Cristia

Ora la care muezinul miop urca cele doua sute de trepte aspre ale minaretului este a amiezei timpurii. Inainte de cantare isi trage sufletul pentru doua trei minute. Isi recapata suflul amutit in emotia rutinei si in urcusul scarii care smereste. Allah este zilnic la locul lui, cu un metru mai sus de primul plafon ceresc. Sta intr-o rana rasfirandu-si pe indelete barba grizonata. De undeva de foarte jos sosite, ganduri sparte ricoseaza inapoi din El, iar muezinul, iata, isi potriveste microfonul; precipitat isi sterge ochelarii, concentrat isi sterge sudoarea de pe frunte, solemn isi drege glasul. Asezat turceste se leagana inainte si inapoi captivand pe sub pleoape momentul prezent.

Isi lanseaza cantarea duioasa in vocale lungi ale tanguielii spiralate si cerul se umple de chemari. Ii curg in sus zabovitoarele silabe ca o porunca de incremenire a naturii. Muezinul antifoneaza lumea ducandu-si mainile la urechi si isi trimite in vazduh reinnoirea vechii promisiuni. Marturisiri vechi escortate de liniste…

Allah isi digera orgoliul gadilat, muezinul tace si-si adulmeca ecoul, lumea incepe sa se miste iarasi…

 Umbra-mi scindata in trei, roteste pe podea timpul transat in halci de minute prea vii, si nu ale mele. Ma simt acut doar pe silabe, intregul mi-l ratez. Cumva ca atunci cand praful ce danseaza in raza permisa, stie de sine prin miile fire ale sale, insa diafanul intreg i-l admira vreun intrus. Imaculata conceptie a unui sine care a fugit de mine si un ochi de lumina prin care salvarea doar scapa si nu e menita sa vina. Nu stiu sa ma traiesc in afara, iar interiorul ma cioparteste, suprimandu-mi Dumnezeul. Ca in cosmarurile cu picioarele de plumb, nu reusesc sa ajung la propriul meu spectacol. Dincolo de cortina greoaie, pe aceeasi podea strambata de talpile straine ce-si cauta stapan, un altcineva imi joaca rolul.