Sex, food and men

Mergeam pe strada, spre casa. Casa mea, unde imi gasesc linistea si dragostea. Eram obosita si mergeam teleghidata pe strazi, distrata si neatenta. O pustietate datorata unei rafale de vant pornita din senin, nimic profound.
In griul strazii, ma distrage aparitia unei fantani de ciocolata. Spectaculoasa. Cu baie si robinete aurii. Ma apropii… ii simt caldura, ii simt mirosul absolut imbietor. Ca la comanda, ca si cum as fi apasat un buton, instant, ma transform, simturile mi se activeaza. Ele sunt acolo, le port cu mine mereu, inactive, ca la primul stimul sa imi dea de veste ca sunt acolo. Salivez. Devin fantana. Mirosul ma transpune in transa. Simt, proiectez, ma vad goala sub fantana, cu stropii de ciocolata atingandu-mi pielea, curgand sensual, ciocolata minunata topinduse pe limba, inghitind-o si gustand-o in timp de corpul meu este acoperit tot intr-un masaj complet, o experienta exploziva.
Totul a durat o clipa. Stiam ce inseamna fantana, stiam ca este o ocazie si o experienta inedita, este parte din trecutul meu ravasitor hedonist. Imi pierdusem cateva saptamani, scurte, pe langa ea, adulmecand-o, bucurandu-ma de ea, crezand ca voi gasi o comoara ascunsa, intre timp insa ciocolata amarandu-se… In secunda imediat urmatoare butonul meu intern de alarma tipa. Da, l-am setat bine . Este o capcana pentru a-mi intarzia drumul. Este un test de vointa. A doua incercare; pentru a sti daca cunosc drumul spre ravnitul magazine unic de inghetata; da , sunt aproape. O inconjor totusi si o adulmec. Nu ma voi opri de data asta. Plec. Acasa, sa ma stropesc cu apa rece, sa ma spal cu un gel de dus verde, cu aroma de primavara, si o gargarita rosie si inocenta pe un fir de iarba de abia incoltit. In care cred.

Se intampla sa stii ca esti in cautarea restaurantului perfect, unde poti servi felul perfect de mancare. Se intampla sa te tot invarti in cautarea sa, pe aceleasi stradute, in cerc, revenind uneori in aceleasi puncte, vazand mereu aceleasi peisaje, dand ocol unor locuri, simtind ceva, insa nevazand, fiind prea preocupata de o adresa scrisa pe o hartie, nu-l gasesti, pentru ca pur si simplu, odata, din neant, sa apara. Fara sa anunte, fara sa-ti dai seama, pur si simplu apare, pe o strada pe care ai mai trecut de 100 ori. Realizezi ca te afli la poalele unui castel. De uimire iti cade harta din mana, tremuri de emotie, iti dai seama ca esti complet zapacita si nu poti articula vreun cuvant sau misca vreo parte a corpului. Mintea spune DA, acesta este locul, du-te, incearca sa-ti miste picioarele, insa cand vrei sa urci prima treapta, indrumata de minte, ascultand-o cu fizicul, te impiedici si cazi. Castelul dispare in secunda urmatoare, lasandu-te cu o imagine pierduta, in care ai fi putut trai.
Liniste totala.
Castelul exista si ti s-a putut oferi, este clar. Nu ai fost pregatita sa intri.
Realizezi ca nu mai ai nimic de pierdut, ca deja ai pierdut…
Insa am mai invatat ca in lumea asta nimic nu ramane la fel, ca totul e in schimbare, ca exista niste ferestre de viitor posibil care depend de actiunile din prezent, ca totul se misca si de cele mai multe ori circular.
Stiam ca voi gasi din nou poarta, dar nu stiam cand, stiam ca eu o voi gasi, cum facusem deja.
Asadar, a doua seara am plecat linistita la plimbare, pe strazile vibrand de viata, simtind aerul serii, fiind EU. Capetele trecatorilor se intoarceau dupa mine. Stiam ca radiez, o simteam si dovada perceptibila era manifestata. Cateodata imi simt razele ca niste aripi, le simt. In acele momente ma iubesc. Iubirea de sine adevarata este atat de rara.
Mergeam si ma bucuram de tot ce intalnesc in cale: cladiri minunate, vechi, cu o istorie proprie, incununate de statui sau simboluri, realizate de arhitecti implicati, care iubesc frumosul si isi lasa o parte din suflet acolo, pavajul strazii ca un mozaic cu o concavitate imbietoare, ca ploaia sa il mangaie permanenet, in miscare, apoi sa se duca pe drumul sau mai departe, aerul curat al noptii, indrumata de miros de fericire, mergeam…
Castelul a aparut. Cu o fericire senina am pasit pe scarai si am intrat. Cu dreptul si un ornament de boleo in bratele printului fermecat.

