Cristia

Nici una din culmile disperarii nu imi e straina, dar hai sa nu ma fandosesc prea mult victimizand, marturisesc aici deschis ca aproape toate fericirile la picioare mi-au stat. Incepand de la extazul papilelor gustative inecate in vin, si probabil terminand cu fericirea ultima si apropiata desavarsirii, de a imi permite luxul unui dialog intre mine si mine. Mic fiind, in iatacul ocrotitor al imaginilor mele despre lume, am celebrat in liniste fericita, toate momentele cand eram lasat in pace, cand eram lasat in plata Domnului. Domnul asta niciodata nu ma sacaia negociindu-mi timpurile sau joaca, fiindca imi stia firea avida de tacere. In timp, exersandu-mi dialogul interior, mi-am ameliorat istericalele de pretins artist; de fiinta hormonala care ma aflu; de agitat doritor sa se afirme. Mi-am stins polul opus si contradictiile tacerii.

Sunt un acaparator al momentului de singuratate, nu am destule maini sa apuc ce e al meu ca timp, ma reped posesiv si in sudori de egosim sa imi ocup fotoliul clipelor de respiro. Uh… Eu si cu mine, cumplita desfatare… Sunt insemnat de o fatalitate moderata, permisiva, adica sunt posibil de imblanzit, dar numai dinspre interior inspre in afara, asa ca ma stochez treptat, intr-un colt pastrat departe de constiinta comuna.

Fumez. Imi rezerv fumatul ca pe un singular, solid si constant drept al meu. Imi rezerv exclusivitatea actului real de a fuma, fiindca sunt singurul care stie sa o faca: cu talent, cu stil, cu finete, adanc ganditor al valatucilor de fum, ma simt un dramatic prin excelenta cand imi inconjur capatzana cu aura tutunului pervertit si-mi contemplu indelung simultaneitatea in suferinta si in inedit. Asta pentru ca sunt intru totul special, iar suferinte ca ale mele nu mai sunt.

Nu ma regasesc in nici unul din “vizitatorii” mei devotati. Simt ca intre mine si ei se lungeste infinit o distanta naucitoare..si cu toate astea, serile ma adun in mine, istovit si atins de intregul lor deviant cumulat. Zac zdrobit in fotoliu, cu extremitatile amortite, si ma aleg bob cu bob, pe mine dintre ei. Reconstituirile mele sunt anevoioase, imi necesita saptamani de absenta si izolare.Cand revin, semafoarele nu ma mai recunosc iar “oaspetii” isi vor fi facut psihanaliza de unii singuri.

Amintirea caselor dosite si ingramadite ca niste musuroaie arse de soare, inca doare… Oraselul de dupa colt, pe care Dumnezeu nu-l vede… Acolo tronau impreuna lenea si boala. Inca ma incapatanez sa cred ca totul se datora unui greu blestem cazut asupra orasului, efect devastator al unei formule rostite cu patos, de care apoi nimeni nu a mai reusit sa ii dezlege. Cerul lipsea. Diminetile incepeau direct cu plafonul solar cleios si de un galben spart. Domnea acolo boala, ca o cucoana trecuta de saizeci de ani, cu carnea gelatinoasa mirosind a putred si a flori de cavou.

Ca o tumora ce isi hranea tulpinile infometate din pacatele grele mostenite din tata in fiu, ceasul rau se perpetua acolo de la ora la ora, pendulandu-si minutele apasatoare de la o casa la alta. Nimeni nu scapase neatins, toti simtisera macar o data durerea surda a unei pierderi sau a vreunei nenorociri mistuitoare.  Speranta era un vizitator din ce in ce mai rar, dar se invatasera cu meandrele raului, puterea obisnuintei le resuscita ziua de maine. Pentru aceasta isi cultivau supravietuirea spiritului gaunos salvand zilnic marile si micile aparente: haine impecabile, scumpe, bijuterii sucare sau din cele care frizeaza abundenta gretoasa, rasete studiate, politeturi languroase, gestica moale - complice profesionista a tensiunilor lasate acasa. Urletul de plictis si de abandon in bratele nimicului era ingropat bine sub perna.

