joy

Pentru cei/cele care cauta un corp si nu un suflet va spun din toata inima k dak ash avea cu ce v-as f*** pe toti/toate in gura!!!!!

Simbata seara, pentru prima oara in viata, i-am marturisit unui barbat ca-l iubesc. Intr-o camera mai mult goala, in semiintuneric, gura mea se deschidea aproape inconstient pentru a articula doua cuvinte. Plingeam… Rationalul din mine disparuse complet, mintea mi se golise de ginduri.

Imi imaginasem scena de nenumarate ori. Niciodata asa!

In visele mele cuvintele ieseau firesc si, de fiecare data, in schimbul lor primeam saruturi si mingiieri. Pastrasem cu sfintenie banalul “Te iubesc” ca pe o formula magica. Era amin-ul meu la rugaciunea suprema.

Si, in seara aceea, l-am rostit. Involuntar… sau nu!?

Si tot in seara aceea crezusem ca primisem de la viata toate palmele posibile. Imi imaginasem ca destinul, care isi batuse pina atunci joc de mine, se plictisise si imi daduse, in sfirsit, voie sa ma retrag in coltul meu de univers pentru a-mi linge ranile.

Imi luasem atu la retragere singuratatea. Era cea mai buna prietena a mea. Sau, cel putin, asa ma lasase se cred! Era mereu cu mine, peste tot. Chiar si cind in fata celor din jur imi faceam aparitia alaturi de altcineva, in realitate tot cu ea faceam pereche.

Pina de curind cind mi-am fortat norocul. Ca la un poker pervers, cu miza incredibil de mare, am plusat de parca viata imi pusese in miini o quinta royala. Din pacate, eu nu aveam nici macar o pereche. Am ignorat singuratatea (poate singura care reusea sa tina treaz rationalul din mine) si am pus la bataie banalul meu “Te iubesc”.

Pentru mine era totul. Pentru ca doar el imi mai ramasese…

Din nefericire, cel cu care jucam avea in mina rationalul. Perechea “De ce?”. Mi se cerea justificare, trebuia sa aduc argumente. Am incercat disperata sa gasesc semnificatia lui “Te iubesc”. De undeva, din trecut, se perindau prin fata ochilor mei inundati de lacrimi grele toate partidele pierdute cu viata si materializate in palme. 

N-am reusit sa raspund la “De ce?”. Pur si simplu pentru ca nu aveam habar.

Cum sa aduci argumente rationale la ceva ce doar se simte?

Acum stau si ma gindesc: in realitate, cine e pierzatorul?

P.S.: Bine ai venit pe blogul meu!

Joy

Asa ma simt…

No comment!!!!!

Joy (ha! buna gluma!)

P.S. Cei care se simt la  fel sint invitati sa subscrie…

Prima este foarte frumoasa… Este tinara, naiva, plina de viata, buna si blinda, dar nervoasa si nesigura uneori, ascunsa si distanta citeodata, atrasa de partea negativa a vietii ca si cum relele ar hipnotiza-o. O iubesti pentru ca atunci cind te atasezi de ea (si e greu sa nu o faci!) simti, instinctiv, nevoia sa o protejezi, sa o aperi de ce este rau, sa o ajuti sa nu-si piarda frumusetea. Trezeste in tine instincte materne, sentimentul ca tu nu mai contezi, ca esti gata de orice sacrificiu pentru ea.

A doua este foarte sigura. Acolo ai sentimentul ca nimic nu te poate atinge, ca esti in deplina siguranta. Ce nu sti exact este cit timp poate dura acesta siguranta, pentru ca nu poti sa nu te gindesti ca este prea frumos ca sa fie real! Este o lume matura care a avut parte de multe, si bune si mai putin bune. O lume cu masti! Daca nu ai capacitatea sa o simti, nu te poti apropia de ea. Pentru ca nu iti da voie! Dar daca ai avut norocul sa fi acceptat si reusesti sa ii dai mastile jos,  poti sa fi sigur ca  traiesti asa cum n-ai crezut ca o sa o faci vreodata. Te indragostesti nebuneste si n-ai mai vrea sa pleci nicicind.