Este greu de descris senzatia de fericire. Care nu vine din satietate sau un gust exotic.
Este o mare linistita, o pierdere in infinit, un mare nor pe care plutesti si esti inconjurata de altii, vezi doar alb, de fapt nu vezi nimic. Te pierzi intr-un infinit de liniste, atat de usor, esti intr-un tunel care se misca ca un leganat, in care pasesti, de o consistenta de placenta, este leganatul usor al trenului, este ca un aluat care se coace, care miroase a vanilie, care creste incetisor, insesizabil, pentru a se transforma invariabil in ceva bun.
Este o turta dulce simpla, coapta, cu o crusta de zahar crocanta pentru forma, care atunci cand musti din ea, se rapandeste zaharul in intregul corp copt bine, de o forma rotunda, nu neaparat perfecta, prietenoasa si de casa. Momentul in care o savurezi este TOT.
Nu stiu cum a aparut turta dulce pe masa mea, uitasem de existenta ei, insa aparitia ei, voluptatea coacerii, mirosul si gustul mi-au adus aminte ca traim intr-un univers bogat, care are tot, si este la latitudinea noastra dupa ce intindem mana, ce luam si ce nu si cum percepem in noi senzatiile ulterioare alegerii.

Nici o asteptare.
Ma plimb relaxata prin orasul semicunoscut bucurandu-ma de micile delicii ale redescoperirii unor stradute, cladiri sau ornamente in cladiri pe langa care am mai trecut dar nu observasem niciodata anumite detalii. O vreme calduta, placuta, aer curat si vara tarzie la munte.
Poate da, as manca intr-un restaurant, insa ma bucur atat de mult de plimbare incat nu acesta este scopul, nici macar nu mi-e foame. Daca descopar unul care ma atrage bine, daca nu, nu.
Demult sunt in cautarea restaurantului perfect. Nu credeam ca poarta catre o alta dimensiune se va ivi atunci. Intr-o clipa. Am vazut si am recunoscut totul. Parca stiam dintotdeauna.
O cladire pe langa care trecusem de nenumarate ori ascundea o alta poarta spre care niciodata nu am vazut-o, si depindea doar de starea mea vederea ei. In momentul in care eram EU. Profund emotionata, intru; inima imi bate si descopar taramul magic. Tot ce am visat este acolo, real, palpabil. Ating, simt, miros noul spatiu. Un puzzle de vise, viata vibranta, draperii albe in vant, tablouri multicolore reprezentand viata, lumanari cu palpairi misterioase si schimbatoare. Castelul unui print, podea lucioasa.
O vata de zahar aparuta din bagheta magica a cuiva. A cuiva mai presus de noi toti. Ar putea fi bagheta mea pierduta demult, intr-o alta viata in haul unei prapastii cand ma luptam pentru dragoste. Ea actioneaza de acolo. Acum. In momentul regasirii.
O vata de zahar vrajita, cu sclipiri multicolore, care pluteste in aer in dreptul mainii mele, oferindu-se mie, cu scanteieri colorate si jucause, care te imbie, te fac sa zambesti. Sta dreapta inaintea mea. Este atat de neasteptat…imi ating obrazul de ea, e reala. Inca o data, ma mangaie..ma gadila in acelasi timp, ma imbie sa stau cu obrazul lipit de ea, aproape nemiscata, doar cat sa-I simt consistenta pe obraz, apoi ma misc usor spre buze..Ma imbratiseaza, ii inspire aroma, o simt aproape in papile desi nu am gustat-o inca. Miroase bine, a roz, a fericire. Stiu ca e a mea si mi se ofera. Ma bucur de forma sa falica, de tandretea sa semeata, de miros, de scainteiere, savurez daruirea sa….Gata, destul, simt ca trebuie sa trec mai departe, o ating cu limba…ii simt gustul precum aroma, insotita de explozii mici, consecutive, dupa traseul care il ia in mine. Observ, savurez experienta minunata. O sarut cu buzele deplin, se topeste acolo, sarutandu-ma la randul ei. Apoi, indraznet, iau o fasie mai groasa cu limba pentru a-I simti duritatea, vascozitatea, consistenta, care ramane in final o imbratisare profunda a simturilor, extinzandu-se peste tot, acopera tot, total. Restul, traseul meu , cerculetele care le fac cu limba, creind-mi propriul meu drum in ea, locurile pe care mi le descopera si indica cu sclipiri sunt continuarea povestii de amor ludice si pasionale. Ma lasa sa merg pe vai, prin nori, dansand printre ei; in final ea insasi se transforma in nori, reali, pufosi si albi, care ma imbratiseaza total. Ma desfat, dansand in imbratisarea lor, pe parchetul lucios in noapte si devin una cu mine. Plutesc. Nu sunt in nori , nici pe nori. Norii sunt in mine acum.