Sex, food and men

Cred ca intr-o viata anterioara am fost caine de vanatoare. Nu sunt departe de a fi caine. Imi lipseste insa devotamentul si dragostea neconditionata (am aici o singura exceptie, traita intens), pe care cainele meu,
Arno, le are din plin, desi ma mai cearta uneori cu un marait tandru-suparat. Referitor la atributul ”de vanatoare”, mi s-a spus ca as fi, insa in sensul de devoratoare….de barbati. Nu e chiar asa. Sunt probabil doar pentru cei care sunt victime. Iar faptul ca ei sunt victime nu are nici o legatura cu mine. Proiectia lor despre ei insisi i-a facut ceea ce sunt.

Eu ma refer la caine de vanatoare deoarece am descoperit ca mirosul este un simt care ma ghideaza in toate si il regasesc in toate: mancare, sex, prietenii, antipatii, locuri, haine, natura, pamant,
frunze, obiecte, carti, vopsele, mobile, masina, par. Unele sunt evidente, altele mai putin. Insa am descoperit ca toate sunt un reper pe harta mea, ele ma ghideaza. Daca as fi legata la ochi, as sti sa aleg. Sunt mirosuri care mi s-au intiparit in memorie, mi se face imediat click cu un intreg film, este declansatorul unui scenariu complex…Sunt mirosuri care ma fac sa plang, sunt mirosuri care imi creaza incredibile nostalgii, emotii, care ma transpun profound, este o masinarie de intoarcere in timp. Uneori nu pot dormi noaptea datorita unui miros care il simt si nu ma lasa sa ma detasez. Cea mai draga amintire este a unui tricou purtat de cineva pe care am crezut ca l-am iubit, pe care il adulmecam in fiecare seara, timp de cateva luni, pana ce treptat, treptat si-a pierdut mirosul parfumului si a pielii purtatorului…

Adulmec…Este tot ce-mi trebuie. Simt…poate fi da, nu sau mai vedem…Foarte rar mai vedem sau putem incerca…

Merele galbene cu puncte maro sunt primele care mi-au dat realitatea palpabila al acestui simt al meu. Cele mai bune sunt cele dulci,cu esenta tare, intense rau, care te duc instant intr-un curcubeu al simturilor, si se recunosc, evident dupa miros, greu de redat in cuvinte, unul dulceag usor, si trebuie sa recunosc, da, dupa aparenta- punctele maro numeroase, forma care nu este rotunda, si imperfectiunea lor pe alocuri, dar nu foarte mare. Am ajuns la aceasta concluzie prin experiment. Nu mi-a trebuit mult. Si mi-am ascultat instinctul atunci cand mi-a venit prima data ideea sa…miros, desi a parut foarte ciudat tuturor celorlati.

De atunci asa aleg painea, ciabata pudrata cu faina, o turtita frageda si alba, virgina, moale si delicata, un cozonac pur, care se topeste voluptos, care este favorita mea, iar mirosul…nu am nici o comparatie cu vreun miros cliseistic de tara-nu am trait la
tara – este pur si simplu ceva inedit pentru mine. O fantezie pura. Un gust de care de fiecare data consider ca am un mare privilegiu sa ma bucur. Iar inainte de a degusta, miros fiecare bucatica…mica.

La fel si barbatii…Am respins barbati pentru simplul fapt ca nu-mi placea mirosul lor, si nu ma refer la mirosurile grele datorate lipsei de igiena, ci la cele naturale. Este un instinct primar, care desi ciudat, e un foarte bun criteriu de selectie, daca e activat J. Pe de alta parte, reciproca nu e valabila. Am iubit un barbat pentru mirosul lui…Si atunci devine un pic complicat…daca mirosul nu este in armonie cu alte lucruri importante pentru mine…Nu poate fi un criteriu unic de alegere. In nici un caz. Mai ales ca mirosul e un act hedodnistic…te poti imbata in el, devi dependent si nu-ti mai vine sa-l lasi, iti pierzi celelalte simturi daca te lasi imbatat de unul..Nu degeaba aleg merele galbene si dupa punctele maro. Vazul este un alt simt important;voi scrie si despre el.

