Cristia

Amintirea caselor dosite si ingramadite ca niste musuroaie arse de soare, inca doare… Oraselul de dupa colt, pe care Dumnezeu nu-l vede… Acolo tronau impreuna lenea si boala. Inca ma incapatanez sa cred ca totul se datora unui greu blestem cazut asupra orasului, efect devastator al unei formule rostite cu patos, de care apoi nimeni nu a mai reusit sa ii dezlege. Cerul lipsea. Diminetile incepeau direct cu plafonul solar cleios si de un galben spart. Domnea acolo boala, ca o cucoana trecuta de saizeci de ani, cu carnea gelatinoasa mirosind a putred si a flori de cavou.

Ca o tumora ce isi hranea tulpinile infometate din pacatele grele mostenite din tata in fiu, ceasul rau se perpetua acolo de la ora la ora, pendulandu-si minutele apasatoare de la o casa la alta. Nimeni nu scapase neatins, toti simtisera macar o data durerea surda a unei pierderi sau a vreunei nenorociri mistuitoare.  Speranta era un vizitator din ce in ce mai rar, dar se invatasera cu meandrele raului, puterea obisnuintei le resuscita ziua de maine. Pentru aceasta isi cultivau supravietuirea spiritului gaunos salvand zilnic marile si micile aparente: haine impecabile, scumpe, bijuterii sucare sau din cele care frizeaza abundenta gretoasa, rasete studiate, politeturi languroase, gestica moale - complice profesionista a tensiunilor lasate acasa. Urletul de plictis si de abandon in bratele nimicului era ingropat bine sub perna.

Iesirea pe strada principala merita tot efortul, inca o data si gata! Se flendurau in susul si josul unicii strazi pavate cubic, strecurandu-si prin ingustul ei si nadejdile. Si le tarau de mana, atarnate in spate, ca pe niste copii anemici, galbejiti si tristi. Iesirea pe strada, asta mai ramasese. Ultima sansa sa se inscrie la tombola de identitati, singurul prilej de a fi protagonisti macar pentru o seara ai unui univers burlesc ce abia de isi amintea de sine, din batranestile-i eforturi. Iar ei? Ai cui si incotro? Ai unui centru de orasel provincial in fapt de seara. La o punga de castane coapte si un Bayley’s contrafacut. La o barfa lalaie. Azi a mai innebunit unul, fiul lui cutare, cutare - al de si-o tragea pe ascuns cu sora-sa, si apoi isi sugruma zbaterile jugularei cu un papion imens…

Aliante marunte, construite rapid si lacom printre stropii de saliva ai vreunei barfe de ultima ora, aliante de colt de strada, ale suierelor satisfacute in urechea amatorilor de circ.  Hai la o amagire mica! De mine, de tine, si apoi de noi luati impreuna si pe rand. Hai sa iti detaliez nimicul meu, si apoi trecem repede in revista nicaierea ta. Intre doua tigari de foi de unde sa aspiram printre dinti praful de pe Pluto, cel colonizat de catre non-identitate,margica infratita cu orasul care gafaie a nebunie, si apoi horcaie a moarte lenta…

Orasul se parfumase cu cafele stranse si cornuri calde abundand de creme. Pasticeriile pluteau in aburi mici si aromati. Pasarile zburau inalt, mangaiau in cercuri largi cerul. Era soare de toamna tandra in orice colt, isi dadea drumul sa alunece pe asfalt, de pe frunzele late si cerate ale palmierilor. Soare ce se cernea inspre lume prin frunze de plopi salbatici si ganduri de doi bani… Era miros de viata buna, in aer se jucau usor sperantele. Eu, infasurata in esarfa verde, alunecam printre oamenii transparenti mie pe atunci… Imi simteam Adriatica prin par, suflandu-si zecile de brize ingaduitoare, si asa cum eram la acea vreme, doar o parere, imi jucam privirile prin inaltimi inexistente. Ma miscam plutind prin multime. Si prin miros de cafea si cornuri proaspete.. Inaintam fara destinatie si strazile in piatra cubica mi se asterneau degraba la picioare. Prin bazait insistent de scutere si motoare. Prin mult si tanar soare…

