Moartea unui preot homosexual. Sau despre pocainţă şi timp pierdut
Pe la sfârşitul lunii septembrie am citit, pe blogul lui Danion Vasile, o întâmplare minunată, despre care mai citisem înainte. Redau exact de pe blog:
«Nu cu mulţi ani în urmă un preot homosexual a păcătuit într-o seară cu cineva, şi a doua zi a slujit Sfânta Liturghie. După slujbă, preotul nu mai ieşea din altar. Au aşteptat oamenii vreme îndelungată, până s-au plictisit, dar preotul tot nu ieşea. Până la urmă, cineva a intrat în altar şi l-a găsit pe preot pe jos - cum stau unii să se roage în biserică punând capul pe podea şi fundul pe călcâie -, mort. În jurul preotului, era o baltă, efectiv o baltă. Când au dus puţin din apa aceea la analize, au constatat că balta era din lacrimi».
Bineînţeles că este imposibil să cunoaştem dacă el s-a mântuit sau nu, doar Domnul având puterea de a judeca. Dar sper că prin subiectul articolului, nu am adus pe nimeni în punctul de a-l judeca pe părintele respectiv… Nu judecaţi, căci nu se ştie niciodată când vine sfârşitul. Multi vorbesc prin mass-media despre sfârşitul lumii, dar câţi dintre noi ne gândim la sfârşitul nostru? Ne va găsi pe noi sfârşitul nostru în acea stare de pocăinţă pe care o avea preotul de mai sus?
Dacă ne-am uita fiecare dintre noi la noi înşine, dacă am fi conştienţi de mizeria din noi, nu i-am mai judeca pe ceilalţi, cu atât mai mult pe preoţi!
Dar cum să facem asta, când e atât de uşor să pierzi timpul! Timpul ăsta, pe care, în loc să-l folosim, îl pierdem. Spun asta din proprie experienţă şi nu sunt mândru de asta. Timpul pierdut aiurea ne slăbeşte atenţia la noi înşine şi permite gândurilor potrivnice să apară şi să se dezvolte în mintea noastră, punând stăpânire pe noi, devenind obicei.
Când seara, timpul în care trebuie să te rogi e prea scurt, pentru că până atunci ai făcut surf pe net sau te-ai uitat la televizor la cine ştie ce emisiune, sau poate ai citit vreo carte etc., când timpul pentru rugăciunea de seară e prea scurt, când cea de dimineaţă nu există pentru că te grăbeşti să pleci la serviciu, când în timpul zilei nu prea ai timp să te gândeşti la Dumnezeu, DE UNDE LACRIMI?
Lacrimile, pentru unii dintre noi, sunt ceva de domeniul fantasticului. Mi se pare (mie) atât de greu sa plângi, încât cred că i-ar trebui aceluia ori foarte mult timp ca să se gândească la păcatele sale, ori să aibă dintr-o dată o înfăţişare minunată a grozăviei păcatului său, ori să sufere atât de mult pentru păcatul pe care-l săvârşeşte şi de care nu se poate lăsa, încât nu mai rezistă…
Dar cum să ajungi aici, când mintea ţi-e împrăştiată în tot felul de nimicuri, iar deznădejdea ţi se serveşte în fiecare emisiune informativă sau de ştiri, ca pe o pastilă, cu linguriţa?
Mulţi şi-ar dori să plângă pentru păcatele lor, măcar plâns interior, dar numai să-şi acorde timp, timp pentru pocăinţă. Acest timp trebuie luat din celălalt, din timpul pierdut, în care ne amorţim suferinţa cu bancuri, bârfe, planuri, griji inutile, distracţii sterile…
Danion nădăjduieşte, ca şi noi toţi, că Hristos a primit lacrimile de pocăinţă ale preotului şi că l-a mântuit. “Ca să plângi atât de mult, inima ta trebuie să fie plină de umilinţă, de durere, de dorinţă de îndreptare. Cine ştie cât de mult regreta părintele respectiv păcatul în care cădea? Cine ştie cât se luptase poate ca să scape din ghearele lanţurilor patimii? Nouă ne place să aflăm că alţii păcătuiesc, dar oare suntem în stare să vedem lupta lor pentru a scăpa de păcate? Această luptă numai Dumnezeu o cunoaşte. Cine ştie câţi oameni au judecat-o pe Maria Egipteanca pe vremea când ea trăia în păcat, şi câţi dintre ei nu au ajuns mai apoi în iad, datorită unor păcate mult mai mici, în timp ce ea a urcat prin pocăinţă pe culmile sfinţeniei, şi a cucerit raiul?“