dureri si nu se mai chircesc sub scancetele basmelor nedreptatite. Pasesc libera si imi impletesc licaririle cu lumina rasfranta in jos spre lume, de pe buza unui cer orizontal, asa cum ii place lui sa stea dupa ce zorii il modeleaza. Mi-e dat sa inteleg asta in fiecare dimineata in care sunt din nou incumetata vietii si vremurilor ca un musafir bizar. Spectacol inceput in orga de lumini si sunete subtile..

Diminetile mele incep asa: sunt adusa inapoi si cu greu ma despart de ei. Ma agat de manecile lor largi, dar la ora aceea nu le mai pasa, zambesc usor si apoi ma lasa. Vad mai intai firide de lumina, mai strang ochii o data din camara inimii inspre suprafata, si incep sa respir conturat: inca o viata… Lumina tanara se scurge pe pereti, fereastra m-a tradat a nu stiu cata oara… Imi ridic bratele inspre tavan si-l vad cum se retrage, tot mai inalt se face, nu recunoaste ca azi-noapte mi-a dormit alaturi, si ma ridic parca din mii de paturi… Vajaie semnele din nisip si in vartejuri alearga departe, dar le voi invoca din nou, stiu ca imi datoreaza o alta noapte.
Oglinda ma striga pe nume un pic contrariata, salutul de o vreme nu i-l mai dau asa cum obisnuiam o data. Ma uit un pic la ea, cand fac asa din frunte, se mai lungeste o data…apoi, jucand indiferenta, o uit usor in spate. Imi spal ochii in lumina, dimineata tresare si apoi se aduna din zare si imi vorbeste agatata in castan.. in timp ce plopul batran se incurca inca in emotii, atunci cand ma salt din picioare si-mi sprijin coatele in pervaz… Jos-ul pare mai aproape si pisicile inca dorm ghem. Un abur gri si un vanticel lila fac cristiane printre forme imaginare, si de indata, cerul jucaus mi se asterne la picioare…

Pierduta prin localuri ce feresc de noapte, printre iluziile celor ce se vor a fi aparte si printre bauturi improvizate; printre absinturi fosforescente si bule de aer in clocot ascendente… Fac slalom printre ochii trufasi, ce fara drepturi si-n absurd ma iau la rasfoit, azi ii dispretuiesc,eu nu sunt asa lesne de citit.

Si apoi, afara, in ploaie, sub cerul impasibil, pret de o eliberare, o ploaie ca aceea…tamaduitoare, prin care masinile sa se piarda in zig-zaguri de neoane chioare, si totul sa aiba miros de pamant ud si de uitare. Deasupra mea tot cerul sa se adune, iar in asfaltul ud sa se ingane lume-n lume.. Si apoi, posibilul crezut odinioara, sa se imprastie necontrolat, in linistea fumului de tigara.

Si-ntr-un tarziu pierdut de noapte, ma-ncumet sa imi fiu aproape si constiinta mi-o reneg in asternuturile-ntunecate…