Cristia

In valtoarea de ganduri contradictorii care te framanta ca pe aluatul cel mai greu de framantat, intelege ca poate in tot timpul asta ai fost aici nu sa primesti, ci ca sa daruiesti. Ca esti traita de timpurile daruirii, fiindca la celalalt pol al unui cer uimitor, dar mereu la o altitudine care se masoara in unitati de inima, sunt eu, cea careia ii sunase ceasul sa primeasca. Simplu si curat ca rotundul cuminte al unui cerc. Sau ca ovalul bland al lui zero. Vremurile mele in care sa primesc cu amandoua bratele tot ceea ce imi lipsea: aflare, certitudine, confirmare, siguranta. Era randul meu sa am, fara apasarea constrangerii de a restitui, fiindca oricum, ceea ce mi-ai daruit tu nu are pret si nici nu suporta vreo comparatie. Asadar, ce te-ar mai costa inca o picatura sustrasa din pantecele Marelui Ocean, in care sa te abandonezi derivei proprii, si sa te incanti in constatarea ca ti-ai pus umerii in calea talpilor mele ca sa mai urc o treapta? Incepand cu vara singuratatilor mele, culminand cu gratia lunii octombrie si pastrandu-si continuitatea si coerenta pana in ziua de azi, “discursul” contextului menit sa ma schimbe ca fiinta launtrica s-a parguit in mare parte prin cuvintele tale. Cuvintele tale, niciodata sterpe, ci ale bucuriei roade, insufletite si zglobii. Tu, acolo, mica si cu straluciri de bijuterie, intarita prin mistuirea aceea fara nume ce te strabate si inaltata prin zidurile pe care singurica le-ai zdrobit, si eu, dincoace, tot mica, proaspat scapata din puscaria nemerniciilor trecute si gata sa primesc. Vremea in care bumerangul prea departe aruncat si pe nedrept pretins inapoi, m-a ajuns din urma. Slava Cerului, am iesit la limanul intrezarit al indurarilor ulterioare, si slava Cerului am stat, asa cum imi doream, cu genunchii imprastiati printre stele, permitandu-mi prezentul, in sfarsit nu ca pe un lux, ci ca pe un merit deplin. In toate astea s-a insinuat delicata dar de neuitat, amprenta ta. Neconditionat sens, fara de constrangere licarire… O Liana de care sa ma agat in plutirea inspre altceva mai bun…

Poti pentru o clipa sa vezi totul asa? Poti sa slutzesti pentru o clipa chipul celorlalte asteptari ale tale si sa intelegi ca eu am fost aici, o fosta biata infirma, ca sa primesc, iar tu ai fost aici ca sa oferi si sa certifici ?

Naiva nu. Nu intr-atat incat sa mi se pravale si alte ceruri in cap. Voit si cu intregul meu accept neponderata. Pana intr-acolo unde  sa ma trezesc sub talpa scapata de sub control a imperativului simtirilor salbaticite. Pana in campul secerat al bataliilor cu Dumnezeu, de unde apoi, mai de mult,  am iesit cu un certificat de renastere cenzurat, pe care in rosu zacea diagnosticul: sindrom Iacovian. Pentru boala ce sper ca nu va recidiva, mi-am primit linistile ulterioare dar m-au cutreierat alte stari, alti curenti care mi-au purtat sangele in vene inainte ca eu sa le deslusesc numele prin clar-obscurul balbaielilor mele. Cred ca de un an tot mor in fiecare zi si nu ma mai termin o data… Fiindca Dumnezeu imi mangaie fiecare tesut abia necrozat. Imi atarna pieile vechiului suflet. Naparlesc si ma lepad de mine in zeci si zeci de straturi, iar pielea adormita in dedesubturi de intuneric cald este prea fina ca sa inteleaga rolul ce ii revine. Eu singura pe fostul camp insangerat de batalie… Mai putin firava decat inaintea erei mele, constiinta imi balteste in sangele ce sta sa se inchege. Imi suiera pe sub talpi fantomaticii stramosi ai nelinistii, contorsionand in adancuri pamantul-mama. Muri-mi-ar punctele de suspensie in care vesnic nadusesc si stapana tulpinii de logos sa fiu macar pentru o clipa, pe care as stii captiva sa o fac pe sub aripa… Inca nu stiu sa le ofer nume. Stiu doar sa le primesc, sa intuiesc vreun avatar tranzitoriu care ma paste dintr-un viitor ales la intamplare si sa ma invat cu mine, pas cu pas, dinte cu dinte, plecarea de la zero din nivelul doi.