Adulmec. Simt mirosuri placute, noi…Sunt mirosuri care vin din mai multe parti diferite, nu le simt esenta foarte bine.Va trebui sa aleg o strada care sa ma conduca la mirosul pe care il voi descoperi. Cine stie ce patisserie frantuzeasca descopar…Inchid ochii si ma las dusa…de simturi, in aventura.

Dorinta fiecarei fiinite umane evoluate este sa se cunoasca. Cred ca eu as putea fi orice fel de mancare. Pana si orez basmatic!! J. Orice, cel putin in acest moment creativ si explorator al vietii mele. Simt ca sunt alta in fiecare zi, in jurul unui nucleu solid de SUNT… Si totusi, in ciuda acestei multivalente pe care mi-o declar, poate intr-un mod un pic…expandat, continui sa vad barbatii reprezentati intr-un singur fel, sau ca variatii pe aceeasi tema: peste cu legume sau peste cu orez, in definitiv este cam acelasi lucru. Sunt putini barbatii care au reusit sa transceada felurile si sa iasa din categorie, reusind sa fie cel mai dulce si neingrasator desert intr-o zi, iar peste cateva zile, nu, mai bine luni, o mancare indianana foarte condimentata, cu efecte…Metamorfoza spectaculoasa!

Poate nu am acordat suficient timp transformarii, poate chiar explorarii categoriei. Imi asum si asta. E o posibilitate. Reala. Insa sunt unii facuti sa fie pe veci ceafa de porc cu cartofi prajiti si muraturi!! J. Cateodata chiar este adevarat, nu poti gasi sushi, sau macar o salata ca fel in sine principal, intr-un restaurant traditional romanesc. Oricat de binevoitor ai fi. Oricat te-ai uita la acea friptura, din toate unghirile posibile, cu toate microscoapele din lume, este tot friptura, iar daca tu cauti sushi sau o salata, e o pura pierdere de vreme numai faptul ca te-ai gandit o secunda ca ai putea sa gasesti acolo ce-ti doresti. La restaurantul romanesc traditional intri pentru o costita, niste mici sau jumari cu ceapa…Foarte bun dealtfel. Nu as condamna o traditie bine stabilita, chiar voluptuous degustata in trecut. Numai ca acum sunt vegetariana. Este optiunea mea personala, pe care mi-o asum. Eu caut mancaruri mai simple, aparent, insa cu un gust aparte si efect benefic, instant si in timp. Macar la nivelul asta de autocunoastere am ajuns J.

Sunt situatii in care realizezi ca nu mai ai chef de o mancare. Insa ea revine, mereu si mereu. Chelnerii ti-o ofera ca specialitatea casei delicioasa (pe cine pacalesc!!!!???), apoi vazand ca nu reusesc o denumesc altfel, sau spun ca s-a schimbat reteta, desi e aceeasi varza cu carne, pana si aceleasi condimente, aceeasi marca, ii pun in meniu pagina speciala, iti dau la oferta o portie, gratuit, din partea casei, iti livreaza acasa sau conspira cu parintii sa-ti gateasca acasa, numai sa simti din nou gustul. Varza, varza varza, peste tot…Dar chiar nu mai vreau varza cu carne! Chiar trebuie sa dau explicatii complexe, sa ofer scuze, sa ma eschivez, ce trebuie sa fac sa intelegeti???? Nu mai vreau. Am un fel de alergie. Mi-a placut prea mult intr-o vreme si mi s-a facut rau odata, ca era stricata. Nu mai vreau sa mananc. Pur si simplu. Un nu este un nu. Orice ar fi. Cat poti insista in ceva complet neatracativ pentru gusturile tale actuale! Oricate condimente ai pune, oricum ai orna-o, oricum ai gati-o , prezenta-o, servi-o, taia-o, alaturand-o, impachetand-o, flamband-o, ea este vraza cu carne…Imi pare rau, chiar imi vine sa plang, as vrea sa o vad altfel, dar realitatea si dorinta mea e clara. De la indiferenta, revolta si enervare am trecut la mila…Nu vreau….pe bune ca nu vreau varza cu carne….Nici macar nu o pot lua sa o dau la un nevoias…Sa o oferiti unui nevoias…Cat mi-a placut varza cu carne la un moment dat….Asta inseamna evolutie. Vedere clara.

