Decembrie 6, 2007
“Aminteste-ti de mine.” E plansul gangav pe care mi-l arunca din buze arse si obraji concavi, din dinti stricati si suflet buhait. Din ratacire s-a smerit. “Nu ma lasa a nimanui, ci fa-ma sa-ti raman chiar si inerta, sa-ti fiu vestigiul de rezerva… Asuma-ma de vrei, ca ciobul care iti sta infipt in gat, dar nu ma renega, caci nu mai pot sa lupt…” Se sfasie de haine si de sine, si in gramezi de carne vie mi se asterne in cale, zbatandu-se in rugaminti fierbinti sa nu o las a nimanui manifestare.
M-am plimbat pe sub artarii care intrebati din zbor nu isi mai stiau numarul, dar rasetele lor faceau numaratoarea in cer. O data si inca o data, si din nou un sir lung, nefinisat, ecou in salturi luminat, spre inapoi si inainte… (Inlantuiti-mi ochii in cer, caci matematica nu imi atarna in minte.)
Cu fiecare pas maream soarele in pamant, il dilatam din ochi cerand, sa mai ramana inca o lumina… Sa nu imi fuga din simtiri, ca furul aparut pe inserat, imaginea facuta firimituri din viitorul aplecat, ce cu trecutul abia acuma geaman, pe la rascruci si printre dinti m-a disputat. Prin coridorul de artari, acolo nu m-am renegat. A coridorului initial, plapanda viitoare inflorire, cu ochi inca lipiti dar cu retina vie, o pietricica in cheag dintr-un nisip pribeag, doar ea pe sub artari mi-a mai dat ghes, sa ma recontopesc cu fosta mea risipitoare, cea care niciodata n-a inteles…
Noiembrie 13, 2007
In drumul meu catre un vesnic inainte, privirea nu am reusit sa-i uit nici azi… Pasea in spate, refacea chinuit inapoi drumul catre sine si catre cei cativa martori, care ii insotisera din ochi toate gesturile vietii, pe cele complete deopotriva cu cele stirbe. Nu reusesc sa ii las privirea in spatele vremurilor mele, fiindca in toiul acelei nopti cernite, isi agata ochii de mine cu licariri ultime de iubire. Ma brazda in dureri, ma seca de toate fluviile mele, imi adancea sufletul pe lama ghilotinei, ma rupea in fasii de fosta-eu… Pana in gat imi navaleau strigatele, iar de acolo le sugrumam si le inghiteam inapoi in ghionturi seci. Ma curmam sub neputinta… Ma plecam strivita sub durerile ei mute.
Trebuia sa ii par calma, cel mult sobra, in timp ce sarmana, sub ochi mei se micsora din ce in ce. Am inchis in acea noapte toate ferestrele si usile, de teama ca vantul sa nu o duca la orizont mai devreme decat ordonase sorocul. Timpul devenise mai darnic, astepta dincolo de ziduri si cazuse pe tample de ganduri absente.
Eram partea ei dreapta si dupa cum isi alerga ochii intr-ai mei, intelegeam ca la mine gaseste o anume alinare. Ma cauta din priviri facute punti peste doua lumi, si imi mai cauta si mana… Eu..partea ei dreapta… Partea ei stanga nu indraznesc a banui cine era, caci de cate ori isi atintea privirile acolo, ochii ii deveneau ciute speriate. Flacara candelei se pitise necajita in spatele unei scantei timorate. Si iar isi ruga din ochi partea dreapta…
Aerul din jurul meu si al ei devenise teapan, mi-era frig de frica si frica de frigul ei. Eram prinse amandoua intr-o aripa paralizata de timp. Inlemnise tiuind linistea noastra… Nu imi auzeam gandurile cazute in genunchi la ruga. Ii inmuiam buzele cu ultimele ei picaturi de apa, si imi inghiteam lacrimile si buzele sfasiate de dintii sterpeziti in crispare.. Sfantul Pantelimon surzise… Si ea mi se ducea din ochi… Eu, partea ei dreapta, ramaneam din ce in ce in urma, in urma, in jos, si mai in jos, in nevazut… Plecase in patru respiratii. Patru ultime marturii ce imi suiera si azi in minte. Era deja la brat cu vantul cand eu inca ma prefaceam ca nu inteleg…
Si sfanta Veronica din icoana ce ii statuse capatai, isi plangea obrajii tineri udand chipul cristic de pe naframa impregnata cu o durere mai veche…
Mamaie, iti este frig?
