Cristia

De trei ori fericire.
O data pentru mine.
O data cea de tine.
Si inca o data de respirul dintre noi,
atunci cand ne traim in doi
si intuim o necuprinsa lume…
De trei ori vesnicie.
A ta, a mea si a Celui ce cu ochii inchisi ne stie.
De trei ori eu oricand prin tine,
si tu omniprezent in mine.
Un trei rotund ce nu ne jura stramb
si nu ne dusmaneste din vreun gand,
un gand ce s-ar afla strain
de tot ce e al nostru plin.
De trei ori soare.
O data al inimii-rasare,
apoi cel al zenitului-izbanda
si in final cu pleoapa inimii plapanda,
apun abia soptit pe tampla ta..
Sa-mi fii de noapte buna,
sa-ti fiu intampinarea in cel care te vrei
si astfel din menirea ta sa ma zaresti si sa ma iei… Un simplu trei.

Orionul e protector, principiul masculin, ponderat si stabil, nu isi atarna bunastarea de nimeni si nimic. Aproape ca-i independent de cer.. Cassiopeia, nu mai putin draga, femininul prin excelenta, se rasuceste fara stare deranjand stelutzele din jur, se varsa pe de laturi in bucurii de moment, iar cand paleste si se muta in alt colt, o face fiindca se cauta de indoieli si de prea multe chipuri…

Asist la un cer ce nu are nevoie de prezentari si preludii, splendoarea lui trece de mult de limita durerii. Il ridic un pic mai sus pe pleoape atunci cand ma uit la el, ca sa-l zaresti si tu mai bine, dintre “inelele” ce te impresoara, sau de pe unde te poarta pasii. Esti un echilibru in miscare, te vad zig-zag-and dintr-un colt in altul al oraselului mintii mele.

Deplang nestatornicia ei, a Cassiopeiei ce nu-si crede stralucirii si isi masoara frumusetea ei de noapte tocmai cu a zorilor putere. Cutreiera in lung si-n lat cerurile intunecate, se cauta in oglindiri ce-i sunt straine si departe, descumpanita-i constiinta acum cine sa o mai poarte?

Chip tranzitoriu, captiva intr-un avatar putin loial, imi calc pe propriile urme, culegandu-ma cu nestatornicie din reflexii. Un caleidoscop neglijent de suprafete reflectorizante ma repeta ametitor cu aceeasi superficialitate. Sunt inca tributara unui ego cu probleme… Cand te caut, nu reusesc sa ma gasesc…

Buna seara de pe tarmuri mai inalte cu un cap… Dintr-o lume ce se imparte noua frateste, felie dupa felie… Una mie, una tie.  Am pasit fericita intru totul prin cuvintele tale, ca o bacanta ce si-a uitat de robia viciului prin apa raurilor de munte. Cuvintele pe care mi le scrii ma redau lumii, ma indeamna sa ma boltesc larg peste tot ce insemnati voi, restul din mine. Asa ma mai aflu si eu, dupa ce ma voi fi pierdut printre fire sectionate in patru. 

Ma intrebi de normalitatea fericirii… eu iti raspund certa de ceea ce spun: tu esti firescul in calea ei, esti vasul potrivit pentru ea. Fi-ti tie de multa credinta, si fericirea se va turna in tine ca o apa vie. Nu cauta fericirilor tale nod in papura, lasa-le sa alerge dezlanate prin tine, un profesor drag mie m-a invatat ca daca incerci sa definesti minunile se sperie asemenea ciutelor si fug inapoi, in negura genezelor. Minunile nu suporta definitii, nu vor a fi chemate pe nume, si ca atare, nu iti vor fi niciodata cobai in laboratorul nedumeririlor si indoielilor tale. Esti traitorul fericit al minunilor pentru care te-ai facut canal de trecere, ai avut binecuvantata inspiratie de a te lasa deschis in calea lor.