Sunt situatii in viata de care nu esti constient. Traiesti intr-o iluzie. Poate fi si o iluzie gustativa la fel de usor. Te duci la un restaurant constant, mananci, te simti bine; desi servirea lasa de dorit si cartierul in care este nu este tocmai ca cele pe care le frecventezi in mod obisnuit, dimpotriva, chiar nu e stilul tau. Drumul spre el este neplacut, plin de gropi, insa compania iti distrage atentia cu o muzica incitanta, rasete si multa agitatie; apoi a doua zi iti este rau. Blamezi vremea. Sau o persoana care o vezi nociva in viata ta. Sau parintii. Sau o boala. O poti inventa din nimic. De fapt adevarul este ca mancarea pe care tu o mananci zilnic acolo are o doza mica de otrava. De care nu iti dai seama. Mai ales la inceput, cand inca poti gasi motive usor…Bucatarul stie ca o pune, insa crede ca o pune intr-un scop pozitiv. Pentru el. Pentru rafinamentul si gustul mancarii. Intr-adevar, gustul e fantastic, cum n-ai mai intalnit, iti anesteziaza simturile astfel incat sa te poti concentra 100% pe cel gustativ. E o otrava dulce. Nu stii exact ce e, stii doar ca pe moment esti in paradis, e un drog. O combinatie dulce si savuroasa in fiecare preparat. Revii si revii. Inveti pe de rost adresa restaurantului. Poti ajunge noaptea sa bati la
usa restaurantului, in cautarea macar a unei gustari reci, un desert ramas, orice…numai sa fie de acolo. Formezii noaptea numarul… Devii dependent, te duci din ce in ce mai des. Te simti din ce in ce mai rau. Vomiti. Incep sa-ti iasa bube. Nu poti muri de foame, si altceva nu te intereseaza. Preferi sa nu mananci sis a te pastrezi pentru gustul favorit. Agoniile noptii. Totul are un punct culminant. Incepi sa vezi la un moment dat. Este evident pentru tine si pentru toata lumea. Incepi sa vezi sit u legatura. Nu crezi. Nu poti crede ca acel gust minunat iti face atat de rau. Negarea realitatii, desi e o prostie, o doresti, vrei sa crezi in ea, in iluzie, in ceea ce simti. Insisti. Insa legatura e din ce in ce mai evidenta. Mai ales cand ajungi pe patul de spital.Nu te mai duci. Insa nu poti uita adresa, mai dai tur restaurantului, noaptea, dupa nostalgia senzatiilor. Stii ca mai sunt o gramada de restaurante, si mancarea lor sanatoasa, care te face sa te simti vie dupa, nu sa mori vazand cu ochii. Decizi sa uiti. Decizi sa stregi din toate hartile, inclusisv din mintea ta tot. Si merge. O noua tinuta, un nou meniu. Un nou drum pe care va trebui sa-l asimilezi si sa-ti placa. Inclusiv cartierul, atmosfera, mancarea, servirea, compania…cu adevarat. Inainte, in timpul si dupa. Toate.

