Cristia

“Demonul” nu se suporta pe sine. In adancimi, nu isi accepta natura. Inchide ochii cand trece pe langa orice suprafata reflectorizanta, si isi acopera urechile sau hohoteste isteric cand in timpul liturghiilor i se aplica vreo definitie. Sta pe marginea propriei deznadejdi, ca pe buza alunecoasa a unei prapastii care sta sa il suga in vacuumul sau dintr-un moment in altul. Mereu cu primejdia propriului colaps in spate, intreaga-i existenta este un sir interminabil de raptusuri care il destabilizeaza progresiv. In pauzele dintre manifestarile violente, e irascibil, sadic, isteric. Labil si agitat. Isi da de lucru constant in rautate, ducandu-se pana la extremul insuportabil al mizeriei si meschinariei, numai pentru a-si tine mintea ocupata si pentru a-si demonstra (niciodata cu succes) ca damnarea, pierzania, incep cu celalalt. Constiintelor celor slabi de inger li se substituie pe perioade limitate, timp in care, oferind abuziv identitati false, se afla intrupat si nadajduieste in fapt ca si-a facut rost de o identitate pentru el. Care poate va accepta sa il ascunda, sa il recreeze, sa ii induca uitarea de sine, sa il minta frumos.

Este o continua fuga si negare de sine, care se petrece pe fondul unei negre deznadejdi si depresii negate. Fuga eterna fara de odihna, care nu te poate scapa de sine, dar te aduce la diluarea mintilor, la destramarea constiintei, la alienare.

Amintirea caselor dosite si ingramadite ca niste musuroaie arse de soare, inca doare… Oraselul de dupa colt, pe care Dumnezeu nu-l vede… Acolo tronau impreuna lenea si boala. Inca ma incapatanez sa cred ca totul se datora unui greu blestem cazut asupra orasului, efect devastator al unei formule rostite cu patos, de care apoi nimeni nu a mai reusit sa ii dezlege. Cerul lipsea. Diminetile incepeau direct cu plafonul solar cleios si de un galben spart. Domnea acolo boala, ca o cucoana trecuta de saizeci de ani, cu carnea gelatinoasa mirosind a putred si a flori de cavou.

Ca o tumora ce isi hranea tulpinile infometate din pacatele grele mostenite din tata in fiu, ceasul rau se perpetua acolo de la ora la ora, pendulandu-si minutele apasatoare de la o casa la alta. Nimeni nu scapase neatins, toti simtisera macar o data durerea surda a unei pierderi sau a vreunei nenorociri mistuitoare.  Speranta era un vizitator din ce in ce mai rar, dar se invatasera cu meandrele raului, puterea obisnuintei le resuscita ziua de maine. Pentru aceasta isi cultivau supravietuirea spiritului gaunos salvand zilnic marile si micile aparente: haine impecabile, scumpe, bijuterii sucare sau din cele care frizeaza abundenta gretoasa, rasete studiate, politeturi languroase, gestica moale - complice profesionista a tensiunilor lasate acasa. Urletul de plictis si de abandon in bratele nimicului era ingropat bine sub perna.

Iesirea pe strada principala merita tot efortul, inca o data si gata! Se flendurau in susul si josul unicii strazi pavate cubic, strecurandu-si prin ingustul ei si nadejdile. Si le tarau de mana, atarnate in spate, ca pe niste copii anemici, galbejiti si tristi. Iesirea pe strada, asta mai ramasese. Ultima sansa sa se inscrie la tombola de identitati, singurul prilej de a fi protagonisti macar pentru o seara ai unui univers burlesc ce abia de isi amintea de sine, din batranestile-i eforturi. Iar ei? Ai cui si incotro? Ai unui centru de orasel provincial in fapt de seara. La o punga de castane coapte si un Bayley’s contrafacut. La o barfa lalaie. Azi a mai innebunit unul, fiul lui cutare, cutare - al de si-o tragea pe ascuns cu sora-sa, si apoi isi sugruma zbaterile jugularei cu un papion imens…

Aliante marunte, construite rapid si lacom printre stropii de saliva ai vreunei barfe de ultima ora, aliante de colt de strada, ale suierelor satisfacute in urechea amatorilor de circ.  Hai la o amagire mica! De mine, de tine, si apoi de noi luati impreuna si pe rand. Hai sa iti detaliez nimicul meu, si apoi trecem repede in revista nicaierea ta. Intre doua tigari de foi de unde sa aspiram printre dinti praful de pe Pluto, cel colonizat de catre non-identitate,margica infratita cu orasul care gafaie a nebunie, si apoi horcaie a moarte lenta…

Aici este a doua mea casutza:

http://finalcoffeefantasy.wordpress.com/

Adanc privit, fumul surprins de intensitatea pierderii se retrage spre tavan luand formele doririlor care fractioneaza secunda. Numai o foame pasagera de prezenta custodica a ingerului meu, care uneori ramane in urma, fiindca il distrage vreo vitrina frumos luminata, sau doar pentru ca se uita pe sine asezat pe marginea unui sant, scobindu-se intre degetele de la picioare. Si mut de spaima si rusine ma cauta apoi precipitat prin cele doua baruri care stie ca imi plac, apare gafaind in pragul usii si imi face semn ca e acolo, sau se aseaza cuminte la o masa alaturata, facandu-se mic, uitand si el ca mai exista.

Ne intalnim undeva sus, nu cu mult deasupra fumurilor care mai de care mai impertinente, pretendenti ai momentului pe care nu l-am trudit ca sa ne contina, ci imi amintesc cum l-am castigat printr-o pura coinicidenta, cam ca in grotescul premiului impuscat la iarmaroc. Ne dam un numitor comun improvizat pe loc din neatentia cuiva. Clipa premergatoare placerii acordate gratie unor toane divine, cand ne privim taios in ochi si cu o mana darza tinem la distanta restul zgomotelor. Ne apartinem si nu stim care dintre noi intruchipeaza cel mai bine eul.

M-as mai juca, oh, si inca cum… dar nu mi-e somnul prea adanc.

Ma prefac pentru el intr-o fascie de lumina, clipind a recunoastere ca sa ii netezesc rand pe rand nelinistile, caci stie doar ca ne apartinem.

Traiam intr-o perioada fascinatia minusculului, lucrului mic, insignifiantul din ochii altora era in ochii mei in stransa legatura cu ceea ce este. Atunci el era mai fericit decat acum, cand ma insoteste prin baruri si imi secondeaza ganduri infertile. Stie ca nu mi se mai supun cuvintele ca in vechea necesitate de a le aseza direct pe rana supuranda a micului fara nume. Cum bine zicea cineva, starea de analist este o cruce grea, un zbucium care duce la dezvelirea minciunilor copilariei. Chin asumat. Stigmat innecat in licori. Provizoriul alcoolului la indemana celui care oboseste sa mai priceapa. Pricepe el si pentru mine, sau ceea ce am inteles candva, il tine el sub cheie grea. Duhnesc a om. Drept urmare, el s-a intors la a fi inger. Partener de joaca din ce in ce mai rar..