Octombrie 30, 2007
In albul steril si orbitor ne-am tarat picioarele, sfartecand zapada care ne infasura coapsele si ne ingenunchia prea des… Eram penultima din sirul nostru rapus de tacere, ma luptam cu vantul ce mi se opintea trufas si inghetat in frunte si piept.Aveam calcaiele zdrelite in bocanci, imi balteau in sange la fiecare pas anevoios si tare as mai fi vrut sa urlu, dar imi plangeam lacrimile printre dintii stransi a durere si ciuda. Ne chinuiam in zadar sa atingem cu privirea macar, un orizont mai putin pustiu decat cel care ne ranjea in fata de cateva ore. In zbaterile mersului anevoios, ne ardeau trupurile pana in varful unghiilor. Doar fetele iesite din morman de fulare, glugi si fesuri, ne prinsesera culori de sange si de vanatai, iar dintii ne erau strabatuti de dureri reci ale gerului ce se strecura misel prin orice fisura gasea. Aveam genele incarcate de zapada inghetata, numai lacrimile inciudate imi mai incalzeau sarmanii obraji paralizati de acel ger cumplit. Din fata ne sfida soarele, stralucea ca ochii nebunilor in cap. Ne sfichiuia privirile si ni le abatea aiurea, ni le impletea pe pustii, ni le ademenea in fete morgane de gheata ce se indepartau din ce in ce spre culmi absurde. Imi amortise sufletul in mine, vroiam sa jur in strigat disperat ca ne rotim in cerc! De cate ori unul din noi se oprea ca sa-si adune inapoi inima ostenita, un altul ii lua locul inainte, dandu-i ragaz si tihna celui descurajat. Cel ajuns in fata isi mai intrema moralul, simtindu-se ghid salvator pentru demoralizatii din spate. Si se mergea inainte, cu zapada orbitoare in ochi si cu soarele care taia vederea transversal. Ne tremurau aburi de suflu greu in jur, si-mi amintesc doar de tacere. Taceam si peste noi hauiau inaltimile muntilor, ca in retoricul unei intrebari ranjite: unde va aflati?
Mai intai incepuseram sa cadem la pamant, rapusi si asfixiati de aerul intepator ce ne solicita plamanii inuman. Rucsacii devenisera grei ca niste hoituri masive, iar pleoapele grele si ele ca plumbul. Nu stiu ceilalti, dar mie ochii imi rasunau a gol cand mi se izbea de ei ecoul pustiului pe care-l vedeam. Eram trecuta dincolo de capatul rabdarii, nu mai faceam eforturi sa inteleg din ce parte si incotro, totul ni se facuse alb in jur. Gandurile imi inghetasera, nu le mai auzeam strigand si nici soptind. De la ceilalti mai razbatea in spate cate o injuratura mai mult unduita din varful limbii deja smerite. Deveniseram smeriti prin osteneala si dureri.