Nu am pofta de mancare. Poate pentru ca sunt bolnava. Nu pot savura ca inainte, as vrea sa simt dar nu simt… O intrebare, o neliniste ma cuprinde: sa fie un semn de pierdere a pasiunii? Pasiunea pe care o simteam in vene, ca pasiunea  diverselor instrumente de tango, sinergia dar si individualitatea fiecaruia, care ma duceau in paradis, apoi in abis, apoi ma balansa intre cele 2, nestiind unde sunt, pierzandu-mi materialitatea,  incredibil, apoi alegeam un instrument si ma delectam cu ritmurile sale, imprevizibile, iar cand ,ma plictiseam treceam la altul , apoi le ascultam pe intreg, o simfonie a simturilor.

Ca o plaga, pustietatea simtirii se intinde in toate: mancare, sex, dans, muzica, rutina zilnica, drumurile diverse spre casa , pornind din cateva directii deja setate. Parca sunt anesteziata. Prima tendinta este sa fac excese, sa ma tot testez, sa incerc, ca o inima care se incerca a fi resuscitate, artificial ea mai bate…Desertaciunea traieste in excesele amortirii.

Incerc sa ma amagesc, ca nu e asa, ca poate e o perioada. Apoi renunt. Iau o pauza si evaluez. Si daca e inceputul sfarsitului…eu ce fac? Ar fi atat de trist sa pierd pasiunea ajunsa la apogeu..Imi revizuiesc teoriile si intelepciunea acumulata de resuscitare: inventeaza, vezi noi laturi, descopera altceva, schimba mediul de pasiune in aceeasi tema, aprofundeaza; renuntarea si urmarea impulsului primar, schimbarea, este un simbol al superficialitatii si lispsei de profunzime. Poate o pauza? La indemana. Timp pentru reflectie. Un somn. M-am panicat un pic, ca nu mai pot sa simt ACUM ce simteam. Totusi, stiu foarte bine ca sentimentele, simtamintele sunt momentane, insa si ele urmeaza o linie, pasiunea trece…si ce ramane??? Ce ramane e intrebarea. Ramane ceva daca nu mai simti ca inainte??  Acel ceva ramane dar se schimba? Poate aprofundandu-se ajungi la un nivel de simtitre mult mai inalt – asa spune teoria. Ma simt ajunsa la o rascruce. Pot sa ma opresc, sa continui pe teren care pare arid sau sa schimb directia.. Imi vreau pasiunea inapoi……! Care e drumul?

Si totusi pare o idée buna sa mai schimb din meniu…Acelasi meniu devine plictisitor dupa o vreme. Intotdeauna ar trebui sa fie o pagina cu noutatile lunii printre feleurile deja consacrate. Asta mentine un restaurant in top in definitiv.

Intotdeauna mi-am dorit sa fiu servita la pat…cu un fresh de portocale, simplu, curat, nesofisticat, insa consistent, sanatos si cu pulpa, facut cu grija de cineva care sa-mi arate iubirea…in fiecare pulpita de portocala,  fiecare strop de suc dulce.. sa o simt complet…

A ramas un vis. Un vis, atat de intens si dorit, atat de simplu. Iubirea ideala sa fie un atat de simplu fresh de portocale…Trebuie doar sa-l ceri. Cui? Aici e intrebarea, cui i-l ceri cum selectezi. Daca mi-as exprima clar dorinta s-ar oferi 10 persoane sa-mi faca sucul. Insa eu astept. Astept sa simt, nu vreau sa selectez. Selectia s-ar baza pe niste criterii, si orice criteriu in aceasta alegere e aberrant. Astept sa simt sa-mi iau micul dejun la pat, cu cineva dar nu oricine, dar “nu oricine” nu poate fi definit..MI-as dori sa-mi aduca din inima acel fresh, sa se scoale din pat, tiptil, sa nu ma trezeasca, sa se duca si sa stoarca cu grija acel suc, asa cum as face eu, cu toata dragostea din lume, sa vina la pat, sa se strecoare tiptil langa mine, sa ma dezmierde usor, sa nu ma trezeasca brusc – urasc trezitul brusc si ador trezitul in rasfat  total, usor, neinsinuant, delicat si usor ca o briza racoroasa de dimineata, cand soarele e perfect, cald insa nearzator…apoi sa-mi ofere freshul care miroase a dimineata, care ma va trezi, un pic intepator, dulce, care-ti ofera si o senzatie palpabila, iar fiecare bucatica de pulpa se simte altfel. Poti char sa te joci, uneori o inghiti, alteori mesteci, alteori o selectezi, o joaca matinala atat de inocenta.

