Cristia

Pentru puiul de om, de inaltimea unui dop de pluta, strada impanzita de soare poate fi o imensa viitura de lumina iar crengile copacilor pot zgaria vazduhul pana la ultimul nivel al sau, adica talpa-Domnului. Adormit intr-un colt de pat, printre cearsafuri ghemuite, respira licurici, iar tavanul valurit se reinventeaza intr-o foita transparenta prin care ochi de elfi privesc. Zapada creste pe langa urmele eterne de ghetute, respectandu-le intaietatea in joaca, iar hornurile vechi si amortite isi rasucesc in bucle fumul, in semn de casa vie…

Lumea a reinceput sa miroasa a gris cu lapte acum un an. “Oamenii mari” au revenit la dimensiunile uriase, pe coama ciupercilor s-au intors sa vietuiasca zane de-o schioapa, si casei de alaturi i-a aparut din nou cocoasa. Zapada creste din nou, iar sub pat e iarasi forfota de pasi.. de pitici grasi si de palarieri boemi. Doar Intunericul din coltul ferestrei a amutit si nu mai sufla in perdea forme de hranit spaime grele. In rest, ma rasucesc in somn spre aceleasi luminisuri mici si inrourate, unde de lumile dintru inceput doar un mic lapsus ma desparte… Din nou prietena cu pietre si copaci, nici Universul nu ma mai incape.

Haosul, cel aparent dezordonat, nu e femeie, dar nu e nici barbat. 
Haosul e tot ce inaintea Ta, cand ne vom fi sfarsit cu totul, prin ratiuni nealterate, am creat…

Prin sediul inimii am inteles in sfarsit cum sa inchid ca-n pumnul strans in jurul causului, rasaritul care te cauta ca apoi sa te cante duios, pe varfuri de note nespuse inca lumii, pe toate silabele tale…

Inca nu, inca niciodata si inca nicaieri… Ma-ntorc din drum sa-mi culeg pasul facut ieri si ma astern din nou la drum. Si daca inima-mi gesticuleaza un imens “acum” e numai timpul cel ce moare si intru rusinea neputintei sale doar dispare.

Binecuvantare lansata inspre zarile cardinale ale launtricului eu. O pastrare germinanta in adancuri introverse care nu invecheste, ca o infuzie de sacralitate direct proportionala cu timpul cu care se insoteste. Nicio liniste nu are aceasta tonalitate, nici un fascicul de lumina nu ar ajunge pana acolo inainte de a-si pierde din intensitate.

Silabe adiind centrat aceeasi de taina cauza a cuprinsei eu in Necuprinsul. Zambet etern intins de la un est la altul, iar inima - un traitor cu ochii inchisi care atinge cu amprentele inaltul.

Aici este un nicaieri, si acum este un totdeauna, atunci cand pretutindeni si nicicand isi intind mana…

De trei ori fericire.
O data pentru mine.
O data cea de tine.
Si inca o data de respirul dintre noi,
atunci cand ne traim in doi
si intuim o necuprinsa lume…
De trei ori vesnicie.
A ta, a mea si a Celui ce cu ochii inchisi ne stie.
De trei ori eu oricand prin tine,
si tu omniprezent in mine.
Un trei rotund ce nu ne jura stramb
si nu ne dusmaneste din vreun gand,
un gand ce s-ar afla strain
de tot ce e al nostru plin.
De trei ori soare.
O data al inimii-rasare,
apoi cel al zenitului-izbanda
si in final cu pleoapa inimii plapanda,
apun abia soptit pe tampla ta..
Sa-mi fii de noapte buna,
sa-ti fiu intampinarea in cel care te vrei
si astfel din menirea ta sa ma zaresti si sa ma iei… Un simplu trei.

Mici respiratii in somn infasurate
Foiesc inconstient ca-n plin de fructe coapte
Aproape de acea trezvie, miezurile adanc ermetizate..
Prin tulpinita vie, verde-argintie
Migrand prin ce a fost si va sa fie,
Causul cald al miezului etern arata
Samburele mitului in care-mi sta suflarea imbracata:
Impins inspre afara, intr-un alt fel de veghe si de soare,
Arhetipal copil al meu, in cea de mine asteptare…

Nu imi permit sa fiu miez decat cand mintile mi se dilueaza
si din tot ce insemn eu in Dumnezeu doar inima ramane treaza,
acea capsula grijulie si onesta,
ce peste timp si spatii cu vesniciile planeaza… 
Nu imi permit sa fiu miez decat in intimitatea coplesitoare pe care o am cand imi tac in sine.
Tainic confesional ce-l port in mine, intr-o semantica ce-i dincolo de rau si bine.
Ma pliez in ermetica spirala de curand aflata
ma accesez in lente cercuri, nu deodata,
acolo unde unici proximi imi sunteti tu si Dumnezeu
si unde ma desfac in zeci de eu.
Ma aflu rasfoita intr-un manunchi al albului in vesnic nuantat
si aflu ca secundele s-au spart,
iar citoplasmele s-au contopit
intr-un perpetuu timp fara sfarsit.
Curgandu-mi prin amprentele vechilor doriri desarte,
imi asfinteste topit pretinsa logica de ieri,
iar inspre orizontul uitatelor placeri,
imi sting din ochi inca o legiune de involburate clipe numarate..