Incepuse sa imi placa felul in care zapada imi inlantuia picioarele, degeraturile cu putin inainte arzatoare, mi se transformasera parca in mangaieri. Calcaiele ranite isi uitasera parca si ele de surghiun si se-nmuiau in sange ca sub limba moale si calda a unui animal ce-si linge puii. Intinderea de omat ce se desfasura neclintita imi devenise o imagine calduta si familiara, la vederea nametilor gigantici si tacuti, imi doream mai mult decat orice sa scancesc fericita si sa ma cuibaresc in adanc ca sa intepenesc domol in uitare… Treptat, reusisem sa raman mult in spatele celorlalti, fiindca tot acel chin si mers si cautare, imi pareau ilogice, nu mai intelegeam de ce si unde, iar ritmul cardiac nu-mi mai era de mult complice. Chicoteam tampa si vroiam doar sa ma abandonez zapezii… Mi-am oprit locului bocancii chinuiti:nu mai scrasneam sub ei zapada. O tacere batrana si greoaie m-a impresurat din cap pana in picioare ca de bun venit si cu brate ademenitoare m-a culcat pe spate intr-o cadere decisiva. Ca sa nu ma sperie, omatul a inceput sa se tarasca fosnitor si calm inspre mine, acoperind-mi membrele in straturi de febra si in timp ce ma sugea in jos, inspre inima pamantului, pe la urechi imi cantau cu ecou sopranic craiesele zapezilor. Captiva intre cer si troiene anchilozate… Cu cerul repezindu-se in tavalug cetos inspre mine, umplandu-mi gura, ochii, narile… Eram o stana, si leaganul ce ma impartea duios cand culmilor cand rarunchilor zapezilor, ma oferea unui extaz letargic si molcom. Mi-am vazut adunate la cap craiesele zapezii… Erau inalte, cu umeri lati si ochii de un albastru spalacit si reusisera sa imi prinda ochii in harpoanele privirilor lor, nu-mi mai puteam muta privirea, devenise fixa….iar aerul nu mai calatorea in mine. Craiesele isi incheiasera cantarea. Era ora cand ielele de munte se aduna-n cer pentru noua prohodire a unei alte morti in alb… Festinul lacom al spiritelor reci.
Septembrie 27, 2007
Cum ii spuneam alaltaieri unui bun prieten… Am hotarat sa imi mor mie de fiecare data cand prezentul imi este dizonest si incearca sa ma stearga prin conotatii de doi bani, sustragandu-ma sansei de a fi vreodata demna de miturile care m-au creionat si pe mine… E o hotarare deloc exaltata, luata in acele momente in care, departe de a fi in plin exces de zel, eram doar strabatuta de fluxul vietii. Si gratie unei constiinte ce nu ma scapa niciodata din vedere, si gratie poate unei inimi ce bate dincolo de ceea ce se vede, am simtit fluxul si i-am stiut si numele.
Trairile si privirile tintesc spre inalt, dar nu, nu incepe asa, asta e doar un moment central… Ma trezesc ca dupa o betie neguroasa, catapultata direct in plinul luciditatii, cu creierul aproape rece. Si capat ochi proaspeti prin care ma inund de imagini ale adevarului: frumusetea care nu cotropeste, ci sta in pretutindeniul ei dinainte stabilit asteptand ochi vii sa o descopere.
Sta de pilda in oameni. Si-a facut lacas in ei. Am avut revelatia frumusetii unor oameni care pana mai deunazi imi erau transparenti, caci, nauca fiind de fel si cu un sistem de valori imprastiat de vant, ma uitam prin ei. Unii sunt frumosi in gestica inimii, altii sunt punctati doar pe alocuri de frumusete, si trebuie ghiciti putin cate putin, printre locurile goale de fiinta. Unii-s frumosi in vorbe, altii in simtiri, apoi frumusetea unora incepe acolo unde ei se uita pe sine si ii traiesc integral pe proximii lor. Frumusetea inocenta a celor care in mod natural mosesc adevarul din noi, sau binele, sau gingasia…
Frumusetea mai locuieste si in sensurile ce odinioara depaseau puterea mea de intelegere, iar azi vin de ma cauta la usa, sensurile care imi sar in fata si aproape ca imi tin calea, venite dintr-un trecut in care pareau fiicele absurdului… Se infiripa legaturi abia acum, puntile ies la iveala, e ca si cum infloreste o alta dimensiune a ceea ce inainte era doar anemic schitat. Intelesurile expuse la drumul mare al gandurilor mele, ganduri de mult cascate in asteptare.