Nu am gasit secretul. Poate doar nu a venit momentul unei simplitati maxime. Azi sunt intr-o dispozitie romantica si pura. Delicata. Usoara si simpla ca un fresh dintr-o banala portocala, o zi de incarcare, purificare; naturala, fara abstinente, pur si simplu din mine. Uneori obosesti mestecand, si ai nevoie doar sa fii. Asa cum suntem apa…Imponderabilitate, traire, usurinta, fericire, naturalete…si visul unui simplu fresh de portocale…

O senzatie de foame in stomac. O vreme superba. Ies afara sa mananc ceva. Ma bucur de existenta si de soare. Ador inceputurile de primavera si razele soarelui bland. Atingerea  lor pe piele. Ma excita. Imi trezeste alte simturi. Simt primavera in mine. Sunt bucuroasa.

Primul lucru care mi-a iesit in cale a fost un hamburger bine facut, simplu si vesel. O senzatie de bine in timpul degustarii. Simti combinatia de arome, in esenta simple: paine alba fina, un pic dulce, carnea care starneste simturi animalice, castraveciorii murati care te duc cu gandul, pentru amuzamentul tau propriu, ca nu e chiar asa nesanatos hamburgerul, in definitiv sunt si legume inauntru…J Chiar si grau. Nu-i asa rau. De ce sa nu ma bucur de el intr-o pauza scurta de pranz. O iesire la restaurant ar fi fost 2 ore, in conditii de deadline strans, mai mult efort…Aleg calea simpla, de adolescent dupa facultate. Momentele in care eram foarte libera..

Am luat hamburgerul impachetat frumos in hartie cu branding colorat si asortat, in punguta ecologica. Ca de, sunt o femeie moderna, atenta la mediu…

O placere de o secunda, interzisa, hulita social daca am actiona dupa trendurile nutritioniste, insa toata lumea o face si ii place…acum frecventa depinde de fiecare. Mancat pe ascuns, repede. Ambalajul frumos colorat cu branding dispare la gunoi imediat dupa ce momentul este consumat. Punga parca ai pastra-o ca amintire, o poti uita prin masina, insa o arunci si pe ea la gunoi. Dupa. Ai dat un pic de maioneza pe tine, uf, imi sterg fusta insa nu voi mai fi impecabila. Lasa ca
maine se spala.O pauza de pranz si doua momente de placere. Te intorci in birou, satisfacut, pentru moment, incantat, gata sa dai randament in a doua jumatate a zilei, fericit datorita grasimilor care elibereaza endorfine. Cateva ore, atat. Insa daca intri in profunzime iti dai seama ca nu e chiar ok sa mananci hamburgeri pe termen lung, poti avea stari de rau sau chiar efecte superficiale sau mai putin profunde. Mai rar. O placere de moment e buna, delicioasa, insa trebuie facuta rar pentru a nu simti efectele nocive. A doua zi dimineata imi zic ca voi manca …mai sanatos. Ma trezesc inviorata de gandul….ce voi manca azi? O noua zi, o noua experienta.Mmm…

Azi am mancat din nou la cina mucenici. Gandul ca ma asteptau in frigider m-au facut sa conduc inviorata mai repede spre casa. De abia asteptam sa ajung sa-i devorez.Am mancat si ieri…mmm… deliciosi. Am fost incantata de 8-urile uneori perfecte, alteori mai solide si carnoase, alteori mai subtiri, firave,incercand sa supravietuiasca formei, gusturile de nuci si alune mai mult sau mai putin farmitate, in coaja sau goale, de zeama cu gust de portocala, pe alocuri mai accentuata, luati in lingura in diverse combinatii, mai multe farame, apoi unul intreg, apoi unul intreg si jumatate, apoi un pic de zeama goala, apoi un mucenic sau un grup de mucenici goi. O senzatie complexa in 5 minute si o farfurie. O calatorie.

