Cristia

Asteptarile si atasamentele ma demobilizeaza. Acesta este calcaiul meu “ahilic”: identificarea cu existentele proxime pe care, printr-un talent ce se hidoseste asemenea unui blestem genetic, le ajut sa faca rapid trecerea de la starea de apropiate la starea de adorate. Conditia mea de tarana imi suiera prin urechi ca unui datornic, prin teluricul ce mi se pretinde definitoriu, prin atasamentele mele la inceput zglobii si apoi patimase,la inceput jucause si diafane ca niste sirene, si inspre un sfarsit de secatuire launtrica, cuvinte samanice care mi se scriu in carne. Balanta mea interioara e subreda, se inclina cu usurinta in favoarea desertaciunii. Momentul pierzaniei este atunci cand talerul sedus, se pleaca supus mirajului unei ponderi mai mari decat cea oferita de realitate.

Asteptarile si atasamentele lumesti fac din mine o eterna infidela a sinelui meu. Sunt sclava unei istorii care se repeta pe traiectoria permisiva a unui cerc pe care aplecarea mea ereditara refuza sa il depaseasca. Sunt lasa care se teme sa isi dezminta si sa isi renege firea napadita de afecte, raspund mereu apelului duplicitar al fetei-morgana. Cand tarana striga catre mine, sunt putine de facut, alerg in bratele pierzaniei fara preget. Ma destabilizeaza ereditatea prin gesturi imbietoare.

Desertul suna bine, e un vuiet soptit care ma catapulteaza in pierderi euforice de minti… Ma rup de inima asa cum pruncul proaspat se desparte de miezul amniotic.

Prin sediul inimii am inteles in sfarsit cum sa inchid ca-n pumnul strans in jurul causului, rasaritul care te cauta ca apoi sa te cante duios, pe varfuri de note nespuse inca lumii, pe toate silabele tale…

Inca nu, inca niciodata si inca nicaieri… Ma-ntorc din drum sa-mi culeg pasul facut ieri si ma astern din nou la drum. Si daca inima-mi gesticuleaza un imens “acum” e numai timpul cel ce moare si intru rusinea neputintei sale doar dispare.

Binecuvantare lansata inspre zarile cardinale ale launtricului eu. O pastrare germinanta in adancuri introverse care nu invecheste, ca o infuzie de sacralitate direct proportionala cu timpul cu care se insoteste. Nicio liniste nu are aceasta tonalitate, nici un fascicul de lumina nu ar ajunge pana acolo inainte de a-si pierde din intensitate.

Silabe adiind centrat aceeasi de taina cauza a cuprinsei eu in Necuprinsul. Zambet etern intins de la un est la altul, iar inima - un traitor cu ochii inchisi care atinge cu amprentele inaltul.

Aici este un nicaieri, si acum este un totdeauna, atunci cand pretutindeni si nicicand isi intind mana…