Frumusetea curge prin mainile acelea bune si batrane de veacuri, care ma salta mereu de la pamant ori de cate ori cad… Acolo mai sta frumusetea in toata splendoarea ei: in hotararea bratelor ce ma poarta pe sus, departe de tarana care ma cheama frecvent, departe de vaile ce imi canta ademenitoare la urechi.
Zilele astea in sfarsit de mine clara am parte, frumoase in sfarsit mi-s mie toate…
Septembrie 13, 2007
Parintelui profesor Buga I., si celor alti cativa trecatori onesti in viata mea, prin care a suflat duhul inspre mine…
“Duhul sufla pe unde vrea el” era o vorba de adevar a profesorului meu de suflet, parintele Ioan. Bineinteles, cand rostea aceste cuvinte mangaietoare si de libertate, el gandea spre sfere mai inalte, iar eu vedeam in mic starile de fapt. Dar intelesurile sunt multe, atatea intelesuri, cate minti deschise, si cate inimi ravnitoare spre bine…
Cert e ca duhul sufla pe unde vrea el, si nu pe unde vor oamenii a crede. Si sufla bine cand sufla, caci in urma lui lasa o boare racoroasa peste minti somnoroase si peste inimi suferinde de insuficienta deschidere. Parca adiind prin lucruri si fapturi, face sa cada cataractele de pe toti ochii atinsi, si imprastie pacla nestiintei si a indaratniciei.
De cand parintelui Ioan i-au sclipit privirile spunand acestea, a trecut ceva vreme. Imi promisesem ca nu voi uita prea curand vorbele despre duhul fara prejudecati. Dar m-am luat cu viata si cu trecatoarele ei imagini, si am uitat ca in aula magna, ascultandu-l si privindu-l, imi salta inima de veselia adevarului lui. Am uitat ca imparteam scaunul din aula cu Dumnezeu si ca eram mai inteleapta decat azi. Am uitat repede ca fericirea vine din simplitatea cu care privim lucrurile. Toate le-am uitat…
Noroc ca duhul fara granite si fara ranchiuna inca mai adie, si tot pe unde vrea el sufla. Si norocoasa eu ca duhul inca ma mai alege si sufla in mine ca in cenusa in care mai palpaie anevoios vreo scanteie… Si sufla cu demnitate duhul asta, atata cat nici sa nu te umileasca, dar nici sa nu te lase trufas in urma lui. Adie cat sa iti plece privirea inspre pamant, ca intr-o rusine ce cade brusc peste suflet si obraji, dupa pierderea controlului. Ca intr-o revenire printre cei vii. Caci din privirile modeste si din smerenia inimii creste drept omul.
Nu poti jura din ce parte va bate duhul, sunt convinsa doar ca vine de unde mai putin este asteptat. Nu adie dinspre oamenii in care nadajduim noi, nu rasare din prezentele ostentative. Duhul din marturiile parintelui Ioan e asemenea unui gentleman, vine in varful picioarelor, face binele si dispare fara zarva, e modest, simplu si nobil.
El asa s-a mai incumetat si azi sa bata in directia mea, de mi-au cazut usor frunzele prinse de crezuri inselatoare. Simt ca s-a indurat iarasi sa bata inspre mine, duhul asta pe care promisesem ca nu il uit… A adiat asa de usor si impaciuitor, ca abia de l-am gasit in gandul bun a doi oameni, care nu au prins de stire cand mi-au adus pacea in suflet si cand mi-au servit lectia de care aveam nevoie. Gandul cel bun s-a transportat inspre saptamana mea oarba prin cuvintele simple, dar grele de adevar, a doi oameni, fiecare minunat in felul sau. Dar la care nu m-as fi gandit niciodata ca mi-ar limpezi apele.