Stiam ca e ultima farfurie si stiam ca
maine chiar daca as mai fi avut nu mi s-ar mai fi parut tentanti. Pretuieste fiecare farfurie…? J Ieri am fost incantata de noutatea care a venit ca un dar intr-o zi, deodata, fara sa o astept. In final simt nevoia de o pauza pentru a ma bucura din nou de ei, la anul sau cand am eu chef – nu tin la traditii. Cel putin traditiile culinare.

Un mucenic. O noutate fascinanta, rara, gust fin, aromat, forme teoretic perfecte, insa rupte pe ici colo, datorita influentelor externe.. . Deosebit in ansamblul sau, evident mi-a atras atentia. Carnos, placut. Crocant. Mai intai degustat in profunzime si experimentat, mirosit, pipait, apoi inghitit deodata – mai incolo.

O senzatie de visare dupa ce am simtit aroma, am vazut forma, am atins cu buzele…si dorinta intensa de a repeata experienta, de a descoperi mai mult , si mai mult, si mai mult, din nou, si din nou si din nou, poate tot timpul…?? Vai cat as fi vrut sa fie mucenicul meu permanent, sa-l am la dispozitie mereu, numai ca el s-a pastrat rar..pentru a-l aprecia mai incolo…Pe deplin incantata si de a doua experienta, tind sa pastrezi momentul special, si sa nu-l repet in fiecare zi. Desi poate mi-ar placea…sau poate nu. In definitiv un mucenic e facut din apa si faina, insa rafinat de alte lucruri, condimente, arome si combinatii…iar fiecare gospodina poate sa-i dea gustul propriu, specific, acasa.

Si intrebarea totusi ramane: as putea manca mucenici in fiecare zi? Raspunsul evident este nu, insa cine stie, intrebarea e deschisa pentru fiecare si fiecare are experienta sa proprie…Si totusi trebuie inlocuiti cu alta mancare pan ace revine vremea mucenicilor…Ce mancam
maine?

O idée fantastica pentru cine a inventat deliveryul de noapte. Pentru o pofta care vine subit, atunci cand nu ai chef sa iesi din casa, restaurantele clasice pe care le stii s-au inchis, oamenii ducandu-se la casele lor. Ai avea chef de ceva..nu stii exact ce, ceva nici prea prea nici foarte foarte, e doar o pofta de ceva nedefinit, care sa-ti sature mica foame, sa-ti dea o senzatie placuta si sa nu-ti provoace insomnii, indigestie sau kilograme in plus. Noroc ca stiu un restaurant acela care livreaza nopatea, unde au cam tot ce-ti doresti. Am aflat de el cu totul intamplator, intr-o noapte de pofte, urmata de un search pe net, si un noroc fantastic. Am incercat un pic neincrezatoare, insa am vazut ca au mancare buna si speciala, livrabila oricand. Asta seara nu am chef de ceva inedit, ci doar de un orez cu legume crocante, cu un sos usor picant, acrisor, indeajuns sa-ti faca deliciul aproape dietetic al unei nopti, cu vise placute dupa.

Un telefon si livrare intr-o ora. Indeajuns sa fac un dus, unghiile rosii, sa ma bucur de el si sa arunc ambalajele de unica folosinta dupa. Cred ca cel mai placut la livrarea acasa este ca poti arunca ambalajele dupa si nu mai speli vase. Nici o urma. Nici un timp de pregatire. Timp fructificat la maxim. Mancare delicioasa. In aceste momente imi dau seama de zadarnicia gatitului. Probabil e o satisfactie profunda, dar care in momentul asta nu o inteleg. Pur si simplu ma bucur de ceva ce doresc acum, facut bine si servit in momentul potrivit. Fara vase de curatat. Satisfactie si somn usor.