Iesirea pe strada principala merita tot efortul, inca o data si gata! Se flendurau in susul si josul unicii strazi pavate cubic, strecurandu-si prin ingustul ei si nadejdile. Si le tarau de mana, atarnate in spate, ca pe niste copii anemici, galbejiti si tristi. Iesirea pe strada, asta mai ramasese. Ultima sansa sa se inscrie la tombola de identitati, singurul prilej de a fi protagonisti macar pentru o seara ai unui univers burlesc ce abia de isi amintea de sine, din batranestile-i eforturi. Iar ei? Ai cui si incotro? Ai unui centru de orasel provincial in fapt de seara. La o punga de castane coapte si un Bayley’s contrafacut. La o barfa lalaie. Azi a mai innebunit unul, fiul lui cutare, cutare - al de si-o tragea pe ascuns cu sora-sa, si apoi isi sugruma zbaterile jugularei cu un papion imens…

Aliante marunte, construite rapid si lacom printre stropii de saliva ai vreunei barfe de ultima ora, aliante de colt de strada, ale suierelor satisfacute in urechea amatorilor de circ.  Hai la o amagire mica! De mine, de tine, si apoi de noi luati impreuna si pe rand. Hai sa iti detaliez nimicul meu, si apoi trecem repede in revista nicaierea ta. Intre doua tigari de foi de unde sa aspiram printre dinti praful de pe Pluto, cel colonizat de catre non-identitate,margica infratita cu orasul care gafaie a nebunie, si apoi horcaie a moarte lenta…

Adanc privit, fumul surprins de intensitatea pierderii se retrage spre tavan luand formele doririlor care fractioneaza secunda. Numai o foame pasagera de prezenta custodica a ingerului meu, care uneori ramane in urma, fiindca il distrage vreo vitrina frumos luminata, sau doar pentru ca se uita pe sine asezat pe marginea unui sant, scobindu-se intre degetele de la picioare. Si mut de spaima si rusine ma cauta apoi precipitat prin cele doua baruri care stie ca imi plac, apare gafaind in pragul usii si imi face semn ca e acolo, sau se aseaza cuminte la o masa alaturata, facandu-se mic, uitand si el ca mai exista.

Ne intalnim undeva sus, nu cu mult deasupra fumurilor care mai de care mai impertinente, pretendenti ai momentului pe care nu l-am trudit ca sa ne contina, ci imi amintesc cum l-am castigat printr-o pura coinicidenta, cam ca in grotescul premiului impuscat la iarmaroc. Ne dam un numitor comun improvizat pe loc din neatentia cuiva. Clipa premergatoare placerii acordate gratie unor toane divine, cand ne privim taios in ochi si cu o mana darza tinem la distanta restul zgomotelor. Ne apartinem si nu stim care dintre noi intruchipeaza cel mai bine eul.

M-as mai juca, oh, si inca cum… dar nu mi-e somnul prea adanc.

Ma prefac pentru el intr-o fascie de lumina, clipind a recunoastere ca sa ii netezesc rand pe rand nelinistile, caci stie doar ca ne apartinem.

Traiam intr-o perioada fascinatia minusculului, lucrului mic, insignifiantul din ochii altora era in ochii mei in stransa legatura cu ceea ce este. Atunci el era mai fericit decat acum, cand ma insoteste prin baruri si imi secondeaza ganduri infertile. Stie ca nu mi se mai supun cuvintele ca in vechea necesitate de a le aseza direct pe rana supuranda a micului fara nume. Cum bine zicea cineva, starea de analist este o cruce grea, un zbucium care duce la dezvelirea minciunilor copilariei. Chin asumat. Stigmat innecat in licori. Provizoriul alcoolului la indemana celui care oboseste sa mai priceapa. Pricepe el si pentru mine, sau ceea ce am inteles candva, il tine el sub cheie grea. Duhnesc a om. Drept urmare, el s-a intors la a fi inger. Partener de joaca din ce in ce mai rar..

Nu se simteau planand cuvinte, era prezenta in inimi intelegerea ca pentru noi se sfarsea un veac de joaca…

De atunci a mai trecut o vesnicie. Nu spre risipire, ci pentru zestrea pe care o voi gasi undeva la vreun capat de timp. Caci nimic nu se imprastie, ci toate intr-un singur gand se aduna. Gandul izvorator de cuvant. Cuvantul creator care ne va tine de cald in iernile fiintei.

