Sex, food and men

Foame. Mare.
Oferta de condimente…Venita pe fondul foamei profunde. Vechile setari mi se activeaza…Insa pofta nu-mi vine. Chiar daca imi venea totusi, nu avea nici o sansa deoarece in minte se derulau iar si iar, la o viteza si un sunet maxim. Alarma, alarma , alarma. Becul rosu aprins, tipand in intuneric. Mi-am redefinit gusturile, stiu asta. Sun la livrarea rapida de orez chinezesc cu legume pentru a-mi potoli foamea, sa fiu sigura ca resist tentatiei. Mai mult psihologica decat fiziologica. Mi-am dat seama de asta inainte de mesajul robotului ca duminica nu livreaza la domiciliu..
Fara condimente de foc, orice ar fi. Am refuzat oferta. Lejer. Fara framantari. Condimentele de foc nu au nici o valoare. Doar rana si iluzii. Intr-un taram de magie neagra.
Prefer un orez basmatic linistitor, gatit de mine si gustat in intimitatea casei mele, singura, bob cu bob. Un fel de meditatie, care sedimenteaza linistea si multumirea de sine.

Mai incercasem sushi. De un alt fel.
Cum am putut sa cred ca sushi e de fapt prana???
Ce forta mi-a luat simturile? Ce fata morgana, ce fantezie indusa, ce halucinatie sau proiectie, de fapt o dorinta arzatoare limitata in timp si spatiu. Spatiu care a accentuat iluzia.
Cand m-am apropiat, era de fapt un sushi. Foarte special, foarte bine preparat, cu condimente de care numai auzisem ca duc la o anumita forma de magie. Pestele crud in forma de romb, o nuanta portocalie nemaivazuta, combinata cu un turcuaz eliberator, cu un orez crocant cu un gust exotic nedefinit, in care regaseam niste mirosuri de rasina traditionala care ar fi putut duce la dependenta suprema. Problema cu sushiul este ca este crud. Iar un sushi nu se coace niciodata …pentru implinirea suprema. Ma gandesc ca poate ar trebui sa-l iau asa cum e. In perfectiunea sa de care e constient. Si sa nu caut TOT. Greseala e in definitiv a mea, ca l-am denumit prana. E amuzant chiar. Un suhi mandru, perfect geometric, cu ingredientele perfecte, mai putin unul…simtirea. Un sushi impotent emotional. Nu ma pot hrani cu sushi tot timpul. Desi e perfect. Iar sushiul merge cu o paine de casa, in cuptor, atasata, ca si…desert . Ma intreb daca vreodata se va gandi bucatarul la acest lucru. Chiar daca s-ar gandi, nu stie reteta asta de paine. As putea sa i-o spun. Problema este insa: as accepta eu sushi cu paine in loc de prana. Sa fie prana fata morgana? Sa fie sushiul cu paine o alegere pamanteana? Oare m-ar satisface? Nu sta in puterea mea nimic. Retetele sunt stabilite de o divinitate suprema, iar fiecare fel are rolul lui in timp, inclusiv conceperea a noi feluri sau asociatii. Daca nu vin de la sine, le va lipsi cocacerea, tocmai sufletul care se simte in fiecare bucata…
Ceea ce stiu e ca sushiul va ramane pe farfurie, demn de a fi admirat si tachinat cu betisoarele. Pana cand va veni painea. Apoi…voi mai scrie un post. Daca va fi cazul.

Niciodata nu m-am omorat dupa buretii de padure, desi par o garnitura interesanta, mai ales cei facuti in otet, legati unul de altul printr-o substanta gelationasa, placuti ca si consistenta si care dau un gust interesant fripturilor cu cartofi prajiti.
Totusi, intr-o zi am ales sa-i incerc, desi i-as critica ca si gust in sine, valori nutritive pastrate, chiar am facut o teza impotriva lor, cu un comentariu ca i-as incerca daca sunt…speciali.
Invitatia usoara a fost imediat receptata.
Am gustat. Gustul lor special , un pic intepator, dar placut, cu valente soft imbietoare m-au incantat. Un gust nou; m-am afundat in el. Era un side dish totusi si nu mi-au tinut de foame. Incercand sa compensez , tot mancam: mai mult si mai mult, insa nu simteam sin u mai gaseam altceva decat gelatina, otet si un gust usor de bureti…. Oricat as fi cautat valente sau modalitati de disecare interesante – aluneca cand pui cutitul pe ei!  Oricat as fi schimbat furculitele sau cutitul. Nici macar nu-mi dadeau sansa de a accepta cutitul…sau furculita. Asteptam sa simt ceva dupe ingerare. Nimic. Nici macar nu aveau un efect in digestie. Atasamentul meu care se formeaza aproape instant de orice imi produce o anumita placere, foarte pacatos, m-a indemnat sa persist.
Sunt cu furculita si cutitul in mana asteptand livrarea celei de a 10a portii. Un numar rotund, care ar da un verdict. A 10a sansa oferita bucatarului, soiului de bureti si tacamurilor…Alese cu grija. Buretii au venit. Arata la fel. Poate un pic mai pleostiti. Nu stiu ce sa fac. Nu-mi vine sa ma apuc sa-i tai, sau sa-i inghit direct cum am mai incercat, mi-e teama de o a 11a dezamagire. Ma gandesc sa-i refuz, sa las inclusiv tacamurile cadou restaurantului si sa las pasii sa ma ghideze la alt restaurant, in necunoascut…IMi vine sa plang ca al nu stiu catelea fel diferit de mancare…e doar un alt fel. La care trebuie sa renunt. Sa-mi iau sacul in spinare – poate sa fac un pic de curatenie in el, sau de ce nu, sa renunt total la el si sa las simturile…olfactive sa ma ghideze spre nirvana gustativa…