Intotdeauna mi-am imaginat ospatul regal o mare abundenta…De de toate, speciale si grele, din care nu te infrupti mult, desi ti-ar veni, insa vrei sa testezi mai multe si  te pastrezi, te simti bine la masa, nu ai inhibitii si toata lumea mananca in jurul tau. Nu se compara cu meniul unei nunti, unde mananci la fel de mult insa totul e previzibil si bine stabilit in timp. La ospatul regal totul e afisat, totul te surprinde si te imbibi in hedonism, gustativ si visual, al tau si al celor din jur…e un fel de orgie in masa, in care apetitul si simturile sunt accentuate si de cele ale oamenilor din jur. O simfonie.

Sunt feluri de mancaruri necunoscute, care te-ar tenta sa le incerci, insa preferi sa le vezi in context, te uiti la ele, le studiezi, le admiri aranjamentul, le simti mirosul si incerci sa ghicesti dupa toate aceste indicii gustul propriu zis. E un test de imaginatie care de fapt e atatarea ei. Te bucuri de acest joc. Ai incerca si nu prea. Incerci cu furculita. Admiri si savurezi, senzatii…da. Insa esti destsul de satul. S-ar putea ca o bucatica sa nu aiba acelasi gust in condiiile unui ospat regal. Mai bine ai pastra felul respectiv pentru o masa propriu zisa, sa savurezi si gustativ fiecare aspect…e un lucru de profunzime si de studiu. Asa ai face cu multe mancaruri de la masa. Insa e o seara de exces….simturi, combinatii, placeri, a doua zi de dimineata te scoli satul si rasfatat…pastrezi senzatia. Nu ti-e rau, ti-e foarte bine…insa ziua s-a scurtat. Mancataul noaptea da apetit de viata.

Ospatul regal e ca o seara intensa de dans cu multi parteneri, care te duc in lumea lor, te aduc in lumea ta neutra pentru a fi mai sus, pe culme cu altul, pentru a flirtra cu un dansator linistit cu care schimbi cateva priviri si miscari cu promisiunea unei nopti de neuitat; in alta noapte, poate alta viata; un preludiu vizual;.. alt dansator care iti descopera noi valente si te ridica la cer, te lasa si iar vine altul, cu o dulceata si sensibilitate nebanuita, te aduce pe pamantul moale  si simti firele de iarba in talpa, vantul usor si parfumul florilor. Ametita, intr-o betie placuta imi gasesc drumul spre casa, savurand senzatiile proprii, in timpul digestiei care a inceput….

Revin la gustul meu preferat…o alternativa la picantul greu este picantul…usor. Unul instant, care-ti produce o ardere intepatoare pe loc, ca o injectie, placut ca un orgasm exploziv instant, rapid. Dispare ca o boare si ramane senzatia de distractie, amuzament si placere. Este ca o joaca. Ce-i drept, un pic vinovata. Il mananci cand ai chef, insa parca nu ai chef asa de des. E ceva de moment care potenteaza mancarea principala. Nu te gandesti la el apoi, e accesibil, nu lasa urme in organism profunde, se asimileaza usor. E un foc care arde si se stinge la fel de usor cu paine, ceai sau un sprite intepator intr-o vara racoroasa…apoi poti uita… si razi usurat ca intr-o zi de vara cu soare, libera..

Iti amuza si condimenteaza o masa.

Este ca un nor pozitionat surprinzator de jos, de nu-ti vine sa crezi ca e nor. Intr-o zi de vara.

Gustul libertatii picante. O intalnire dimineata in lift. Cu totul surprinzatoare. Un telefon in miezul noptii de insomnie. O plimbare mai vinovata in parc la pranz. O alergare usoara in parc finalizata cu o alta acasa… Ma amuz. Oare ce chef voi avea
maine??

Exista gusturi si gusturi. Intotdeauna am preferat mancarurile picante. Desi nu intotdeauna imi fac bine.