Ora la care muezinul miop urca cele doua sute de trepte aspre ale minaretului este a amiezei timpurii. Inainte de cantare isi trage sufletul pentru doua trei minute. Isi recapata suflul amutit in emotia rutinei si in urcusul scarii care smereste. Allah este zilnic la locul lui, cu un metru mai sus de primul plafon ceresc. Sta intr-o rana rasfirandu-si pe indelete barba grizonata. De undeva de foarte jos sosite, ganduri sparte ricoseaza inapoi din El, iar muezinul, iata, isi potriveste microfonul; precipitat isi sterge ochelarii, concentrat isi sterge sudoarea de pe frunte, solemn isi drege glasul. Asezat turceste se leagana inainte si inapoi captivand pe sub pleoape momentul prezent.

Isi lanseaza cantarea duioasa in vocale lungi ale tanguielii spiralate si cerul se umple de chemari. Ii curg in sus zabovitoarele silabe ca o porunca de incremenire a naturii. Muezinul antifoneaza lumea ducandu-si mainile la urechi si isi trimite in vazduh reinnoirea vechii promisiuni. Marturisiri vechi escortate de liniste…

Allah isi digera orgoliul gadilat, muezinul tace si-si adulmeca ecoul, lumea incepe sa se miste iarasi…

Asteptarile si atasamentele ma demobilizeaza. Acesta este calcaiul meu “ahilic”: identificarea cu existentele proxime pe care, printr-un talent ce se hidoseste asemenea unui blestem genetic, le ajut sa faca rapid trecerea de la starea de apropiate la starea de adorate. Conditia mea de tarana imi suiera prin urechi ca unui datornic, prin teluricul ce mi se pretinde definitoriu, prin atasamentele mele la inceput zglobii si apoi patimase,la inceput jucause si diafane ca niste sirene, si inspre un sfarsit de secatuire launtrica, cuvinte samanice care mi se scriu in carne. Balanta mea interioara e subreda, se inclina cu usurinta in favoarea desertaciunii. Momentul pierzaniei este atunci cand talerul sedus, se pleaca supus mirajului unei ponderi mai mari decat cea oferita de realitate.

Asteptarile si atasamentele lumesti fac din mine o eterna infidela a sinelui meu. Sunt sclava unei istorii care se repeta pe traiectoria permisiva a unui cerc pe care aplecarea mea ereditara refuza sa il depaseasca. Sunt lasa care se teme sa isi dezminta si sa isi renege firea napadita de afecte, raspund mereu apelului duplicitar al fetei-morgana. Cand tarana striga catre mine, sunt putine de facut, alerg in bratele pierzaniei fara preget. Ma destabilizeaza ereditatea prin gesturi imbietoare.

Desertul suna bine, e un vuiet soptit care ma catapulteaza in pierderi euforice de minti… Ma rup de inima asa cum pruncul proaspat se desparte de miezul amniotic.

Isi aduce aminte de mine sau ma zareste in ultimul moment cu coada ochiului, ca sa ma robeasca refluxului sau stapanitor. Asa se dezlantuie promisiunea pierzaniei mele. Mostenitul si incarnatul meu zburator, piaza buimaca din care pare ca-mi emana constiinta.

Poarta-ma inapoi in acea adancitura a patului care ma incape in intregime mototolindu-ma in pozitia fetusului. Restrange-ma la loc de tihna, in punctul dens si surd al lipsei reflexiei de mine, reneaga-ma in cea mai de temut uitare. Sa plang silentios cand inteleg ca inca doare, si-apoi, cand constiintele straine-mi dau tarcoale, sa ma resorb fara de zare. Si inca nu-s obisnuita si imi pasa… Prin departarile ce ma paralizeaza, ma-nsingureaza si ma singularizeaza, ma intamplu fragmentat si fug de centru.