Toate mi se abandonau ochilor incandescenti si cruzi: iarba ravasita a terenurilor vesele de calcetto, cu o seara inainte pline de strigatele aprinse de joc ale baietilor… Bancile insirate cuminti ce nu stiu sa numere decat din doi in doi, si inca nu stiu despre noi… Catedrala San Nicola ce pare ca aduna cerurile in jurul ei si-si aseaza piata cuadrata in jur… zidurile orasului vechi al lui Cassano, intinse, palide in soare, cu ochiuri de ferestre inspre mare, strazi stramte, labirintice si albe, pazite de statui de-o schioapa in mici unghere si cotloane… Si cate-o candela ce le insoteste in asteptare… Corola solida si armonioasa a stadionului San Nicola… Si toate acele adieri de mine inspre o lume draga, pe care imi rostogoleam curioasa ochii…Si apoi toate acele imagini ce mi se frunzareau inainte in deplina asortare cu sufletul meu

Eram acolo printr-o sucita decizie a unui destin titubant… Singura sub culpa neputintei si a netrebniciei mele…Imi taram fara scapare toate ratacirile zornaitoare… “Regina nimicului” eram pe atunci. Si invatam cu stoicism sa ma exilez incet incet din mine intr-un cadru ce ma primea ca alta eu. Invatam sa-mi plec putin cate putin, cu minti desarte, intr-o lume care nu-mi stia bubele, si nici incertitudinile toate… O lume ce imi permitea sa ma inhalez in guri de aer largi si razgandite… O lume pe care aveam sa o regret prea repede…

…In miros de pizza si de mosc alb imi simt ranile, in zborul sutelor de porumbei domestici, si in rumoare de motociclete. Acolo unde amurgul strecoara semne de bun augur printre stradutele stramte. Acolo unde la ore fixe in amiaza strazile se golesc si miros a sos de rosii decojite si ulei de masline, apoi miros a amorteala…

Deasupra cladirilor se dilata in forme letargice orizontul, si ecourile unei lumi extrovertite salta in suspine de pe un acoperis pe altul. Pana dincolo de acoperisuri ajung ultimele zgomote de serande inchise, ultimele tonalitati din glasurile voluptoase ale femeilor ce isi gasesc eu-l doar in roluri de mame perfecte.

Mirosul de bomboane, liquirizia si tigari din Tabacchini puncteaza pe alocuri pietele largi si rasunatoare, acolo unde plescaie liber talpile goale si fragede ale copiilor…

Cerul aluneca bland pe cupolele rotunde si se strecoara in jos printre rufele intinse de la o cladire la alta…

Unde barbatii isi impart fluctuatiile latine ale inimii intre femei brune si fotbal pe paine.

In inima pietelor pavate in piatra cubica, tineri cu esarfe si scutere colorate, se aduna in jurul fantanilor, si de la ei pana departe, strabat aerul ecouri fredonate si rasete..

Cadenta lenes saltata a vorbelor entuziaste, vorbe care se termina mereu in vocale lungi, topite… Si pentru totdeauna cafeaua concentrata, bauta intr-o suflare din cesti de marimea unor degetare.

N-as sti ce sa aleg mai intai dintre detaliile nostalgiilor de acolo. Astfel le iau cu mine pe toate, dintr-un spatiu irepetabil, spre un timp al meu, aici si acum mereu…

  Sunt gandurile astea cu miros de vechi…  care s-au strecurat in afara creierului, au spart carcasa, si graviteaza in jurul capului… nu stiu ce sa cred,  nici macar nu se indeparteaza, imi raman in preajma… fiecare pe orbita lui, toate ca niste planete credincioase centrului solar ce le adapa cu energie. Nu ma ascund, asa merg pe strazi, asa ma arat in public, cu ganduri droaie in jurul capului,  si din cauza lor nu vad destul de bine , si nici nu aud, fiindca in trecerea lor pe orbita vajaie. Imi bruiaza fiinta interioara, s-au interpus intre mine si exterior. 

