Prezumtia de nevinovatie, acordata independent de fluctuatiile vremurilor si de coloratura perceptiilor, deriva din incredere. Increderea fara unitate de masura, care nu se sprijina pe probe si dovezi avocatesti, ci izvoraste in tonalitatile naturalului cel mai natural, ca fiica a credintei. Increderea nu ca revers al medaliei suspiciunii, nu acea deculpabilizare prestabilita prin rigori juridice, nu cantarita indelung la lumina mintii bruscate in imagini fragmentare, care niciodata nu se vor compensa una pe alta…Ci increderea ca toate sunt ceea ce trebuie sa fie si unde trebuie sa fie, in excelenta timpului “acum”, intr-o deja perfectiune a conjucturilor, si nu vreuna viitoare. Imbelsugata seninatate si plenarul accept a ceea ce este, departe de etichetari sterile care sa degenereze in teama de dublul sens, sau de interesele secundare.
Increderea, nedobandita pe vreun parcurs, prin inductii si deductii fortate, ci ca stare innascuta, este unul din gesturile absolut nobile ale fiintarii in fiinta, scris in codul genetic al omului superior, adica omul care a depasit conditia stramta a sectorului propriu bine delimitat, a gardului de sarma ghimpata care tine departe interactiunea cu viata prezenta in ceilalti. Vorbesc despre omul in care suspiciunea nu si-a imprastiat samanta acida. Vorbesc despre omul care nu stie de tensiunea panditului la cotitura, care reuseste sa vada in impotmoliri si rataciri doar stari embrionare ale ulterioarei intelegeri.
Nici una din culmile disperarii nu imi e straina, dar hai sa nu ma fandosesc prea mult victimizand, marturisesc aici deschis ca aproape toate fericirile la picioare mi-au stat. Incepand de la extazul papilelor gustative inecate in vin, si probabil terminand cu fericirea ultima si apropiata desavarsirii, de a imi permite luxul unui dialog intre mine si mine. Mic fiind, in iatacul ocrotitor al imaginilor mele despre lume, am celebrat in liniste fericita, toate momentele cand eram lasat in pace, cand eram lasat in plata Domnului. Domnul asta niciodata nu ma sacaia negociindu-mi timpurile sau joaca, fiindca imi stia firea avida de tacere. In timp, exersandu-mi dialogul interior, mi-am ameliorat istericalele de pretins artist; de fiinta hormonala care ma aflu; de agitat doritor sa se afirme. Mi-am stins polul opus si contradictiile tacerii.
Sunt un acaparator al momentului de singuratate, nu am destule maini sa apuc ce e al meu ca timp, ma reped posesiv si in sudori de egosim sa imi ocup fotoliul clipelor de respiro. Uh… Eu si cu mine, cumplita desfatare… Sunt insemnat de o fatalitate moderata, permisiva, adica sunt posibil de imblanzit, dar numai dinspre interior inspre in afara, asa ca ma stochez treptat, intr-un colt pastrat departe de constiinta comuna.
Fumez. Imi rezerv fumatul ca pe un singular, solid si constant drept al meu. Imi rezerv exclusivitatea actului real de a fuma, fiindca sunt singurul care stie sa o faca: cu talent, cu stil, cu finete, adanc ganditor al valatucilor de fum, ma simt un dramatic prin excelenta cand imi inconjur capatzana cu aura tutunului pervertit si-mi contemplu indelung simultaneitatea in suferinta si in inedit. Asta pentru ca sunt intru totul special, iar suferinte ca ale mele nu mai sunt.
Nu ma regasesc in nici unul din “vizitatorii” mei devotati. Simt ca intre mine si ei se lungeste infinit o distanta naucitoare..si cu toate astea, serile ma adun in mine, istovit si atins de intregul lor deviant cumulat. Zac zdrobit in fotoliu, cu extremitatile amortite, si ma aleg bob cu bob, pe mine dintre ei. Reconstituirile mele sunt anevoioase, imi necesita saptamani de absenta si izolare.Cand revin, semafoarele nu ma mai recunosc iar “oaspetii” isi vor fi facut psihanaliza de unii singuri.
Haosul, cel aparent dezordonat, nu e femeie, dar nu e nici barbat.
Haosul e tot ce inaintea Ta, cand ne vom fi sfarsit cu totul, prin ratiuni nealterate, am creat…