Ma nasc zi de zi sub acelasi cer, asa cum ne-a fost intelegerea. Ma las adusa inapoi ca sa continui respiratia de unde a fost lasata, pentru aceeasi viata si mereu alta miscare, intru neinsemnata mea intrupare. Traiesc imprejurimile pseudo-fidela… au gust de rasarit de soare. Tacerea-mi este haina, si umbrei fac umila asemanare.

Ma plec chipului Tau de cate ori ideea de mine in Tine ma napadeste. Ma rostogolesc in sfericul ce se impune, ca forma si ca nume. M-ai imbracat in umbra constiintei in aflare, mi-ai dat un sir de chipuri rascolitoare. Incep sa nu mai fiu… Iti multumesc ca nu ma doare.

Imi desfasor lumea la picioare, o ofer ochilor mei proaspat iesiti din ungherele a ceea ce nu voi inceta niciodata sa fiu. Imi ofer lumea pe un taler de argint, argint curat plin de oglinzi si ape. Lumea-gazda, uimitoare… negandita, nerostita, taram virgin pana la sfarsitul veacurilor… Chiar daca uneori semantica cerurilor nu imi e straina, intr-un azi desavarsit asemenea unei sfere linistite in sine, nu ma cladesc in puncte interogative… O las sa imi curga de pe gene in inimile noua la numar, si nu ma intreb nici de dureri si nici de fericiri. Sunt ca o bolta peste firi. Nu stiu sa pun la indoiala, nu ma pricep sa-mi ies afara; doar cu aflari in stare bruta ma hranesc, si de prin colturi mute ma ivesc, fiind ce sunt, si daruindu-mi lumea precum e. Iar intrebarilor care incep doar cu “de ce” le tac cu zambete de-atunci. In nefiinta nu ai cum sa ma arunci, fiindca uneori o joc in plenitudinea de a fi, fara dorinte, si chiar departe de noroc. Ma am. Ma stiu. Si ma cuprind. E tot ce dincolo cu tine am aflat, zambind cand capatul de lume mi s-a dat.Murind. Fiind. Nascandu-ma spre ceea ce vreodata am sa-mi fiu. Un curcubeu de gheata viu.

Imi joc lumea-n priviri cu miza unor mii de eu. Imi sunt nocturna pajiste in prag de tot ce e al meu, si nu cunosc de frica sau de greu. Eu iti sunt tu, tu imi esti eu…

Iubirea care incepe cu a ta trezire, e neimblanzita nemurire, care ma paste in atunci. Spre nefiinta nu m-arunci, caci sunt deja a mea menire. O implinire. A celui care-ai fost atunci. A celei care am stiut sa fiu, si inca toate mi le stiu… O umbra trecatoare peste lumi, chiar daca nu te-ncumeti sa m-aduni… Iubesc. Firesc. Tot ceea ce m-ai invatat ca sunt. Inima, ochi, cer si induplecat pamant. Doar sunt. Si-mi tac asupra ochilor marire, iubesc adevarata fericire, ca pot sa mai dispar intr-un cuvant: eu. In lume. Si ochii mei stiu inca sa adune…

Mi-am dus lumina launtrica sa se joace cu turmele de lumini invernale…
Alearga fericita pe sub cer, cu orice existenta se joaca incercand o intrupare.
O las sa zburde inaltand-o din priviri pana acolo sus
In stratul argintiu unde se practica pasirea-n varf.
Pe varf de noua orizonturi, in varf de aurore boreale
Pe margini de cristale in vant usor dantuitoare.
Suflet imberb, nefinisat, culoare si lumina deopotriva,
Se joaca si alearga, canta si-apoi pluteste in deriva…
Din ce in ce mai rar se uita inapoi sa vada de mai sunt,
Lumina mea, copila, spre mine, cea legata de pamant…

Daca s-ar fi intamplat… acea tresarire la o aruncatura de bat mai in fata, …ti-as fi spus asa: ca in fumul de tigara ce opteaza mereu pentru inalt, mi se ascund in rotiri impacate, dervisi ce isi intind vesnicia pe zambete nu invatate, ci declansate, izbucnite pe sub cuvinte, in linisti dinspre cer binecuvantate. Se rotesc o data cu poalele albe, unduind cele noua bucurii inspre mainile in sus cascate. Se spiraleaza departe de rusine si de piedici catre un “eu” aparte. Obisnuiesc sa il numesc “cetate”. Virtute trainica. Orizontala, verticala, diagonala… ultima si tamaduitoare posibilitate. Dincolo de fumul dervisilor adunati in sine sta restul de voi. Iar in dimensiuni inca neutre dar salvate, stau eu, si-mi numar sufletul la infinit, ma caut pe nescrise foi. Si inca, inca se intampla sa nu mai pot sa ma cuprind… Si inca, printre toate acele usi de-o schioapa, se intampla sa nu vreau inca sa ma sting. E rost de inca o aflare, e rost de inca o rostire, ma locuiesc in introvertul glas de chemare, ma-nchid pe dupa pleoape pret de inca o rotire, pret de o suspendata pasune… Inalt, tot mai inalt, in sfanta introversiune…

Tocmai ce am intalnit un cerculet de fum si am strapuns un suflet de cocor. Nu stiu daca de data asta mai cobor…