Iar tu, muritor de rind, ai fost “blestemat” de providenta sa te intersectezi cu amindoua. Si, ca si cum asta nu ar fi fost  suficient, mai esti pus si in situatia de a alege una dintre cele doua lumi.

Destinul te-a adus in fata unei rascruci si de alegerea pe care o faci acum depinde viata ta…

Cum sa o faci? Pe care sa o alegi? Sti foarte bine ca tot ce ti se intimpla acum este pentru ca, in  viata fiecaruia, vine o vreme cind maturitatea ii este pusa la incercare. Si asta este examenul suprem pe care trebuie sa-l dai!

Joy 

Daca Dumnezu ar fi vrut sa fim doar fericiti, atunci probabil ne-ar fi facut doar bruneti, doar grasi, doar barbati, ma rog… doar intr-un fel. Fara sa ne lase si alternative! (Exemplele sint luate la intimplare, nu inseamna ca daca esti un barbat brunet si gras esti, automat, si fericit…)

Asa ca ne-a daruit o paleta infinita de stari si situatii. Ne-a daruit clipe de fericire, dar si de tristete. Ne-a inzestrat cu capacitatea de a ne bucura, dar ne-a dat si puterea de a merge mai departe  atunci cind in calea noastra se ivesc piedici.

Iubim, si ne lasam iubiti, tradam si sintem tradati. Dam sperante, dezamagim, sau, dimpotriva, ne ridicam la inaltimea asteptarilor celorlalti. La rindul nostru, sintem dezamagiti.

Nu facem altceva decit sa traim.

Si atunci de ce sa ne refuzam aceasta sansa?

SANSA DE A ALEGE! 

De ce ne este uneori frica sa alegem sa traim? De ce refuzam sa mai iubim chiar daca la final o sa ranim sau o sa  fim raniti? De ce ne temem sa dam sperante? Sau sa speram?

Putem sa facem toate astea! Si doar asta trebuie sa conteze…

Joy

Este deschisa cu cei din jur, dar inchisa in adincul gindurilor… Pare vesela, dar sufletul ei se zbate chinuit intr-o imensa tristete.

Vorbeste mult. Poate prea mult uneori! Dar tacerea ei este mai graitoare decit toate cuvintele din lume.

Cei care nu o stiu au impresia ca este o fire pesimista. Sau, dimpotriva… optimista. Pentru ca are o fire cameleonica. Starile ei sint schimbatoare. De fapt, nu e niciun secret: este un om realist. Viata i-a dat de toate, si bune si rele, suficient cit sa-si dea seama ca, daca nu mentine un echilibru, risca sa-si piarda ceea ce are mai de pret: pe sine!

Ii plac oamenii, dar uraste, de cele mai multe ori,  rezultatul actiunilor lor. Desi ghiceste intotdeauna felul de al fi al celor din jurul ei, citeodata se minte si isi spune ca este doar o parere gresita, o impresie. In fond,  se gindeste, daca ea le vrea binele, ei de ce i-ar face ceva rau, de ce ar rani-o? Si asa ajunge sa creada persoane care nu vor altceva de la ea decit sa o minta, sa o insele, sa o tradeze…

Prostie sau naivitate? Pentru ca incredere nu e! Ea nu are incredere decit in ea.

Stie exact ce vrea, chiar daca, adeseori, gindurile ei par confuze si nesigure. Cum sa le explice celor din jurul ei cum vede ea viata fara ca acestia sa nu o priveasca ca pe o ciudata sau ca pe o neinteleasa?

La urma urmei, normalitatea este doar un cuvint, o eticheta… Cine poate sa defineasca normalitatea?

Asa ca s-a obisnuit sa i se spuna ca e altfel. Ce nu intelege  ea este: altfel decit cine?

Joy