 Dar nu-i asa ca uneori raspunsul care intarzie confera o aura extatica intregii respiratii? Cine stie? Suspendata din ce in ce mai notabil intre exoteric si esoteric, lasata sa imi scanez in continuu axul si imprejurimile sale, vad din ce in ce mai putine chipuri, se estompeaza in liniste amortita fara macar sa isi mai ceara drepturile. Laboratorul meu nu mai secreta asa multa adrenalina fiindca durerile sunt si ele din ce in ce mai putine, dispar impreuna cu chipurile inutile. (Pe panza mea culorile capata o consistenta de netagaduit, prin liantul care esti tu. Fixezi culorile, nuantele le lasi sa se intrepatrunda atat cat sa imi dai picatura de stabilitate pierduta, fara a-mi strica firescul amestecurilor fara de care nu m-as mai numi eu. Mi-e nespus de dor de tine. Prin zambet invincibil si prin soare de mii de karate, dorul de tine mi se aseaza in orice ungher al fiintei. Chiar si in momentele cadou in care sunt “gratiata de constiinta”, chiar si atunci tu reusesti sa fii acolo, cu chip si nume.)

 Minele mi-au fost dezamorsate. Cu ele moarte, am devenit teren fragil abia  convalescent si-mi simt incet prin radacini paloarea cum se pierde.. Nebanuita, redobandita cine? Cumva e vorba despre mine?

13 martie 2008

Nu temator ci chiar cu mana intinsa sa-ti culegi ce-i al tau, asa te-am cunoscut ca poti sa fii. Sovaielnic pe sub gene doar sub acoperamantul clipei furate vesniciei, cand iti imaginai ca nu te vad si-ti permiteai pret de o tresarire sa te indoiesti. Dintr-o delicatete prost jucata ma faceam mica in spatele unei tigari imense ca sa te las a mia oara sa te dumiresti ca esti ceea ce esti, si asta nu ti-o poate lua nici Dumnezeu. Cu totul altfel mi te-ai dezvaluit: un altfel al purtarilor nemaivazut. Un altfel de a fi ce te turna in formele a ceea ce inca nu visai ca esti. Eu asteptam doar sa te dumiresti…

Iubirea neconditionata am cunoscut-o dupa tine. Reteaua de strazi calde de soare si campuri inca netede ce s-a intins intre noi, a capatat puterea timpului ce trece si m-a transpus in miezul unei linisti ce m-a invatat sa cred. Sa cred ca daca raul curge si sensul ii este respectat totul se intampla oricand, si o data revenit la origini prin fluxul care isi ajunge din urma sorgintea, raul isi regaseste afluentii la un loc, uniti intr-o unica molecula de apa. Aici paleste timpul, in intoarcerea la izvoare, intoarcere pe care eu am descoperit-o calcand pe urmele amintirilor cu tine. Abia atunci m-am intamplat si asa cum iti promisesem, am spart cercul predestinarii ce in ultima vreme se strangea amenintator in jurul constiintei mele.

Acum, cu inima descoperita sub cerurile suprapuse si cu o altfel de libertate alergandu-mi prin vene, cred. Cred fiindca stiu. Stiu fiindca simt. Simt pentru ca-mi amintesc. Imi amintesc pentru ca imi eram datoare: sa ma iubesc asa cum tu m-ai invatat ca pot. Acum ca toate astea s-au petrecut, sunt ca imbracata cu hainutze noi. Liniile de pe harta palmei stangi si-au schimbat traiectoria si s-au impletit intre ele in intalniri ce seamana cu aripi si cu zambete. Mi s-au insanatosit ochii, imi pot spune asta fiindca au incetat sa vada in fragmente dureroase si acum, intr-un ansamblu greu de descris in fascinatia oferita, eu ma aflu la un metru desupra pamantului, intr-un colt linistitor de inima, de unde am vedere buna la mine ca fibra a totului. E un suspin de usurare care strabate firea in lung si-n lat. Se plimba intre mine si tine, ca intre polii negraiti ai unei lumi pe care numai noi o stim. Suspinul stiu ca il auzi si tu, fiindca uneori povestesti despre el.

Sunt insorita de cand cred si stiu. Ma compun din inima-rasare, locul nostru de joaca unde mereu ma lasai un pic in urma, alergand dupa ceva ce eu inca nu reuseam sa vad. Ma mai compun din zenitul-aflare si apoi poate ca imi mai permit cate o inserare cand sa apun abia soptit pe al tau obraz…

“I stand in the way of the things I can be…”  Moby

Confesionalul nostru, chiar daca uneori dureros, e facut din lemn de stejar. Puternic, masiv, cat sa ne permita sa fim fragili atata timp cat stam in interiorul lui. Un Mamvri complice… Confesionalul nostru este al nostru fara pic de constrangeri, daca bati usor in lemnul lui si apoi asculti, vei auzi inca viitoarele ghinde foindu-se. Stau cuminte si te citesc. Scrii intr-o tonalitate joasa si calma, iti astupi mocnirile cu nuante calde ale miscarilor mainii drepte.