Nu stiu din ce pamanturi iti tragi tu sevele, nu stiu din ce specie de germeni iti izbucnesc cuvintele… Te simt de pe taramuri ce planeaza in afara timpului, peste tot ce este si va sa se intample, te simt de pe taramurile unde  m-am jucat eu ultima data inainte de a imi face cuib in pantecele mamei mele. Sunt convinsa ca ne-am jucat impreuna in repetate randuri, nu stiu daca iti mai aduci aminte de tarana care ni se lipea de talpile mici si asudate, atunci cand alergam prin lanuri de bumbac si soarele ni se agata in fasii luminoase de hainute. Apoi nu imi mai amintesc nimic, m-au trecut printr-un canal de uitare si caldura lichida, si m-am trezit silaba si apoi am devenit cuvant. Si asemenea unui paianjen mic si ferit de ochii lumii, imi tes povestioara din cuvantul care sunt, din coltul meu cu vizibilitate buna la intreaga miscare a lumii. Iar tu, de prin constelatia in care iti pierzi mintile, ajungi la mine in acele cuvinte bine stiute, ce ma dezintegreaza pana in radacini, si apoi ma cladesc mai gingasa, mai unitara, mai fericita, si imi daruiesti ochi mai mari si mai curiosi de atintit pe Dumnezeu. Imi fosnesc in piept ierburile inalte ale campurilor lasate in spate, atunci cand tu imi aduci vorbele tale… E un ceva fara nume ce imi soseste de prin partile tale, fericire si vaga amintire, care ma fura mie insami doar pentru fractiuni de ratiune vie: umbra de miros de smirna, o palida incrancenare a luminii zorilor cu nisele de bezna, o fosnire de ape in urechea dreapta si imagini din tine, scindate in locatii de care doar El stie…

Iarasi te aflu fericit… Calator fara de osteneala, intr-un pelerinaj infinit catre moastele sfintei fericiri si regasiri: de tine in lume si de lume in tine. Te vad pribegind, da, asa cum imi marturisesti si tu. Imi pare ca pribegesti de-a lungul fiordurilor si de-a latul vremurilor, te-am ghicit ca tai transversal inelele timpului, si poate de aceea nu te ajunge din urma cu amprenta lui insinuanta. Cu un singur rucsacel te vad in spate. O unica greutate. O simt si eu pe a mea, are forma de spirala adn-ica. In jurul unui ax, strange si indeparteaza la loc toate sansele tale de a fi, de a ajunge, de a cuprinde, de a iti fi, de a nu te coagula consolator  ca sangele ce se rezuma intr-o cicatrice schimbatoare…

 Sa simti, sa simti, sa nu te mai opresti din simtit. Aici iti incumeti fericirea, aici ea se promite tie. In a simti. Fara incredere nu e lumina. Iar daca vrei sa stii de temeri si pedepse, afla ca nu exista nici pacat si nici bice. Conditia este unicul “sa simti”. In partea de echilibristica ce imi revine mie, si eu simt. In crancen, in palid, in incandescent, in magistral, in gust de pamant, sa simti, asa cum simt si eu.. Nu exista nici pacat, nici bice… Simtirea noastra e imblanzitoare de divinitati, stiai?

In valtoarea de ganduri contradictorii care te framanta ca pe aluatul cel mai greu de framantat, intelege ca poate in tot timpul asta ai fost aici nu sa primesti, ci ca sa daruiesti. Ca esti traita de timpurile daruirii, fiindca la celalalt pol al unui cer uimitor, dar mereu la o altitudine care se masoara in unitati de inima, sunt eu, cea careia ii sunase ceasul sa primeasca. Simplu si curat ca rotundul cuminte al unui cerc. Sau ca ovalul bland al lui zero. Vremurile mele in care sa primesc cu amandoua bratele tot ceea ce imi lipsea: aflare, certitudine, confirmare, siguranta. Era randul meu sa am, fara apasarea constrangerii de a restitui, fiindca oricum, ceea ce mi-ai daruit tu nu are pret si nici nu suporta vreo comparatie. Asadar, ce te-ar mai costa inca o picatura sustrasa din pantecele Marelui Ocean, in care sa te abandonezi derivei proprii, si sa te incanti in constatarea ca ti-ai pus umerii in calea talpilor mele ca sa mai urc o treapta? Incepand cu vara singuratatilor mele, culminand cu gratia lunii octombrie si pastrandu-si continuitatea si coerenta pana in ziua de azi, “discursul” contextului menit sa ma schimbe ca fiinta launtrica s-a parguit in mare parte prin cuvintele tale. Cuvintele tale, niciodata sterpe, ci ale bucuriei roade, insufletite si zglobii. Tu, acolo, mica si cu straluciri de bijuterie, intarita prin mistuirea aceea fara nume ce te strabate si inaltata prin zidurile pe care singurica le-ai zdrobit, si eu, dincoace, tot mica, proaspat scapata din puscaria nemerniciilor trecute si gata sa primesc. Vremea in care bumerangul prea departe aruncat si pe nedrept pretins inapoi, m-a ajuns din urma. Slava Cerului, am iesit la limanul intrezarit al indurarilor ulterioare, si slava Cerului am stat, asa cum imi doream, cu genunchii imprastiati printre stele, permitandu-mi prezentul, in sfarsit nu ca pe un lux, ci ca pe un merit deplin. In toate astea s-a insinuat delicata dar de neuitat, amprenta ta. Neconditionat sens, fara de constrangere licarire… O Liana de care sa ma agat in plutirea inspre altceva mai bun…