Eu nu am fost niciodata aici. Numele acesta nu este al meu iar constiinta mea e teapana si rece. Sunt doar un loc vacant si pe aici nu se mai trece…

Cristia: In timpul pretios cand galaxiile de lapte se invart domol in ceasca de cafea, fiecare dimineata pare sa ofere un cer nou… In fapt toate ne sunt vechi si ale noastre sunt, zestre pentru tarziul cel din urma, zari tainice pe care le redescoperim impreuna. Momentan, niciuna nu pare mai prilejuitoare de bucurie, decat vestea ca fericirea are chipul simplu al prezentului trait plenar. Fara amendamente inutile… Se pare ca asta ne face sa ne foim de incantare de vreo cateva luni de zile, suntem asemenea copiilor care strang in causul palmei o bucata de sticla colorata, aceea prin care soarele isi arata adevarata si finala stralucire. Este prezentul, complicele fericirii… Este fericirea, aceea pe care o vedem licarind nebotezata, din vreo clipa furata, atat de acut traita, cand nici noi nu stim exact de ce tocmai ne-a saltat sufletul fara vreun gand anume…Cum sa dam continuitate franturii de respiratie fericita? Este o lectie care se invata prin gestica inimii…

 Liana: Mai prozaic, cu pamantul stancos al realitatii zdrelind talpile goale, ar suna cam asa: noi doua, hlizite, cu cafeaua in fata si tigara in coltul gurii, la inceput de zi, ritual deja impamantenit in implinitoare cutume, luam la disecat, analizat, impartasit, ganduri si simtiri trecatoare, obol prieteniei virtuale…Si uite asa, pe negandite, doar lasand lucrurile sa curga in voia lor, se contureaza de la sine un proiect comun, drag noua, care ne reprezinta in egala masura… semn ca se poate crea si fara povara covarsitoare a concurentei, depasind micimea egoului care striga: „eu sunt cel mai bun!” In Intregul slavit pe doua voci in armonie, separarea disonanta dipare, fragmantele se potenteaza reciproc intr-un scop mai inalt/mai lat/mai intreg decat micul Sine prezent…Textul care a generat discutia de astazi il puteti citi aici, (multumiri editurii for you pentru publicarea lui), si chiar va rog s-o faceti fiindca altfel cu greu veti intelege ceva din cele ce urmeaza…  