Si norocoasa eu ca inca ma mai pricep sa citesc printre lucruri, asa cum ma invatase tot parintele Ioan, dar numai sa fie cu folos, cu inima dezgolita de ifose si cautari anapoda.
Si simt ca multe ar mai fi de povestit aici despre puterea duhului care surprinde si despre dragostea ce izvora din privirile profesorului meu de suflet, si multe inca as mai spune despre adevarul din vorbele lui eliberatoare… Dar parca timpul ramas e timpul potrivit ca sa imi spal o proaspata rusine, sa imi pun genunchii in pamant si sa imi cer iertare ,adica, de la Cel cu care vreme de sapte zile m-am rafuit ca o neghioaba ce ma aflu…
Septembrie 9, 2007
“The men who loves you, you hate them most
They pass right through you like a ghost
They look for you but your spirit is in the air
Baby, you’re nowhere…”
Pentru prima oara el se joaca duios in parul ei in timp ce isi acopera gura cu tacere. Daca ar avea macar habar…daca ar sti ca in capusorul pe care il mangaie se ascunde un proaspat cal verde… Verde crud, trufas si sfidator e armasarul asta. Ea nu se fereste din calea mainii lui, dar pe sub mangaierile inocente, se strecoara iar inspre departe. Asa cum mereu a fost departe, plecata absolut din ea, atunci cand ar fi trebuit sa fie aproape. Nu simte, e un fapt real al structurii ei sufletesti ca acesti controversati cai verzi o duc mereu departe, in galop nebun, de fiecare data cand cineva vrea sa o iubeasca. E stapana absoluta a hergheliilor ei, dar cand e la o adica, se lasa biruita de ele. El continua sa o mangaie bland. Bland ii adie fiinta catre ea. Daca ar ghici ce ii ascunde capusorul, poate s-ar ridica si ar pleca din lumea ei, intr-un gest de lehamite. Bine ca habar nu are.. Ea sta cu capul sub mangaierea lui, ca o pisica lenesa care nu isi permite sa toarca, fiindca daca ar toarce, mai mult ca sigur el ar avea viziunea usii deschise si ar indrazni sa creada. Pe cand ea, sarmana bezmetica, se teme de sine. Nu vrea sa il transforme prin suflarea-i ucigatoare intr-un nou patit, asa ca se abtine, nu toarce. Si calul verde e naravas si proaspat. O duce departe de locul unde s-ar putea intampla in sfarsit… Ia calea tarmului cu ea in spate, si in urechea dreapta se aude marea in dispret. Frenetic alearga cu ea in spate, tropaie hulpav pamantul de sub el, ca sa puna distanta intre ea si ea.
Sub bolta inalta si rece a unui cer trist o mangaie fara sa se gandeasca la el si la ce ar putea primi, daca ea ar simti, daca ghetarul ei s-ar topi. Are maini sincere si bune. Ea tine ochii inchisi, stransi, pleoapa pe pleoapa, ii e frica de viteza in care o poarta calul verde, printr-o bezna in care se contureaza abia simtit, imaginea unui alt barbat, aproape ireal, aproape inexistent, aproape intangibil, trufas asemenea calului sau verde… si isi scufunda ochii in trufia lui.
Zorii se ridica in mirare peste ei, dorm apropiati, dar la mare departare unul de altul. Ea dezvelita de cer, viseaza pe coama unui cal, iar el a renuntat de mult sa o mai mangaie…
August 24, 2007
“…We crossed the line,
Who pushed who over?…”
Fara stirea lui, in noaptea cu pricina, luna chiar mi-a tinut insistent calea. In orice colt m-as fi uitat, luna imi infrunta privirea. Cand inciudata am inchis ochii, am continuat sa ii simt prezenta dincolo de pleoape. Statea asezata in fata mea pe covor si ma fixa. Vroia sa recunosc ca se intampla ceva, ca nici intr-un caz nu traiesc o noapte de duzina. Nu aflase pe semne, ca inca de mica, in fata unei situatii stranii, nemaiintalnite, ma faceam mereu ca ploua, afisand tot calmul exterior de care eram capabila, fiindca inca de pe atunci ma feream din calea ridicolului, si, in adevar, ridicol e cineva in proaspatul moment al surprizei neplacute.La fel si in noaptea mea cel putin ciudata, ma incapatanam sa par nepasatoare. De aceasta data salvam aparentele fata de mine, public nu aveam.