Poti pentru o clipa sa vezi totul asa? Poti sa slutzesti pentru o clipa chipul celorlalte asteptari ale tale si sa intelegi ca eu am fost aici, o fosta biata infirma, ca sa primesc, iar tu ai fost aici ca sa oferi si sa certifici ?

13 martie 2008

Nu temator ci chiar cu mana intinsa sa-ti culegi ce-i al tau, asa te-am cunoscut ca poti sa fii. Sovaielnic pe sub gene doar sub acoperamantul clipei furate vesniciei, cand iti imaginai ca nu te vad si-ti permiteai pret de o tresarire sa te indoiesti. Dintr-o delicatete prost jucata ma faceam mica in spatele unei tigari imense ca sa te las a mia oara sa te dumiresti ca esti ceea ce esti, si asta nu ti-o poate lua nici Dumnezeu. Cu totul altfel mi te-ai dezvaluit: un altfel al purtarilor nemaivazut. Un altfel de a fi ce te turna in formele a ceea ce inca nu visai ca esti. Eu asteptam doar sa te dumiresti…

Iubirea neconditionata am cunoscut-o dupa tine. Reteaua de strazi calde de soare si campuri inca netede ce s-a intins intre noi, a capatat puterea timpului ce trece si m-a transpus in miezul unei linisti ce m-a invatat sa cred. Sa cred ca daca raul curge si sensul ii este respectat totul se intampla oricand, si o data revenit la origini prin fluxul care isi ajunge din urma sorgintea, raul isi regaseste afluentii la un loc, uniti intr-o unica molecula de apa. Aici paleste timpul, in intoarcerea la izvoare, intoarcere pe care eu am descoperit-o calcand pe urmele amintirilor cu tine. Abia atunci m-am intamplat si asa cum iti promisesem, am spart cercul predestinarii ce in ultima vreme se strangea amenintator in jurul constiintei mele.

Acum, cu inima descoperita sub cerurile suprapuse si cu o altfel de libertate alergandu-mi prin vene, cred. Cred fiindca stiu. Stiu fiindca simt. Simt pentru ca-mi amintesc. Imi amintesc pentru ca imi eram datoare: sa ma iubesc asa cum tu m-ai invatat ca pot. Acum ca toate astea s-au petrecut, sunt ca imbracata cu hainutze noi. Liniile de pe harta palmei stangi si-au schimbat traiectoria si s-au impletit intre ele in intalniri ce seamana cu aripi si cu zambete. Mi s-au insanatosit ochii, imi pot spune asta fiindca au incetat sa vada in fragmente dureroase si acum, intr-un ansamblu greu de descris in fascinatia oferita, eu ma aflu la un metru desupra pamantului, intr-un colt linistitor de inima, de unde am vedere buna la mine ca fibra a totului. E un suspin de usurare care strabate firea in lung si-n lat. Se plimba intre mine si tine, ca intre polii negraiti ai unei lumi pe care numai noi o stim. Suspinul stiu ca il auzi si tu, fiindca uneori povestesti despre el.