9:14:15 AM    cristiana: minune
 9:15:45 AM    cristiana: interesant ce mi-ai dat ieri de citit ai vazut? un om care traia intr-un prezent continuu :D 
9:25:34 AM    cristiana: nu are amintiri de care sa se poata agatza sau crampona, si nici un viitor care sa ii provoace angoase si anxietate :) 
9:30:02 AM    cristiana: bineinteles, el era un om bolnav, ptr el trecutul si viitorul nu aveau nicio o valoare, erau nule, nu existau 
9:30:45 AM    cristiana: parerea mea e ca aceste doua dimensiuni ale timpului de aici nu ne-au fost date degeaba si nici memoria care sa le stocheze 
9:30:48 AM    cristiana: dar!! 
9:35:44 AM    cristiana: oamenii tind sa le dea o valoare, o pondere exagerata 
9:36:12 AM    cristiana: ori sunt unii care se caca pe ei (vezi eu acum cativa ani ) care se agatza de trecut, si stau si il jelesc 
9:41:28 AM    cristiana: ori sunt ceilalti care se crispeaza la maxim cu gandul la viitor: ori le e teama de viitor, ori prea il imagineaza intr-un anume fel, si daca apoi nu corespunde “isi taie venele” :)) 
9:42:05 AM    cristiana: prezentul,frate….ala e tot ce avem concret la urma urmei…e singura certitudine, acolo e ascunsa fericirea 
9:50:05 AM    cristiana: trecutul, cum am mai spus-o eu, trebuie dimensionat asa fel incat sa pastram frumosul care ne-a imbogatit sufleteste, si sa ne invatam lectiile
9:50:39 AM    cristiana: iar viitorul, femeie, oricum vine, asa ca…ce sa ne mai dardaie fundurile de grija ? :)) 
9:56:38 AM    cristiana: ce interesant ca aici cumva mi se confirma o veche teorie de-a mea, cum ca timpul nu exista! si daca stai sa te gandesti la Intregul coplesitor care ne contine, ai sa iti dai seama ca intr-adevar notiunea de “timp” e absurda, nu se poate sa existe asa ceva, si nu exista 
9:57:26 AM    cristiana: singura care da valoare fluxului infinit a toate este memoria 
9:57:31 AM    liana: sa nu pleci ca de-abia am intrat, citesc acum!:) 9:57:41 AM    cristiana: ok :-* 
9:58:56 AM    liana: gata:) 
9:59:04 AM    liana: am intrat in timp ce scriai:) 
9:59:09 AM    cristiana: ce bine.. 
9:59:18 AM    liana: mi s-a parut taaare interesant articolul ala, femeie!!!! 
9:59:27 AM    cristiana: si mie !! :) 
9:59:35 AM    liana: ma tot gandesc de ieri ce viata are tipul ala fara memorie!!!!! 
9:59:50 AM    cristiana: da, exact, o fericire din aia….aproape tampa :)) 
10:00:00 AM    cristiana: traieste strict momentul si nu altceva 
10:00:03 AM    liana: iti dai seama…. sa traiesti intr-un prezent continuu, fara repere de trecut, fara planuri angoasante de viitor! 
10:00:09 AM    cristiana: da da da :) 
10:00:10 AM    liana: si totusi….. 
10:00:26 AM    cristiana: e un model de fericire, dar ti-am zis, totusi nu la cotele alea
10:00:39 AM    liana: hm, e ciudat dar am sentimentul ca omul ala traieste o fericire eterna, fara a fi constient de asta, totusi!!!! 
10:01:04 AM    liana: cred ca aici e schepsisul, minune!!!! 
10:01:32 AM    cristiana: da, fata :)) cand ma gandesc la starea lui ma umfla un ras din ala…. 
10:01:45 AM    cristiana: care schepsis? sa nu constientizezi? 
10:02:27 AM    liana: pai da….el traieste in paradis, realmente, in starea descrisa ca fiind asta de toti marii initiati ai lumii, atata doar ca n-are constienta acestui fapt! 
10:03:00 AM    liana: el n-a castigat starea asta!, n-a muncit pt realizarea ei…. intelegi? 
10:03:07 AM    cristiana: ba eu cred ca isi constientizeaza fericirea, se simte fericit si multumit si stie ca e asa 
10:03:12 AM    cristiana: dar atat! 
10:03:24 AM    cristiana: nu stie cum, de ce, si pentru cat timp…. 
10:03:28 AM    cristiana: atat, e fericit 
10:03:32 AM    liana: nu, Cris, nu constientizeaza, crede-ma, fiindca n-are repere!!!!!!! 
10:03:41 AM    cristiana: bai, ai vazut si tu, ca retardat nu e 
10:03:46 AM    cristiana: doar ca e amnezic 
10:04:00 AM    cristiana: dar are notiunile de baza, si constient de sine este! 
10:04:10 AM    liana: fericirea e o stare de spirit pe care o poti constientiza, defini, identifica, doar in prezenta reperelor a altceva, care nu-i fericire! 
10:04:22 AM    liana: nu-i vorba de retard aici!
10:04:50 AM    liana: e constient de sine, draga mea…. dar nu-i constient de intreg, in ansamblu! 
10:05:14 AM    liana: el traieste intr-o stare de dulce si fericita inconstienta! 
10:05:37 AM    liana: ca un animal, daca vrei, unul care nu-si face griji pt ziua de maine, care nu-si aminteste ziua de ieri! 
10:06:35 AM    liana: culmea e ca iluminarea are aceleasi caracteristici….atata doar ca se deosebeste de starea lui prin aceea ca cel care o atinge e constient de faptul ca se poate trai si altfel!!!! (inconstient) 
10:06:38 AM    liana: intelegi? 
10:07:57 AM    liana: el nu are puncte de reper, pt el, pur si simplu, starea de acum nu e ceva ce a castigat muncind asupra lui, ajungand la intelegere, ci ceva ce i s-a dat prin boala! 
10:08:06 AM    cristiana: mai, e imposibil sa nu fie constient pe moment ca ii e bine :) 
10:08:19 AM    cristiana: pe moment, atunci, acolo, imi e bine! 
10:08:31 AM    cristiana: am o stare sufleteasca buna, de multumire si seninatate
10:09:03 AM    cristiana: in momentul imediat urmator uit ca am fost fericita momentul trecut, dar in momentul imediat urmator sunt iarasi fericit, ma simt bine, nu plang, nu imi simt inima sfasiata 
10:09:05 AM    cristiana: …. 10:09:23 AM    liana: de acord cu tine, minune, dar starea asta de multumire n-are nici o valoare daca nu esti constient in aceeasi masura ca aceasta stare ti-o alegi constient dintr-o multitudine de stari posibile!!!!! 
10:09:36 AM    liana: intelegi? 
10:09:39 AM    cristiana: pai nici nu si-o alege constient 
10:09:40 AM    cristiana: ii este data 
10:09:55 AM    liana: eh, aici e schepsisul!!!!! 
10:09:56 AM    cristiana: moca 
10:09:58 AM    cristiana: :)) 
10:10:23 AM    liana: daca iti este data pe tava o asemenea stare continua…ea nu te face iluminat si constient!!!!!:))
10:10:53 AM    cristiana: e un caz fericit as putea spune, dar daca stau sa ma gandesc mai bine, nu prea…. fiindca suntem aici ca sa ne castigam fericirea si implinirea, sa stim sa ni le atragem, sa devenim merituosi prin noi insine 
10:10:59 AM    cristiana: exact!! 
10:11:16 AM    liana: iluminarea reprezinta totalitatea de stari potentiale, pe care le cunosti, le-ai trait, le-ai ales, ti le amintesti….si le transcenzi constient!!!!…..fiindca asa vrei tu!!!! 
10:11:31 AM    liana: exact! 
10:11:45 AM    liana: iluminarea n-are nici o valoare daca n-o muncesti!:) 
10:12:00 AM    liana: daca n-o castigi prin suferinta, depasind-o! 
10:12:34 AM    liana.: omul ala poate fi asemanat cumva cu un bebelus care habar n-are pe ce lume e! 
10:12:40 AM    cristiana: aia e…deci omul este unul din aia care mosteneste imparatia cerurilor prin omisiune, adica de pe banda aia rulanta care trece prin check-in, asta e ala care scapa inauntru fara control
10:12:41 AM    cristiana: :)) 
10:12:43 AM    cristiana: aluneca 
10:12:44 AM    cristiana: :)) 
10:13:09 AM    liana: atata doar ca asta a avut bafta ca amnezia sa se instaleze la o varsta la care deja capatase niste deprinderi sociale, ceea ce nu-l face un neadaptat! 
10:13:23 AM    cristiana: :)) da,mai…. 
10:13:40 AM    cristiana: dar ca idee, asta e modelul fericirii, prezentul :) 
10:13:48 AM    cristiana: ca ala il ai in mana pana la urma
10:13:50 AM    cristiana: :) 
10:13:56 AM    liana: evident ca asta e modelul, sunt de acord total cu asta!:) 
10:15:03 AM    liana: dar daca nu esti constient in acelasi timp de prezent si de trecut, ca stari pe care le cunosti dar alegi sa le ignori, n-ai facut nici un cacat!:))…..se numeste ca esti fericit ca esti sarac cu duhul!:)) 