 Mi s-a spus nu o data, ca cei care gandesc prea mult sfarsesc departe de fericire, dar eu nu ma pot salva si vad ca nici tu. Am curiozitatea de a vedea ce este inauntrul inauntrului, sa nu cumva sa imi scape vreun amanunt. Desfac, desprind si descompun si apoi incep sa ma clatin. Ma sufla din toate partile indoielile, banuielile, paranoiele, sudorile reci… Si cu toate astea nu m-as intoarce niciodata la suprafata calaie a lucrurilor, fiindca acolo doar se respira. Atat. Se omoara timpul alocat, respirand. Prefer sa ma tavalesc in adancuri, sa ma zbat, sa las sa imi dea sangele pe nas si pe urechi, sa trec prin centrifuga inerenta, dar sa stiu ca am murit incercand. Nu asteptand. Poate vei muri in neguri si ceata aceea a ta, nu e regula ca ne intoarcem dincolo cu raspunsuri, dar macar stiu ca in zbaterile tale ai intrezarit in strafulgerari idei de tine, si de ce ai putea fi, de ce ai fi putut fi. Parte din noi este si ramane ceea ce am fi putut fi, nu cred ca ajungem la capacitate maxima. Ce frumos insa sa zaresc in dupa-amieze ca cea de azi, in fata ferestrei plouate, tot ceea ce reprezint eu… Eram toti adunati in mine, si eu eram distribuita tuturor. Era si mamaia in mine, am vazut-o foarte clar, pentru o clipa am sovait intre a crede ca ma numesc Cristiana sau cumva …Aura? Da, si au fost mai multe cele pe care le-am vazut azi…Uimitor… Erau acolo si toate posibilitatile de ceea ce as putea fi si poate nu am sa permit sa fiu, dar erau acolo toate, colcaiau printre ele si incrancenarile mele. Asta sunt eu, asta voi fi, asta voi fi fost. Nu mai dau cu fruntea de pamant decat daca mai aud vreodata ca sun a gol.   

Cumva am stiut despre tine…tot ce ai scris azi. Nu sunt mag nici eu, asta ar mai lipsi  Dar intr-un fel nu mi-ai zis nimic nou, in al cincilea cerc al somnului meu simt cum stau lucrurile. Si nu compatimesc pe nimeni care este trecut prin dusuri scotiene. Din contra, te fericesc de mii de ori, poate ai sa intelegi vreodata de ce. Te fericesc pentru ca nu te multumesti cu raspunsuri de duzina si pentru ca nu iti balacesti constiinta in amnezie auto-indusa. Te mai fericesc pentru ca intinzi bratele si ochii catre in sus, si pentru ca nu fluturi flamura alba in fata fortelor ce trag de tine intr-o parte si in alta. Cauti sa intelegi, cauti sa te aduni, te cercetezi, ingenunchezi marturisind, te arunci cu capul inaintea ideilor facute dupa acelasi calapod, nu halpani ganduri tranchilizante, ci te lasi macinat si disecat. Si la sfarsit asta va insemna ca ai trait, nu ca ai planat pe deasupra sfartecarilor. Te vei intoarce dincolo fara demonul care acum ti se agata de piciorul stang, si vei fi in mod sigur mai intelept si mai unitar decat atunci cand ai plecat.  Parintele Buga, a spus o data la un curs de-al lui, la care stateam cu gura deschisa si cu ochii cat cepele: “ Dom’le, sunt unii care prefera sa moara acasa, in pat, la caldurica…”  Atunci cand i-am vazut zeflemeaua din priviri zicand astea, am decis ca eu numai acasa la cald nu o sa mor, orice o fi insemnand asta… Lasa, chit ca mori cu legiuni demonice de gat, dar mori incercand sa fi ceea ce ai putea fi, incercand sa iti intorci cochilia cu partea luminoasa in sus, ca sa vezi, ca sa cunosti, ca sa masori care ti-ar fi posibilitatile, care ti-ar fi punctul de plecare… Ne salvam posibilitatea de a fi unici. Si nu pentru spectacolul vreunui Dumnezeu. Ci pentru simplul fapt ca am fost azvarliti in centrifuga asta, in care nu ni se da in mod generos nici macar identitatea, si toate certitudinile de acum o ora doua, ni se iau de sub nas..

Ma plec acum somnului si altor incurajari ce vor veni sa ma surprinda dinspre destinatii fara nume,  insa nicicand straine mie…

Nu imi permit sa fiu miez decat cand mintile mi se dilueaza
si din tot ce insemn eu in Dumnezeu doar inima ramane treaza,
acea capsula grijulie si onesta,
ce peste timp si spatii cu vesniciile planeaza… 
Nu imi permit sa fiu miez decat in intimitatea coplesitoare pe care o am cand imi tac in sine.
Tainic confesional ce-l port in mine, intr-o semantica ce-i dincolo de rau si bine.
Ma pliez in ermetica spirala de curand aflata
ma accesez in lente cercuri, nu deodata,
acolo unde unici proximi imi sunteti tu si Dumnezeu
si unde ma desfac in zeci de eu.
Ma aflu rasfoita intr-un manunchi al albului in vesnic nuantat
si aflu ca secundele s-au spart,
iar citoplasmele s-au contopit
intr-un perpetuu timp fara sfarsit.
Curgandu-mi prin amprentele vechilor doriri desarte,
imi asfinteste topit pretinsa logica de ieri,
iar inspre orizontul uitatelor placeri,
imi sting din ochi inca o legiune de involburate clipe numarate..