http://finalcoffeefantasy.wordpress.com/

Pentru puiul de om, de inaltimea unui dop de pluta, strada impanzita de soare poate fi o imensa viitura de lumina iar crengile copacilor pot zgaria vazduhul pana la ultimul nivel al sau, adica talpa-Domnului. Adormit intr-un colt de pat, printre cearsafuri ghemuite, respira licurici, iar tavanul valurit se reinventeaza intr-o foita transparenta prin care ochi de elfi privesc. Zapada creste pe langa urmele eterne de ghetute, respectandu-le intaietatea in joaca, iar hornurile vechi si amortite isi rasucesc in bucle fumul, in semn de casa vie…

Lumea a reinceput sa miroasa a gris cu lapte acum un an. “Oamenii mari” au revenit la dimensiunile uriase, pe coama ciupercilor s-au intors sa vietuiasca zane de-o schioapa, si casei de alaturi i-a aparut din nou cocoasa. Zapada creste din nou, iar sub pat e iarasi forfota de pasi.. de pitici grasi si de palarieri boemi. Doar Intunericul din coltul ferestrei a amutit si nu mai sufla in perdea forme de hranit spaime grele. In rest, ma rasucesc in somn spre aceleasi luminisuri mici si inrourate, unde de lumile dintru inceput doar un mic lapsus ma desparte… Din nou prietena cu pietre si copaci, nici Universul nu ma mai incape.

Noaptea se dezasambleaza universurile vechi, trecute, si se incearca variante de supravietuire pe o fasie de pseudo-luciditate, pana ce noi playground-uri  ne sunt create. Ziua suntem intretinuti de clovni antrenati in pripa in spatele cortului gigantesc Gambrinus, devenit intre timp cartier general al sufletelor interschimbabile. In eroare, ca si in iubirea mesianica, forta propagarii nu ofera multe optiuni… Ondulatia mareica generala impune urmatoarea miscare.

Increderea, nedobandita pe vreun parcurs, prin inductii si deductii fortate, ci ca stare innascuta, este unul din gesturile absolut nobile ale fiintarii in fiinta,  scris in codul genetic al omului superior, adica omul care a depasit conditia stramta a sectorului propriu bine delimitat, a gardului de sarma ghimpata care tine departe interactiunea cu viata  prezenta in ceilalti. Vorbesc despre omul in care suspiciunea nu si-a imprastiat samanta acida. Vorbesc despre omul care nu stie de tensiunea panditului la cotitura, care reuseste sa vada in impotmoliri si rataciri doar stari embrionare ale ulterioarei intelegeri.

Nici una din culmile disperarii nu imi e straina, dar hai sa nu ma fandosesc prea mult victimizand, marturisesc aici deschis ca aproape toate fericirile la picioare mi-au stat. Incepand de la extazul papilelor gustative inecate in vin, si probabil terminand cu fericirea ultima si apropiata desavarsirii, de a imi permite luxul unui dialog intre mine si mine. Mic fiind, in iatacul ocrotitor al imaginilor mele despre lume, am celebrat in liniste fericita, toate momentele cand eram lasat in pace, cand eram lasat in plata Domnului. Domnul asta niciodata nu ma sacaia negociindu-mi timpurile sau joaca, fiindca imi stia firea avida de tacere. In timp, exersandu-mi dialogul interior, mi-am ameliorat istericalele de pretins artist; de fiinta hormonala care ma aflu; de agitat doritor sa se afirme. Mi-am stins polul opus si contradictiile tacerii.

Sunt un acaparator al momentului de singuratate, nu am destule maini sa apuc ce e al meu ca timp, ma reped posesiv si in sudori de egosim sa imi ocup fotoliul clipelor de respiro. Uh… Eu si cu mine, cumplita desfatare… Sunt insemnat de o fatalitate moderata, permisiva, adica sunt posibil de imblanzit, dar numai dinspre interior inspre in afara, asa ca ma stochez treptat, intr-un colt pastrat departe de constiinta comuna.

Fumez. Imi rezerv fumatul ca pe un singular, solid si constant drept al meu. Imi rezerv exclusivitatea actului real de a fuma, fiindca sunt singurul care stie sa o faca: cu talent, cu stil, cu finete, adanc ganditor al valatucilor de fum, ma simt un dramatic prin excelenta cand imi inconjur capatzana cu aura tutunului pervertit si-mi contemplu indelung simultaneitatea in suferinta si in inedit. Asta pentru ca sunt intru totul special, iar suferinte ca ale mele nu mai sunt.

Nu ma regasesc in nici unul din “vizitatorii” mei devotati. Simt ca intre mine si ei se lungeste infinit o distanta naucitoare..si cu toate astea, serile ma adun in mine, istovit si atins de intregul lor deviant cumulat. Zac zdrobit in fotoliu, cu extremitatile amortite, si ma aleg bob cu bob, pe mine dintre ei. Reconstituirile mele sunt anevoioase, imi necesita saptamani de absenta si izolare.Cand revin, semafoarele nu ma mai recunosc iar “oaspetii” isi vor fi facut psihanaliza de unii singuri.

 

Haosul, cel aparent dezordonat, nu e femeie, dar nu e nici barbat. 
Haosul e tot ce inaintea Ta, cand ne vom fi sfarsit cu totul, prin ratiuni nealterate, am creat…

Este o continua fuga si negare de sine, care se petrece pe fondul unei negre deznadejdi si depresii negate. Fuga eterna fara de odihna, care nu te poate scapa de sine, dar te aduce la diluarea mintilor, la destramarea constiintei, la alienare.