Sunt insorita de cand cred si stiu. Ma compun din inima-rasare, locul nostru de joaca unde mereu ma lasai un pic in urma, alergand dupa ceva ce eu inca nu reuseam sa vad. Ma mai compun din zenitul-aflare si apoi poate ca imi mai permit cate o inserare cand sa apun abia soptit pe al tau obraz…

Plus o mie de albastre rotocoale
De mine, de atzipire, ce inspre gri se lasa moale..
Zbor inapoi spre-un zero al gandurilor domoale
Pana la minus bleu
De cer inalt, de tine, de vise in puncte cardinale…

Imi desfasor lumea la picioare, o ofer ochilor mei proaspat iesiti din ungherele a ceea ce nu voi inceta niciodata sa fiu. Imi ofer lumea pe un taler de argint, argint curat plin de oglinzi si ape. Lumea-gazda, uimitoare… negandita, nerostita, taram virgin pana la sfarsitul veacurilor… Chiar daca uneori semantica cerurilor nu imi e straina, intr-un azi desavarsit asemenea unei sfere linistite in sine, nu ma cladesc in puncte interogative… O las sa imi curga de pe gene in inimile noua la numar, si nu ma intreb nici de dureri si nici de fericiri. Sunt ca o bolta peste firi. Nu stiu sa pun la indoiala, nu ma pricep sa-mi ies afara; doar cu aflari in stare bruta ma hranesc, si de prin colturi mute ma ivesc, fiind ce sunt, si daruindu-mi lumea precum e. Iar intrebarilor care incep doar cu “de ce” le tac cu zambete de-atunci. In nefiinta nu ai cum sa ma arunci, fiindca uneori o joc in plenitudinea de a fi, fara dorinte, si chiar departe de noroc. Ma am. Ma stiu. Si ma cuprind. E tot ce dincolo cu tine am aflat, zambind cand capatul de lume mi s-a dat.Murind. Fiind. Nascandu-ma spre ceea ce vreodata am sa-mi fiu. Un curcubeu de gheata viu.

Imi joc lumea-n priviri cu miza unor mii de eu. Imi sunt nocturna pajiste in prag de tot ce e al meu, si nu cunosc de frica sau de greu. Eu iti sunt tu, tu imi esti eu…

Iubirea care incepe cu a ta trezire, e neimblanzita nemurire, care ma paste in atunci. Spre nefiinta nu m-arunci, caci sunt deja a mea menire. O implinire. A celui care-ai fost atunci. A celei care am stiut sa fiu, si inca toate mi le stiu… O umbra trecatoare peste lumi, chiar daca nu te-ncumeti sa m-aduni… Iubesc. Firesc. Tot ceea ce m-ai invatat ca sunt. Inima, ochi, cer si induplecat pamant. Doar sunt. Si-mi tac asupra ochilor marire, iubesc adevarata fericire, ca pot sa mai dispar intr-un cuvant: eu. In lume. Si ochii mei stiu inca sa adune…

Daca s-ar fi intamplat… acea tresarire la o aruncatura de bat mai in fata, …ti-as fi spus asa: ca in fumul de tigara ce opteaza mereu pentru inalt, mi se ascund in rotiri impacate, dervisi ce isi intind vesnicia pe zambete nu invatate, ci declansate, izbucnite pe sub cuvinte, in linisti dinspre cer binecuvantate. Se rotesc o data cu poalele albe, unduind cele noua bucurii inspre mainile in sus cascate. Se spiraleaza departe de rusine si de piedici catre un “eu” aparte. Obisnuiesc sa il numesc “cetate”. Virtute trainica. Orizontala, verticala, diagonala… ultima si tamaduitoare posibilitate. Dincolo de fumul dervisilor adunati in sine sta restul de voi. Iar in dimensiuni inca neutre dar salvate, stau eu, si-mi numar sufletul la infinit, ma caut pe nescrise foi. Si inca, inca se intampla sa nu mai pot sa ma cuprind… Si inca, printre toate acele usi de-o schioapa, se intampla sa nu vreau inca sa ma sting. E rost de inca o aflare, e rost de inca o rostire, ma locuiesc in introvertul glas de chemare, ma-nchid pe dupa pleoape pret de inca o rotire, pret de o suspendata pasune… Inalt, tot mai inalt, in sfanta introversiune…

