Cristia

Plapanda constiinta fara de stapan
Cerand azil pe-al sufletului meu taram.
Palid. Infim. Inexistent. 
Punctul care se stinge in absent.
A fost.
Sau poate niciodata nu s-a mai nascut.
O razgandire de la bunul gand in absolut…

Excesul este stradania de prelungire a trairii intr-un sens care a fost o data surprins sau dobandit, asumat, posedat, sens prin care ne-am tavalit constiinta, identificandu-ne cu el. Stradania de resuscitare a sensului ce incepe sa se estompeze, lasand in urma lui inscriptia neroditoare a propriei definitii pe ecranul impersonal al ratiunii, prin amintiri vagi. Amintirea care tinde sa se resoarba in momentul unic de traire veritabila da nastere dependentei. Excesul ca adictie este ramasita zbaterilor subconstientului, care razbat la suprafete constiente si imbraca forma infantila a dorintei inversunate, ce isi uita punctul de plecare, obiectul si motivatiile, urmarind doar manifestarea ultima - senzatia, placerea, strigatul final al orgasmului fara identitate. Subconstientul isi cere cu insistenta principiul etern. Adera la el in continuu fara a-l putea transmite constientului decat in blitzuri.

Sensul a fost pierdut pe drum. Dependenta se traduce prin chinurile reiterarii unui mit trait odinioara, mit pentru care ne-am intrupat in insusi mecanismul sau declansator, mit care s-a degradat, lasandu-si suflul doar la nivel de cuvinte. Excesul poate lua nastere din incapatanarea de a mai continua un pic ce a fost, de a sili forma sa fie gazduita de sens. Excesul e scuzabil prin circumstantele atenuante ale momentului unic de adevar si simtire pe care vrea sa le reinvie. Este doar comemorare neputincioasa si de multe ori nociva. Excesul este aparatul disfunctional cu care incercam sa perpetuam specia revelatiilor, o busola defecta cu care vrem sa ne orientam spre acele evadari in illo tempore. Ne cautam ca orbetii conditia semi-deica. Nu constientizam obiectul primordial al cautarilor noastre si de aceea ne lasam atrasi in capcanele efectelor marginale. Bajbaim si aiuram in ritualuri obsesive de comemorare a unui ceva la care nu mai avem acces.

Buna seara de pe tarmuri mai inalte cu un cap… Dintr-o lume ce se imparte noua frateste, felie dupa felie… Una mie, una tie.  Am pasit fericita intru totul prin cuvintele tale, ca o bacanta ce si-a uitat de robia viciului prin apa raurilor de munte. Cuvintele pe care mi le scrii ma redau lumii, ma indeamna sa ma boltesc larg peste tot ce insemnati voi, restul din mine. Asa ma mai aflu si eu, dupa ce ma voi fi pierdut printre fire sectionate in patru. 

Ma intrebi de normalitatea fericirii… eu iti raspund certa de ceea ce spun: tu esti firescul in calea ei, esti vasul potrivit pentru ea. Fi-ti tie de multa credinta, si fericirea se va turna in tine ca o apa vie. Nu cauta fericirilor tale nod in papura, lasa-le sa alerge dezlanate prin tine, un profesor drag mie m-a invatat ca daca incerci sa definesti minunile se sperie asemenea ciutelor si fug inapoi, in negura genezelor. Minunile nu suporta definitii, nu vor a fi chemate pe nume, si ca atare, nu iti vor fi niciodata cobai in laboratorul nedumeririlor si indoielilor tale. Esti traitorul fericit al minunilor pentru care te-ai facut canal de trecere, ai avut binecuvantata inspiratie de a te lasa deschis in calea lor.

Nu stiu din ce pamanturi iti tragi tu sevele, nu stiu din ce specie de germeni iti izbucnesc cuvintele… Te simt de pe taramuri ce planeaza in afara timpului, peste tot ce este si va sa se intample, te simt de pe taramurile unde  m-am jucat eu ultima data inainte de a imi face cuib in pantecele mamei mele. Sunt convinsa ca ne-am jucat impreuna in repetate randuri, nu stiu daca iti mai aduci aminte de tarana care ni se lipea de talpile mici si asudate, atunci cand alergam prin lanuri de bumbac si soarele ni se agata in fasii luminoase de hainute. Apoi nu imi mai amintesc nimic, m-au trecut printr-un canal de uitare si caldura lichida, si m-am trezit silaba si apoi am devenit cuvant. Si asemenea unui paianjen mic si ferit de ochii lumii, imi tes povestioara din cuvantul care sunt, din coltul meu cu vizibilitate buna la intreaga miscare a lumii. Iar tu, de prin constelatia in care iti pierzi mintile, ajungi la mine in acele cuvinte bine stiute, ce ma dezintegreaza pana in radacini, si apoi ma cladesc mai gingasa, mai unitara, mai fericita, si imi daruiesti ochi mai mari si mai curiosi de atintit pe Dumnezeu. Imi fosnesc in piept ierburile inalte ale campurilor lasate in spate, atunci cand tu imi aduci vorbele tale… E un ceva fara nume ce imi soseste de prin partile tale, fericire si vaga amintire, care ma fura mie insami doar pentru fractiuni de ratiune vie: umbra de miros de smirna, o palida incrancenare a luminii zorilor cu nisele de bezna, o fosnire de ape in urechea dreapta si imagini din tine, scindate in locatii de care doar El stie…