Amintirea caselor dosite si ingramadite ca niste musuroaie arse de soare, inca doare… Oraselul de dupa colt, pe care Dumnezeu nu-l vede… Acolo tronau impreuna lenea si boala. Inca ma incapatanez sa cred ca totul se datora unui greu blestem cazut asupra orasului, efect devastator al unei formule rostite cu patos, de care apoi nimeni nu a mai reusit sa ii dezlege. Cerul lipsea. Diminetile incepeau direct cu plafonul solar cleios si de un galben spart. Domnea acolo boala, ca o cucoana trecuta de saizeci de ani, cu carnea gelatinoasa mirosind a putred si a flori de cavou.

Ca o tumora ce isi hranea tulpinile infometate din pacatele grele mostenite din tata in fiu, ceasul rau se perpetua acolo de la ora la ora, pendulandu-si minutele apasatoare de la o casa la alta. Nimeni nu scapase neatins, toti simtisera macar o data durerea surda a unei pierderi sau a vreunei nenorociri mistuitoare.  Speranta era un vizitator din ce in ce mai rar, dar se invatasera cu meandrele raului, puterea obisnuintei le resuscita ziua de maine. Pentru aceasta isi cultivau supravietuirea spiritului gaunos salvand zilnic marile si micile aparente: haine impecabile, scumpe, bijuterii sucare sau din cele care frizeaza abundenta gretoasa, rasete studiate, politeturi languroase, gestica moale - complice profesionista a tensiunilor lasate acasa. Urletul de plictis si de abandon in bratele nimicului era ingropat bine sub perna.

Iesirea pe strada principala merita tot efortul, inca o data si gata! Se flendurau in susul si josul unicii strazi pavate cubic, strecurandu-si prin ingustul ei si nadejdile. Si le tarau de mana, atarnate in spate, ca pe niste copii anemici, galbejiti si tristi. Iesirea pe strada, asta mai ramasese. Ultima sansa sa se inscrie la tombola de identitati, singurul prilej de a fi protagonisti macar pentru o seara ai unui univers burlesc ce abia de isi amintea de sine, din batranestile-i eforturi. Iar ei? Ai cui si incotro? Ai unui centru de orasel provincial in fapt de seara. La o punga de castane coapte si un Bayley’s contrafacut. La o barfa lalaie. Azi a mai innebunit unul, fiul lui cutare, cutare - al de si-o tragea pe ascuns cu sora-sa, si apoi isi sugruma zbaterile jugularei cu un papion imens…

Aliante marunte, construite rapid si lacom printre stropii de saliva ai vreunei barfe de ultima ora, aliante de colt de strada, ale suierelor satisfacute in urechea amatorilor de circ.  Hai la o amagire mica! De mine, de tine, si apoi de noi luati impreuna si pe rand. Hai sa iti detaliez nimicul meu, si apoi trecem repede in revista nicaierea ta. Intre doua tigari de foi de unde sa aspiram printre dinti praful de pe Pluto, cel colonizat de catre non-identitate,margica infratita cu orasul care gafaie a nebunie, si apoi horcaie a moarte lenta…

http://finalcoffeefantasy.wordpress.com/

http://www.youtube.com/watch?v=bG_g5orphUU

Adanc privit, fumul surprins de intensitatea pierderii se retrage spre tavan luand formele doririlor care fractioneaza secunda. Numai o foame pasagera de prezenta custodica a ingerului meu, care uneori ramane in urma, fiindca il distrage vreo vitrina frumos luminata, sau doar pentru ca se uita pe sine asezat pe marginea unui sant, scobindu-se intre degetele de la picioare. Si mut de spaima si rusine ma cauta apoi precipitat prin cele doua baruri care stie ca imi plac, apare gafaind in pragul usii si imi face semn ca e acolo, sau se aseaza cuminte la o masa alaturata, facandu-se mic, uitand si el ca mai exista.

Ne intalnim undeva sus, nu cu mult deasupra fumurilor care mai de care mai impertinente, pretendenti ai momentului pe care nu l-am trudit ca sa ne contina, ci imi amintesc cum l-am castigat printr-o pura coinicidenta, cam ca in grotescul premiului impuscat la iarmaroc. Ne dam un numitor comun improvizat pe loc din neatentia cuiva. Clipa premergatoare placerii acordate gratie unor toane divine, cand ne privim taios in ochi si cu o mana darza tinem la distanta restul zgomotelor. Ne apartinem si nu stim care dintre noi intruchipeaza cel mai bine eul.

M-as mai juca, oh, si inca cum… dar nu mi-e somnul prea adanc.

Ma prefac pentru el intr-o fascie de lumina, clipind a recunoastere ca sa ii netezesc rand pe rand nelinistile, caci stie doar ca ne apartinem.

Traiam intr-o perioada fascinatia minusculului, lucrului mic, insignifiantul din ochii altora era in ochii mei in stransa legatura cu ceea ce este. Atunci el era mai fericit decat acum, cand ma insoteste prin baruri si imi secondeaza ganduri infertile. Stie ca nu mi se mai supun cuvintele ca in vechea necesitate de a le aseza direct pe rana supuranda a micului fara nume. Cum bine zicea cineva, starea de analist este o cruce grea, un zbucium care duce la dezvelirea minciunilor copilariei. Chin asumat. Stigmat innecat in licori. Provizoriul alcoolului la indemana celui care oboseste sa mai priceapa. Pricepe el si pentru mine, sau ceea ce am inteles candva, il tine el sub cheie grea. Duhnesc a om. Drept urmare, el s-a intors la a fi inger. Partener de joaca din ce in ce mai rar..