 Cand am simtit ca mi-au luat pana si aerul, si ca plamanii mi se stafideau de atata lipsa de prospetime, am luat loc pe marginea unui trotuar topit in canicula. Am privit inainte. Printre ganduri am zarit oameni in mars fortat. Marsul fiecaruia impus de un alt  scenariu . Mi-am sprijinit obrajii in palme si am tras aer adanc in piept:

“Marsul meu incotro? Unde ma tot poarta pasii astia imprastiati?… Ceva concret, palpabil si decent macar sa fie, sa ma asigur ca inca traiesc, ca atunci, in Brasov… Sa nu mai indrazneasca vreodata sa imi ia inapoi ceea ce abia am gustat, ca atunci, in seara aceea, si ca in atatea alte dati. Mi se da si  in scurt timp mi se ia inapoi, ca sa vad ce ar fi putut fi daca acum trei ani nu fugeam miseleste de la G. … Injunghierea simtamintelor pe la spate!…  Am sa imi dinamitez credinta in pedepse si consecinte, fiindca e foarte probabil sa o fi inventat eu! Drumul meu de ce incepe cu “trebuie” si de ce este un drum pe care mergand sunt nevoita sa sar mii de obstacole si sa imi depasesc conditia atat de dureros? Care conditie?…  

Da, stai asa, drept cine ma ia Dumnezeu? Complicate carari, complicate situatii, gandurile mele care deja se vad, e tarziu sa ma mai ascund, mi se vad deja culpele caci am devenit transparenta… Oameni pe care trebuie sa ma silesc strangand din dinti sa ii iubesc, fiindca sunt valorosi ! Da, sunt valorosi! C. trebuie sa invete de la bruma asta de viata sa puna pret pe ceea ce cu adevarat poarta o valoare, pe ceea ce El considera de pret! Si sa stranga din dinti. Pana la scrasnet!

 (Dumnezeu imi sopteste frecvent ca al saselea simt il am disfunctional.. Zambeste superior cand mi-o spune…)

 Oricat as sapa in mine nu gasesc decat atat: constiinta faptului ca am de-a face cu o persoana de valoare. Nimic mai mult. Sec. Nimic altceva nu ma misca si nu ma furnica asa cum s-a intamplat in Brasovul noptii ostenitoare de senzatii. Atunci am mai fost vie.. Cu mine si pentru mine, poate ultima achizitie in materie de iluzii.

  Dupa aproape trei ani, inca ma chinui sa inteleg ce specie de joc stupid a fost asta ? Nu reusesc. Toate intelesurile schimonosite, toate nesincronizarile acelea dintre mine si Marco, toti timpii masluiti, toate confuziile mele si orbirea! orbirea ce imi pica peste ochi in momentele cheie ale existentei mele, toate insistentele lui G., toate parelniciile…  De cand gandurile astea imi antreneaza capul intr-un soi de vartej lent dar sigur, plang des. Des si sec. Plang mai intai ca victima. Si apoi plang plansul vinovatului. Caci nimic nu secatuieste mai rau decat non-sensul.

Iarna aceea tradatoare intru totul… cinica surpriza ce venea sa incununeze cu totul alte vreri… strabatuse mii de km cu sufletul la gura si inima in palme. Ma astepta  in frig si umezeala cel pe care niciodata nu l-am asteptat. Si nu l-am cerut. Victima mea. Victima confuziilor mele, cobaiul incercarilor mele: G. …

   Stiu, gandurile mi-au asediat fiinta, si m-am uitat pe marginea trotuarului topit. Ma adun de pe jos, ma ridic acum, ma scutur de umbre, din cap pana in picioare sunt murdara de ele, si pornesc in mars  ca sa  joc mai departe, leal,  rolul meu secundar..