Iarasi te aflu fericit… Calator fara de osteneala, intr-un pelerinaj infinit catre moastele sfintei fericiri si regasiri: de tine in lume si de lume in tine. Te vad pribegind, da, asa cum imi marturisesti si tu. Imi pare ca pribegesti de-a lungul fiordurilor si de-a latul vremurilor, te-am ghicit ca tai transversal inelele timpului, si poate de aceea nu te ajunge din urma cu amprenta lui insinuanta. Cu un singur rucsacel te vad in spate. O unica greutate. O simt si eu pe a mea, are forma de spirala adn-ica. In jurul unui ax, strange si indeparteaza la loc toate sansele tale de a fi, de a ajunge, de a cuprinde, de a iti fi, de a nu te coagula consolator  ca sangele ce se rezuma intr-o cicatrice schimbatoare…

 Sa simti, sa simti, sa nu te mai opresti din simtit. Aici iti incumeti fericirea, aici ea se promite tie. In a simti. Fara incredere nu e lumina. Iar daca vrei sa stii de temeri si pedepse, afla ca nu exista nici pacat si nici bice. Conditia este unicul “sa simti”. In partea de echilibristica ce imi revine mie, si eu simt. In crancen, in palid, in incandescent, in magistral, in gust de pamant, sa simti, asa cum simt si eu.. Nu exista nici pacat, nici bice… Simtirea noastra e imblanzitoare de divinitati, stiai?

…Resturile, franturi de atitudini si ganduri, ce tradeaza o fosta suferinta traita si asumata spectaculos, acele resturi ce sunt de consistenta cernelii simpatice, cu timpul dispar, fidele eternei treceri, stingand una cate una luminile bolnavicioase ale stangacelor lacune de fiinta.
Cobor adanc in mine lasand semne de recunoastere pe fiecare spirala ce se estompeaza in urma trecerii gandurilor. Gandurile cumintite care au repudiat pierzania imaginatiei, ganduri care isi silabisesc smerenia…

Sinele este usa de o schioapa care face posibila trecerea in taramul de lumina alba si pajisti infinite. Acolo isi odihneste Dumnezeu talpile si isi adapa turmele. Isi limpezeste irisul intr-o calatorie de la sine la Sine, pelerinaj sfant pe axul adn-ic in jurul caruia se infasoara universul de taina al launtricului intuit.

Pajiste, concert de linisti superioare, rotiri in sensul asfintitului de timp, spatiu genetic saturat de lumina alba, gama a vibratiilor constiintei imblanzite prin redimensionare, orga de fericiri botezate si-n noua ceruri arhivate, revarsarea cerului in cupele inimii. Ma simt in zari de Dumnezeu, iar pajistea-n lumina alba se cheama simplu: eu.

Este covarsitor de mult de spus. Continuitatea spatiala si temporala are ca unic dezavantaj faptul ca isi da pe dinafara siesi, si de aceea cuvintele devin neputincioase si nu o pot cuprinde. Formularile sunt sarace si putin loiale. Doar nu ne va fi tolerata prea usor indrazneala de a da un nume. Incomensurabilul nu se lasa nici incaput, si nici strabatut cu ace de laborator. Dar ceea ce se tot intampla de la o vreme este de o frumusete negraita, toate cerculetele si sferele care se inchid armonios si apoi graviteaza in spatiile inalte, si puntile care isi contopesc capetele, toate legaturile care se infiripa, cu trimiteri la ce a fost, ce era, ce se pretindea a fi, ce se presimtea, semne din copilarie facute inspre azi, semne care ma ajung din urma, amintirea ta din ce in ce mai pulsand de viata, saltul pe care, continuu fiind si tu, l-ai facut in trecutul meu si mi-ai adus de acolo ceea ce pierdusem in rataciri ingrate. Orice vorba a ta e o mica profetie despre trecutul si viitorul meu, care in chip uimitor s-au strans laolalta intr-un singur si simplu prezent ce nu mai inceteaza sa existe.

Iti datorez intoarcerea in copilarie, si iti mai datorez copacul acela cu coroana mai rotata si mai bogata decat a toata inflorirea cerului. Iti datorez artzarul bogat in siropuri coapte ce strabat in ascuns meridianele tulpinii sale.