Ma luau pe sus stari ciudate, fara ca el sa aiba habar. Ma purtau pe brate…Levitam?.. Luna imi lumina insistent luciditatea, atat. Restul era pura reverie organica. O simfonie de tresariri menite sa imi scuture toate simturile. Ma cautau la radacini suspinele in acea noapte. In timpul somnului lui nepasator, mie imi tasnea lava fierbinte din piept, si apoi o simteam cum mi se prelinge prin stomac, si pana mai jos de stomac, se oprea undeva deasupra uterului. Si sclipiri…o droaie, apareau te miri de unde si mi se lipeau de piele, cu precadere in zona stomacului, din nou… Nu aveam stare, ma miscam in loc ostenitor. A fost un moment cand mi-am schimbat consistenta, oasele si carnea mi-au devenit mercur: de cateva ori bune m-am imprastiat prin pat ca apoi sa ma adun la loc. Ma disipam si ma resorbeam inca si inca o data… Picaturile de mine au fost incandescente, le-am vazut cand ma priveam din inaltul tavanului. Picaturile de mine se jucau in nuante de rosu si violet. Ma furnicau parca terminatiile nervoase, si o cometa calda imi strabatea intermitentza gandurilor fosforescente. Cand deschideam ochii zaream luna ca privita prin aripi de libelula.
…Si prin fiecare gand si reprezentare, deja incontrolabile, trecea cate o frantura din el, numele lui se purta ca un duh pe deasupra ochiurilor mele de apa in fierbere. Orisice gand pornea de la imaginea lui, si se frangea la mijloc din numele lui. Eram facuta toata firmituri. In tot acest timp desluseam ca prin timpane inecate in apa o melodie. Nu venea din afara, pornea din mine. Se apropia de suprafata ca un adevar. Un adevar care se lasa ghicit in joaca, si nu se dezvaluie impulsiv. Imi pocneau urechile in incercarea de a-l steriliza. Dar cand luna a reusit sa imi prinda privirea in ventuzele pline de fotoni furati, si cand lava mi-a galgait violent in viscere, mi-a ajuns clar si rotund in timpane …Uite melodia care ma vana profesionist printre ganduri! O ascultam vie in urechile ciulite, fiecare sunet, fiecare nota, fiecare unda, nu se pierdea nimic. Intr-o eliberare silentioasa, am plans. Dar tot usor si ponderat, ca sa nu imi fiu ridicola… Apoi, l-am urmat hipnotizata in somnul zorilor…
August 6, 2007
Ne miscam printre munti si printre lucrurile bune care se intampla in vietile noastre. Nimic nu ne opreste din miscarea ce ne aduce pe noi in fata noastra. Contemplam si inghitim nemestecate portii intregi de verde si de inaltimi.
Eu imi vorbesc ca unui vechi prieten, care imi cunoaste toate meandrele: renunt la iluzii si la sofisticate miraje, de azi nu mai pretind intangibilul.
Soarele ne cauta descendent printre vai, ne zareste printre molecule de roua si ace de brad, ne prinde din urma in goana noastra si ni se agata de gene; ne aureste perspectivele inca indraznete.. In viteza ametitoare, sufletele ne flutura si lasa in urma dare luminoase pe stanci. Combinam culori si straluciri din ochi iar inimile gesticuleaza intre ele. Urcam cu cerul in ochi, apoi ne intepam talpile in arcadele crestelor. Acolo sus, suiera tacerea vanturilor. Ne strigam sufletele pe nume, si ecourile se propaga seren inspre cele noua ceruri.