……………………………………………………………………………………………………………………………………. 

Proiect comun cu Liana, spontan, mosit luni la rand, nascut azi sub forma unei sinteze soft a multelor si lungilor discutii ce ne-au tinut de cald la vreme de restriste a fiintei… :) 

Buna seara de pe tarmuri mai inalte cu un cap… Dintr-o lume ce se imparte noua frateste, felie dupa felie… Una mie, una tie.  Am pasit fericita intru totul prin cuvintele tale, ca o bacanta ce si-a uitat de robia viciului prin apa raurilor de munte. Cuvintele pe care mi le scrii ma redau lumii, ma indeamna sa ma boltesc larg peste tot ce insemnati voi, restul din mine. Asa ma mai aflu si eu, dupa ce ma voi fi pierdut printre fire sectionate in patru. 

Ma intrebi de normalitatea fericirii… eu iti raspund certa de ceea ce spun: tu esti firescul in calea ei, esti vasul potrivit pentru ea. Fi-ti tie de multa credinta, si fericirea se va turna in tine ca o apa vie. Nu cauta fericirilor tale nod in papura, lasa-le sa alerge dezlanate prin tine, un profesor drag mie m-a invatat ca daca incerci sa definesti minunile se sperie asemenea ciutelor si fug inapoi, in negura genezelor. Minunile nu suporta definitii, nu vor a fi chemate pe nume, si ca atare, nu iti vor fi niciodata cobai in laboratorul nedumeririlor si indoielilor tale. Esti traitorul fericit al minunilor pentru care te-ai facut canal de trecere, ai avut binecuvantata inspiratie de a te lasa deschis in calea lor.