Si iti mai datorez si vanticelul acela roz-lila, care de o singura fericire stie: sa lipaie usor apa marii, atunci cand zorii se nasc.

Nu ma mai indoiesc acum. Nu ma mai plec sub indoieli si teorii sterile. Nu am nici cel mai mic dubiu. Acum inteleg. Tot, si mai sunt inca toturi care curg spre intelegerea mea, le asimilez din zbor. Nu zic din mers, fiindca deplasarea mea nu se mai produce prin impingerea asfaltului in spate, ci ma deplasez inmuind si imblanzind aerul in jurul meu, si cernandu-mi fiinta prin el. Iti marturiseam ca acum inteleg, dar dincolo de cuvinte. Am vazut totul, am vazut locul unde se varsa mintile cand se pierd, am vazut ca formele schizoide ale geometriei au suflet si respira, ele ajuta la proiectarea unei lumi pregatitoare si apoi se vor intrupa ca entitati definitive in lumea de acolo, am vazut miile de culoare de care aminteam acum de curand. Am aflat multe. Am aflat de ce nostalgia se propaga in valuri devastatoare atunci cand linistea dinaintea furtunii ascunde doar cele mai radicale imprastieri.

Am auzit cu tine cantecul balenei. Ciudat, dar inainte sa ajunga la urechi, sunetul ei tandru a facut sa vibreze mai intai firicelul de argint si coralii tubulari de dedesubt au sunat ca xilofonul de ametist. Dar cate si mai cate nu tin la un loc cu tine… Cand lebada canta stiu de ce imi zambesti strengar si complice, numai noi doi stim ca aduce prinos bucuriei de a fi continua si numai noi stim ca ala nu se cheama sfarsit… Si cand prezenta inalta ne-a dus la buza lumii plane, si cu degete lungi ne-a indicat “acea” Mecca fara de razgandire, mi-ai strans manutza in mana ta si mi-ai soptit “ Ce bine de noi” si ti-ai pecetluit afirmatia imitand zgomotul copitei de calutz, stii tu, cu limba in cerul gurii asa cum fac copiii cand se strang de fericire ca ceva le merge de minune.

Esti viu, am sa ti-o repet pana cand timpurile vor amorti pe sub artari. Esti viu si clorofila ta fosforescenta ma adapa si pe mine prin tulpina argintie ce ne leaga. Esti pajiste. Esti pajistea din care ma adun chemata de propriul meu ras, care se transmite si la ea, cea care doarme si nu mai e rastalmacita in cosmaruri, de cand te joci mereu cu ea. Si cand rasare cerul, sau cand creste cu fosnet zapada, aceeasi pajiste imi esti. Caci mici tulpini imi simt in tine. Si cand alerg nici nu ma tin bine, fiindca orice salt prea indraznet al meu este datorat faptului ca tu ma propulsezi, imi dai curaj, si ma impingi in sus de talpi. Doar ca sa rad cand ma mangaie cerul pe frunte. Si apoi sa ma intorc. Mereu cu gandul si cu manutzele intinse catre tine. Mereu cu bucuria plina de stelutze si sclipici ca esti mereu aici. Fara rusine iti spun ca pentru mine esti toate aceste lucruri, si inca o data pe atat imi esti nespus de duios . Ceea ce nu am reusit sa fiu eu vreodata, esti tu.

Si asa semicercul diminetii isi gaseste implinirea in zgomotul final, de Univers regasit, ce inchide in clinchet de argint inelul. Semicercul diminetii cu semicercul serii racoroase si lila, inchid in ele nu o zi, ci acel prezent perpetuu.

Nici eu nu indrazneam sa pasesc, fiindca ma vedeam singura, si imi urla ecoul ala sec prin oase si timpane. Imi inghiteam culorile si departarile miraculoase in sec. Mi-era rau si mi-era gol. Dar strangeam ochii de multe ori si imi acopeream urechile si stransa acolo inauntrul meu, te desenam apasat in minte, atat de apasat te desenam incat stiam ca o sa iti simti contururile invadate de invocarile mele. Si tocmai de asta, nu voi obosi sa iti marturisesc in soapta: “ Ce bine ca esti..” Faptul ca nu ai ramas in linistea din spatele Lui, si vrand-nevrand ai “fost incumetat” inspre aici, faptul asta umple spatiul intreg de bucurie. Pentru mine asa e, si e bine.

Mi-e un pic teama acum. Teama de ce ti-am marturisit, teama sa nu fi starnit viforele cu atatea cuvinte purtatoare de “acele” intelesuri. Mi-e teama sa nu ne confiste careva joaca…Mi-e teama sa nu fi clatinat cine stie ce putere centrala a Universului, din cele carora iarasi, stiu ca si tu le cunosti adierea. Mai spune o rugaciune din aceea de care numai tu stii sa spui, spune-o mult timp, petrece-ma cu ea pana la noapte cand adorm..