Condimente de foc- the end
Trebuie sa recunosc ca sunt perseverenta.
Emotional. Merg pana in panzele albe, pan ace consum absolut TOT. Nu las nimic.
In general asa si mananc. Rar las mancarea care-mi place sau mi-a placut odata la o parte pana ce nu o termin. Mananc ½ pt a-mi satisface foamea, apoi ½ din pur hedonism, pana ce nu mai pot fizic.
Nu stiu daca o pot numi calitate in acest domeniu, deoarece in mod normativ, perseverenta este recunoscuta a fi drept o calitate. O simt ca un bolovan atarnat de gatul meu, de care nu pot sa scap, este ceva ce ma trage, si desi imi dau seama ca sta in puterea mea sa-l las, pur si simplu nu pot. M-am atasat de bolovanul meu!!!!
Iar cand viata mea e in pericol, cand ma sufoc si devine critic: ori eu, ori bolovanul, atunci, il arunc!
As vrea sa transfer perseverenta in alte arii ale vietii mele, sa fac o mutatie.
Iata ca parca nu m-am lasat pana ce nu mi-am dovedit mie insami ca acele condimente de foc nu-mi mai plac. Trebuia sa ma conving. Sa fiu invingatoare, sa le iau, sa le sfaram, sa le risipesc in aer si sa topai bucuroasa razand isteric-eliberator.
Cand chelnerul mi-a adus condimentele, a mia oara, de data asta la timpul fix dorit de mine (ce inseamna sa faci nazuri la restaurant! ), respectuos, am strambat un pic din nas, parca nu pareau gatite bine, dar hai, o sa le incerc. Chelnerul foarte agitat, intrebator si nesigur, atitudine radical schimbata de la aroganta sa superioara data de faptul ca este reprezentantul unui restaurant avantgardist de lux , un pic uimit de mine ca dintr-o data am devenit un client pretentios. Papusa blonda si sfioasa a devenit o satena, un critic sever pastrandu-si insa delicatetea.
Am gustat mancarea in privirile anxioase ale chelnerului. Substanta s-a evaporat precum vampirii in lumina, iar condimentele “de foc” au ramas in farfurie, ca niste gandacei mici si insignifianti, zbatandu-se si cautandu-si loc…Mi-a venit sa-i strivesc, urmand imagini ale durerii atata timp proiectata in sufletul meu, insa mi-am dat seama ca nu merita…acei gandacei n-au nici o vina. Vina, daca se poate numi asa, este integral a mea, ca am construit un castel magic, pe niste gandacei amarati, capabili sa se transforme in condimente de foc care sa dea savoarea intruchipata unui fel de mancare virtual. Restaurantul s-a evaporat, ca intr-un film in care fortele binelui au invins si am ramas singura pe o campie verde. Nici urma de restaurant sau chelner. Un vant placut si flori de maci. Liniste. O urma de regret. Consteintizarea puterii mele. Un gust amar pe care-l dreg cu o lingurita de miere adusa in dar de o albina. Raman miscata de roiul de albine din jurul meu, care danseaza, aducandu-mi un omagiu. Omagiu pentru viata, dulceata si puritate. Redescoperirea puritatii. Merg spre orizont.