Este un fel de placere sadomasochista, careia i-am descoperit 2 nuante diferite…

Voi vorbi azi despre primul; un picant pe care il simti in stomac, visceral si iti contamineaza tot trupul fara sa iti dai seama, il poti simti peste tot…iti intra si in sange, devii dependent de dozele rare…Este greu, patrunzator, profound, iti misca ceva inauntru, iti place mult insa nu poti manca in fiecare zi, altfel te distrugi…Plus ca restaurantul este prea departe si plin de primejdii, poti sa nu ajungi de multe ori, te ratacesti pe stradutele intortocheate si intunecoase din cartier.. un cartier special, unde nu toata lumea are acces. Ceva ce stiu doar cunoscatorii, pe o strada slab luminata.

Insa amintirea ramane, si tanjesti. Tanjesti dupa mancarea care te-a facut sa iei foc si cu atata gust, atat de consistenta, plina de arome neintelese si fascinante care iti starnesc o intensa senzatie…

Cam o data pe luna ai acces, ajungi. De obicei nu te pierzi daca nu ai calcat pe acolo de o luna doua…Astfel eviti si imbolnavirea; te simti bine si per total nu iti influentezi sanatatea.

Este ca o relatie de care nu poti scapa, de fapt nici nu vrei. Delicios de picanta, insa tot atat de nociva.

Voluptoasa, cu urmele de riguare de a doua zi. A doua zi este liniste. Liniste se face digestia. Postul total de a doua zi.

Un pic de background despre autoare: Sunt o gurmanda. Am experimentat multe…mancaruri: sanatoase, grase, usoare, toxice, benefice, nocive, gustoase, fade, amare, iuti, dulci, sau combinatii. O gramada. Apoi am restrans in ultima vreme gama experimentelor culinare la o categorie de alimente, care si acestea pot oferi o gramada de senzatii nebanuite, care sunt in general in unghiul mort; mai putin fast, mai mult slow food. Voi reveni la acest subiect. Am extins insa seria experimentelor, si am descoperit ca si barbatii pot oferi o gramada de trairi…atat de variate, si atat de asemanatoare mancarurilor. Sunt o gurmanda, imi place sa experimentez gusturi, pentru si in stari cu senzatii variate. Am preferinte. In definitiv viata insasi este un experiment.

Despre autoare-refresh 2009

Cine sunt eu?O ploaie de vara. Pasionala,care rascoleste pamantul insetat. Meleaguri frumoase.Am intrat si in pamanturi seci care nu stiu ce inseamna ploaie decat din stramosi. Insa raman deasupra mult timp si ma primesc greu ; de obicei ma evapor pana ce pamantul este pregatit sa ma primeasca; de aceea imi aleg cu grija teritoriile vizitate. Am intrat si in pamanturi asa de insetate si pregatite, de ma chemau peste nivelul la care puteam ploua in acel moment si dispozitie pe ele, care vroiau mai mult, insa eu nu puteam sta, eram o ploaie de vara. Sunt o ploaie. Racoroasa, placuta, calda, mangaietoare, regeneranta, in armonie cu verde, trezitoare de viata, de arome, ale mele sau ale lucrurilor din jur care se contopesc cu mine. Care vine natural, atunci cand trebuie, ca o surpriza de vara, sau se lasa asteptata…doar un pic. Sau vine la chemarea speciala de incantare. Si astept acea incantare care sa-mi vorbeasca pe limbajul meu si sa vin acolo unde apartin.Sunt o ploaie. Intensa. Expansiva. Atat de lunga. Infinitul este numarul meu. Sau 8-ul voluptos. 8-ul fragil. 8-ul complex. 8-ul complicat.8-ul armonios. 8-ul in cautare de rozeta pereche. Rozeta care sa imprastie stropii intr-o poezie de dans, de simtire, de emotie, pe pamant.

PS: Ploaia spala natural toate legumele din care este facuta mancarea mea favorita.