Sushi
Mai incercasem sushi. De un alt fel.
Cum am putut sa cred ca sushi e de fapt prana???
Ce forta mi-a luat simturile? Ce fata morgana, ce fantezie indusa, ce halucinatie sau proiectie, de fapt o dorinta arzatoare limitata in timp si spatiu. Spatiu care a accentuat iluzia.
Cand m-am apropiat, era de fapt un sushi. Foarte special, foarte bine preparat, cu condimente de care numai auzisem ca duc la o anumita forma de magie. Pestele crud in forma de romb, o nuanta portocalie nemaivazuta, combinata cu un turcuaz eliberator, cu un orez crocant cu un gust exotic nedefinit, in care regaseam niste mirosuri de rasina traditionala care ar fi putut duce la dependenta suprema. Problema cu sushiul este ca este crud. Iar un sushi nu se coace niciodata …pentru implinirea suprema. Ma gandesc ca poate ar trebui sa-l iau asa cum e. In perfectiunea sa de care e constient. Si sa nu caut TOT. Greseala e in definitiv a mea, ca l-am denumit prana. E amuzant chiar. Un suhi mandru, perfect geometric, cu ingredientele perfecte, mai putin unul…simtirea. Un sushi impotent emotional. Nu ma pot hrani cu sushi tot timpul. Desi e perfect. Iar sushiul merge cu o paine de casa, in cuptor, atasata, ca si…desert . Ma intreb daca vreodata se va gandi bucatarul la acest lucru. Chiar daca s-ar gandi, nu stie reteta asta de paine. As putea sa i-o spun. Problema este insa: as accepta eu sushi cu paine in loc de prana. Sa fie prana fata morgana? Sa fie sushiul cu paine o alegere pamanteana? Oare m-ar satisface? Nu sta in puterea mea nimic. Retetele sunt stabilite de o divinitate suprema, iar fiecare fel are rolul lui in timp, inclusiv conceperea a noi feluri sau asociatii. Daca nu vin de la sine, le va lipsi cocacerea, tocmai sufletul care se simte in fiecare bucata…
Ceea ce stiu e ca sushiul va ramane pe farfurie, demn de a fi admirat si tachinat cu betisoarele. Pana cand va veni painea. Apoi…voi mai scrie un post. Daca va fi cazul.