Aici sunt eu, iata-ma. Muntele m-a pastrat mie intacta. Nu s-a miscat din loc nici o coordonata. Muntele m-a aratat mie din nou, nu m-a ratacit printre amanunte, sunt tot acolo, eu mie.
La munte miroase a Dumnezeu rustic si nepangarit…
La munte raman proaspete urmele inspre tine insuti, lasate in cine stie care ultima data. Nimeni nu le sterge, nimeni nu le goneste, nimeni nu indrazneste. Calcam fiecare pe urmele proprii, inima in inima, gand in gand, prieteni de o viata.
Am zarit cu coada ochiului vesnicia. Nu mai cred in ce credeam ieri, nu imi mai atarn nadejdea de neputinte si nehotarari straine. Nu ma mai tem de nemarginire… o mostra e in mine…
Iulie 25, 2007
Cu aerul unui invatat mi-ai spus ca emotia nu are voce, si atunci am plecat capul ca sa inteleg… Are voce, am descoperit-o in corzile mele vocale, ii simt vocea la radacinile limbii si ale sufletului. E o voce gatuita cea a tremurului de suflet, dar e…:
Tu esti creatorul tuturor emotiilor ce ma ating, creatorul tuturor dorintelor ce ma bantuie, ai sa fi si maine in suflarea mea, ti-ai facut cuib din mine. Imi vorbesti tinandu-ma de suflet, imi amintesti ca raspunsurile spiritului sunt ascunse si in matematica, radarul meu trebuie sa te vada in trecerea ta de la echilibrul instabil la cel stabil. Imi vorbesti in cifre si verdicte, imi asterni inainte razele tale, mi le prezinti ca strazi spre tine, de ce in nemernicie mi le inchizi apoi?
Ma uit peste umar, ca ceilalti sa creada ca ma misca doar o curiozitate trecatoare, dar sufletul si-a deschis larg fantanile. Tanjesc dupa pasii razleti care micsorau distantele noastre. Ma haituiesc imagini ce asteapta-n infinit manifestari binecuvantate. Joc bine indiferenta, esti pe cale sa o afli, dar adu-mi aminte, de ce o fac? Suntem singurii fara masca, suntem recipiente fara fund pentru cer. Toarna-ti cerul in causul sufletului meu, nu imi incununa zarile cu plecari.
Suntem misionarii propriilor iluzii tesute printre golurile de fiinta.
Lumea e impartita in doua: ei si noi doi. Periferiile si centrul.
Cand vei simti ascutisul acestor evidente, trezeste-ma…
Iulie 20, 2007
In noaptea de 23 spre 24 iunie, undeva in suburbiile de nord ale celui mai frumos oras din lume, fereastra mereu luminata de la etajul 3, s-a cufundat in intuneric…
S-a asezat pe pat cu miscari duioase de copil cuminte si in timp ce isi cuibarea capul in moliciunea pernei si-a promis ca in acea noapte nu va aprinde lumina, orice ar fi ! Macar de dragul de a-si reface depozitul de melatonina distrus, daca nu pentru binecuvantata odihna a ochilor… Gata! Fara lumina noaptea asta! Monstrii sa ramana la usa, sa dea tarcoale camerei in cautarea unei fisuri in zid, n-au decat sa-i adulmece respiratia… nu au sa gaseasca nici un indiciu, mirosul de respiratie sacadata nu va fi noaptea aceasta, teama nu mai locuieste aici. Dragonii ei de bezna, cu care crescuse impreuna, credinciosi ca niste caini, vor fi dezlegati de aceasta data si alungati. Sa zboare departe prin noaptea altor continente,sa patrunda in alte camere neexplorate, sa tulbure alte somnuri netede, sa manance cealalta parte a lunii. Era sigura ca e vindecata de gandurile incordate care ii contorsionau simturile la topirea fiecarei zile in negurile noptii. Isi privea camera binevoitoare si-si turna incet peste suflet ultima sfestanie intr-un ritual de purificare a inregistrarilor de ultima ora, incantatiile ei cereau vise in culori calde, sau somn fara visare.
