Pentru puiul de om, de inaltimea unui dop de pluta, strada impanzita de soare poate fi o imensa viitura de lumina iar crengile copacilor pot zgaria vazduhul pana la ultimul nivel al sau, adica talpa-Domnului. Adormit intr-un colt de pat, printre cearsafuri ghemuite, respira licurici, iar tavanul valurit se reinventeaza intr-o foita transparenta prin care ochi de elfi privesc. Zapada creste pe langa urmele eterne de ghetute, respectandu-le intaietatea in joaca, iar hornurile vechi si amortite isi rasucesc in bucle fumul, in semn de casa vie…
Lumea a reinceput sa miroasa a gris cu lapte acum un an. “Oamenii mari” au revenit la dimensiunile uriase, pe coama ciupercilor s-au intors sa vietuiasca zane de-o schioapa, si casei de alaturi i-a aparut din nou cocoasa. Zapada creste din nou, iar sub pat e iarasi forfota de pasi.. de pitici grasi si de palarieri boemi. Doar Intunericul din coltul ferestrei a amutit si nu mai sufla in perdea forme de hranit spaime grele. In rest, ma rasucesc in somn spre aceleasi luminisuri mici si inrourate, unde de lumile dintru inceput doar un mic lapsus ma desparte… Din nou prietena cu pietre si copaci, nici Universul nu ma mai incape.