Tocmai ce am intalnit un cerculet de fum si am strapuns un suflet de cocor. Nu stiu daca de data asta mai cobor…

Sub streasina cate unei clipe, acolo sunt de gasit, la adapostul inceputului de “pretutindeni-vesnicie”. Sau in punctul cat intepatura varfului de ac, in care fotonul abia mijit sfaraie pe cate o particula plutitoare de aer. In ora de varf a celeilalte parti , ora la care aici, strazile respira usurate, in coloane imense de abur caldut, inspre pantecele cerului eliberate. Le intuiesc dincolo de pleoapele inchise, gheizere verzi si indigo, aprinse, miez de pamant ce se detensioneaza… Ora la care fosnetul asfaltului ud strapunge racorosul plafonului de nori ca sa isi ajunga siesi pana in cer, mai sus de darele lasate de cocori. Orei mele, singura care ma recunoaste… Ora la care dragonii, acoperindu-si spinarile zimtate cu aripi muiate in fosta luna, pe acoperisurile blocurilor se aduna. Si dorm… Ora de echilibru intre plus si minus, ora de gratie in care, din tot ce ai foit in ganduri ramane in simpla marturie o boare, si o poarta pana la mine, frecventele de unda calatoare… E adapost in ora doar de mine depistata. E liniste, este respirul tau domol si drag, e fosnet cateodata.

Cu ochi mangaietori si calzi, astfel imbracand a mea privire, isi duce la buze degetul, asa, a mic secret, si nu a uneltire. Ii raspund cu acelasi gest, de confirmare, apoi, aproape in acelasi timp, cu aceeasi pacifica miscare, ne intoarcem privirile pe geam, spre a imaginilor repetare. (Cu coada ochiului observ cum el dispare…) Serpuitoarele lumini alearga indarat, cladiri acoperite de omat se profileaza mai inalte decat sunt, zvonul de departare surd, masina supra etajata, si aburii fierbinti iesind din vreo canalizare sparta. Noaptea in zorii tineri se contracta… Antene de pe blocuri sub zboruri ilicite se apleaca…

Ma uit din nou la scaunul de alaturi: e gol dar tremura in el miscarea pentru o secunda in trupesc improvizata. Fereastra mea, fidela, strazi inmuiate in zori mi-arata. Imi masor cu priviri doar de mine stiute, gandurile fara grai cu imaginile citadine mute. Tot ceea ce cu indulgenta se mai potriveste este punga aceea goala ce in curenti inalti de aer se roteste. Si un furnal cazut din drepturi inca timid tuseste…

Nu mai e nimeni sa-mi adulmece privirea, si totusi simt cum ma respira ca intr-o acoperire, o trecere, o umbra vie. Simt pace si inchid ochii doar sa ma invart un pic in mine si in orasul fara de coline… Si cert este ca daca am sa cad, caderea se va face doar in sus. Si clar imi e ca daca autobuzul doar putin va derapa, un suflu cald pentru o clipa prin aerul domol il va purta, ca apoi sa-l aseze inapoi pe ruta strazilor de completat. Si chiar daca autobuzul este rece, aici pe scaunul pe care stau se simte cald. Ca sa mai treaca timpul ma prind cu mine, ca daca ma cobor si iau strada inainte la picior, ceva se va indura sa ma aduca acasa in zbor. Ma uit la scaunul de alaturi…gol. Inspre amintirea lui duc degetul la buze, in acel semn linistitor, si o suflare calda, se aude in urechea dreapta: “Sssst…” In ora cu care fara aripi ma urc si ma cobor, la ora intersectiei eterne, ora la care te traiesc departe de spatii si de vreme…

Cerul atarna in salbe de minuni zornaitoare,
Ma joc pe sub cozile de comete ale celor o mie de culoare…
Sunt axul unei tornade de lumini pe pieptul unui cer candid,
unde cometele mele alearga in sfarsit zglobii…
Suntem din nou copii…

Sclipesc si eu in gene de fotoni…
Alunec pe coama unei corole perlate,
tineti-mi pentru o clipa mintile in palme,
caci am chef sa ma joc cu el departe…