A inchis imaginea camerei intre pleoape si si-a deschis ochii pe dinanuntrul ei; acolo se miscau toate in tihna sfarsitului de zi, calme ganduri in stoluri circulare survolau lenes campiile mintii, senzatiile se asterneau strat dupa strat prin barloagele lor de noapte, innoptau si cugetarile lacustre, itindu-si doar capetele prin pacla fiintei. Simturile se diluau din ce in ce si se propagau mii de cercuri lichide, dinspre centru spre extremitatile ei deja calde…
Spirala miscatoare, ochiuri de lumina difuza, vartejuri de imagini fara sens, goluri de memorie…..si somn.
S-a lasat moale, s-a abandonat undelor delta, theta… a disparut de la suprafata inspre adancuri.
In acest timp noaptea isi purta calm umbrele prin oras si bolta cereasca se sucea incet deasupra acoperisurilor.Doar acele ceasurilor, suflate de timp, fasaiau pe cadrane.
Pragul de trecut al fiecarei nopti este ora 2:00. Daca treci cu bine de el, te poti felicita pana dai cu somnul de urmatoarea noapte, fiindca la ora 2:00 timpul paralizeaza. Nu se mai misca timpul in toiul noptii, minutele se pietrifica in statui chinuite si batranetea nu mai sapa in riduri. Respiratia ramane in afara gurii, intr-un norisor de particule de saliva calda iar globii ochilor nu se mai rotesc dementi prin caruselul REM-ului.
Se intampla ca la ora 2:00 sediul mintii ramane gol de cugetari si imagini; isi casca 1001 de posturi vacante care sug cu forta inauntrul lor semintele vidului. Entitati fara nume,acoperite de solzi, alearga in cohorte coplesitoare sa prinda un loc. Atunci este mosit raul din pantecele magnetic al vidului, atunci, la ora 2:00 cand orice forma de miscare paralizeaza.
A paralizat si ea. E treaza dar imobila. Isi aude pe dinauntru respiratia si stie atat de bine sa isi localizeze trupul inert, dar nu simte miscare in el, corpul nu i se mai supune, ramane tintuit de pat. Ii pare ca i-au infiltrat plumb in tesuturi, au ajuns cu el pana si in pleoape iar sub pat este un hau care o leagana in coborare ! Simte aura camerei prin unde cerebrale amortite, cunoaste deja etapele neputintei, nu poate arde nici macar una din ele…
Cine le-a dat drumul inauntru? Cum au descoperit fisurile? De ce s-au intors? Auzi-i cum tropaie in jurul patului !!! Ce curse infioratoare! De la fereastra pana langa patul ei si inapoi, alearga in continuu, ii fac camera sa rasune! Pe cine cauta? Pe ea? Oare intunericul ii ascunde paralizia de ochii lor, oare…? E atat de inerta, plumbul o trage in jos, haul o leagana, ei galopeaza halucinant inspre pat, inima isi sincronizeaza spasmele cu pasii lor…
… Isi misca tona de brat si o doare cumplit plumbul din el, dar se spijina, si cu gravitatia in oase se ridica spre veioza. Ei nu mai fug, au plecat, i-a ramas in urechi doar presiunea adrenalinei vajaind prin artere si ecourile tropailelilor se strecoara pe langa peretii camerei, ca apoi sa se scurga in departari. Fisurile din ziduri se inchid la loc. Cu sfarseala in oase ea se taraste inspre lumina, dar calea e atat de lunga…
In faptul noptii, in suburbiile de nord ale celui mai frumos oras din lume, fereastra de la etajul 3 se inunda de lumina