Nu stiu din ce pamanturi iti tragi tu sevele, nu stiu din ce specie de germeni iti izbucnesc cuvintele… Te simt de pe taramuri ce planeaza in afara timpului, peste tot ce este si va sa se intample, te simt de pe taramurile unde  m-am jucat eu ultima data inainte de a imi face cuib in pantecele mamei mele. Sunt convinsa ca ne-am jucat impreuna in repetate randuri, nu stiu daca iti mai aduci aminte de tarana care ni se lipea de talpile mici si asudate, atunci cand alergam prin lanuri de bumbac si soarele ni se agata in fasii luminoase de hainute. Apoi nu imi mai amintesc nimic, m-au trecut printr-un canal de uitare si caldura lichida, si m-am trezit silaba si apoi am devenit cuvant. Si asemenea unui paianjen mic si ferit de ochii lumii, imi tes povestioara din cuvantul care sunt, din coltul meu cu vizibilitate buna la intreaga miscare a lumii. Iar tu, de prin constelatia in care iti pierzi mintile, ajungi la mine in acele cuvinte bine stiute, ce ma dezintegreaza pana in radacini, si apoi ma cladesc mai gingasa, mai unitara, mai fericita, si imi daruiesti ochi mai mari si mai curiosi de atintit pe Dumnezeu. Imi fosnesc in piept ierburile inalte ale campurilor lasate in spate, atunci cand tu imi aduci vorbele tale… E un ceva fara nume ce imi soseste de prin partile tale, fericire si vaga amintire, care ma fura mie insami doar pentru fractiuni de ratiune vie: umbra de miros de smirna, o palida incrancenare a luminii zorilor cu nisele de bezna, o fosnire de ape in urechea dreapta si imagini din tine, scindate in locatii de care doar El stie…

Iarasi te aflu fericit… Calator fara de osteneala, intr-un pelerinaj infinit catre moastele sfintei fericiri si regasiri: de tine in lume si de lume in tine. Te vad pribegind, da, asa cum imi marturisesti si tu. Imi pare ca pribegesti de-a lungul fiordurilor si de-a latul vremurilor, te-am ghicit ca tai transversal inelele timpului, si poate de aceea nu te ajunge din urma cu amprenta lui insinuanta. Cu un singur rucsacel te vad in spate. O unica greutate. O simt si eu pe a mea, are forma de spirala adn-ica. In jurul unui ax, strange si indeparteaza la loc toate sansele tale de a fi, de a ajunge, de a cuprinde, de a iti fi, de a nu te coagula consolator  ca sangele ce se rezuma intr-o cicatrice schimbatoare…

 Sa simti, sa simti, sa nu te mai opresti din simtit. Aici iti incumeti fericirea, aici ea se promite tie. In a simti. Fara incredere nu e lumina. Iar daca vrei sa stii de temeri si pedepse, afla ca nu exista nici pacat si nici bice. Conditia este unicul “sa simti”. In partea de echilibristica ce imi revine mie, si eu simt. In crancen, in palid, in incandescent, in magistral, in gust de pamant, sa simti, asa cum simt si eu.. Nu exista nici pacat, nici bice… Simtirea noastra e imblanzitoare de divinitati, stiai?

…Resturile, franturi de atitudini si ganduri, ce tradeaza o fosta suferinta traita si asumata spectaculos, acele resturi ce sunt de consistenta cernelii simpatice, cu timpul dispar, fidele eternei treceri, stingand una cate una luminile bolnavicioase ale stangacelor lacune de fiinta.
Cobor adanc in mine lasand semne de recunoastere pe fiecare spirala ce se estompeaza in urma trecerii gandurilor. Gandurile cumintite care au repudiat pierzania imaginatiei, ganduri care isi silabisesc smerenia…

Sinele este usa de o schioapa care face posibila trecerea in taramul de lumina alba si pajisti infinite. Acolo isi odihneste Dumnezeu talpile si isi adapa turmele. Isi limpezeste irisul intr-o calatorie de la sine la Sine, pelerinaj sfant pe axul adn-ic in jurul caruia se infasoara universul de taina al launtricului intuit.

Pajiste, concert de linisti superioare, rotiri in sensul asfintitului de timp, spatiu genetic saturat de lumina alba, gama a vibratiilor constiintei imblanzite prin redimensionare, orga de fericiri botezate si-n noua ceruri arhivate, revarsarea cerului in cupele inimii. Ma simt in zari de Dumnezeu, iar pajistea-n lumina alba se cheama simplu: eu.