Adanc privit, fumul surprins de intensitatea pierderii se retrage spre tavan luand formele doririlor care fractioneaza secunda. Numai o foame pasagera de prezenta custodica a ingerului meu, care uneori ramane in urma, fiindca il distrage vreo vitrina frumos luminata, sau doar pentru ca se uita pe sine asezat pe marginea unui sant, scobindu-se intre degetele de la picioare. Si mut de spaima si rusine ma cauta apoi precipitat prin cele doua baruri care stie ca imi plac, apare gafaind in pragul usii si imi face semn ca e acolo, sau se aseaza cuminte la o masa alaturata, facandu-se mic, uitand si el ca mai exista.
Ne intalnim undeva sus, nu cu mult deasupra fumurilor care mai de care mai impertinente, pretendenti ai momentului pe care nu l-am trudit ca sa ne contina, ci imi amintesc cum l-am castigat printr-o pura coinicidenta, cam ca in grotescul premiului impuscat la iarmaroc. Ne dam un numitor comun improvizat pe loc din neatentia cuiva. Clipa premergatoare placerii acordate gratie unor toane divine, cand ne privim taios in ochi si cu o mana darza tinem la distanta restul zgomotelor. Ne apartinem si nu stim care dintre noi intruchipeaza cel mai bine eul.
M-as mai juca, oh, si inca cum… dar nu mi-e somnul prea adanc.
Ma prefac pentru el intr-o fascie de lumina, clipind a recunoastere ca sa ii netezesc rand pe rand nelinistile, caci stie doar ca ne apartinem.
Traiam intr-o perioada fascinatia minusculului, lucrului mic, insignifiantul din ochii altora era in ochii mei in stransa legatura cu ceea ce este. Atunci el era mai fericit decat acum, cand ma insoteste prin baruri si imi secondeaza ganduri infertile. Stie ca nu mi se mai supun cuvintele ca in vechea necesitate de a le aseza direct pe rana supuranda a micului fara nume. Cum bine zicea cineva, starea de analist este o cruce grea, un zbucium care duce la dezvelirea minciunilor copilariei. Chin asumat. Stigmat innecat in licori. Provizoriul alcoolului la indemana celui care oboseste sa mai priceapa. Pricepe el si pentru mine, sau ceea ce am inteles candva, il tine el sub cheie grea. Duhnesc a om. Drept urmare, el s-a intors la a fi inger. Partener de joaca din ce in ce mai rar..
Nu stiu unde ai fost pana acum,important este ca te-am gasit si imi place enorm cum scrii.Unge pe suflet.Trebuie neaparat sa te adaug in blogroll
Comentariu de roxana — Octombrie 14, 2008 @ 1:05 pm
Vreau şi eu să simt fascinaţia minusculului. În felul ăsta, aş putea fi fascinat de mine însumi.
Comentariu de Nabbú — Octombrie 14, 2008 @ 8:49 pm
clipa data tie si ingerului tau este clipa ta…unica, pura si atat de binecuvantata…
scrierile tale sunt o bogatie de idei cristia, sa nu incetezi niciodata sa scriiiii….
Comentariu de deea — Octombrie 15, 2008 @ 8:12 am
tu si El…
eu si El… frumoasa armonie… pacat ca uneori intervine dezacord…
frumos scris… ca de obicei…
parasesc scena prezentei Lui… El ramane plangand asteptand… ar vrea sa merga iaraasi langa mine… eu il resping… el ma respecta acceptand respingerea si doar ma astepta… eu nu ma pot intoarce la joaca mea cu El… El sesizeaza dorintza mea si in acelasi timp si neputintza-mi… si vine El… partener de joaca prezent si continu… iarasi frumoasa armonie… pe care vreau sa o pazesc de dezacord…
ovi
Comentariu de ovi — Octombrie 17, 2008 @ 6:32 pm
Am grija sa nu te uit. Draga Cristia, te recitesc si ma minunez de cate ori gasesc sensul din lumea ta.
Comentariu de Liana C — Octombrie 19, 2008 @ 2:04 am
Roxana, esti binevenita aici mereu.. Multumesc frumos de aprecieri.
Comentariu de cristia — Octombrie 19, 2008 @ 11:41 pm
Nabbu, fascinatia aia tine si de dorinta de a trece neobservat, dar de a fi un fin observator, de a fi continut intr-un dulce anonimat dinauntrul caruia sa observi si sa intelegi in profunzime ansamblul
Comentariu de cristia — Octombrie 19, 2008 @ 11:50 pm
Deea, oricine ar fi, este un pic mai “eu” decat pot fi eu. Intelegi?
De aceea clipa aceea acutizata de priviri si recunoasteri adanci e singura care ma autentifica. Multumesc si tie..
Comentariu de cristia — Octombrie 19, 2008 @ 11:52 pm
Oovi, frumos inteles. Plecarile si revenirile, toate ale unor oscilatii generate de mine, si in toate astea el, adancul eu, care ma urmeaza mereu, acceptandu-mi devierile si asteptandu-mi revenirile. Asta fiindca toate sunt fatzete ale mele prin care trebuie sa ma invat.
Comentariu de cristia — Octombrie 19, 2008 @ 11:54 pm
Liana, e bine cand ma citesti, fiindca sufletul cu care o faci, consolideaza sensul scrierilor mele. Multumesc pentru felul cum stii sa intelegi..
Comentariu de cristia — Octombrie 19, 2008 @ 11:55 pm