Glucoza
Ciudat, desi am iesit din spital de mai bine de o luna ma simt legata intr-un fel de perfuzia cu glucoza.
Perfuzia, oricat de neplacut suna, iti ofera o stabilitate, o siguranta a hranei, care stii ca iti face bine si e ceea ce ai nevoie. Atunci. Multe optiuni nu ai, ca esti imobilizat la pat. Este un fel de “pause” in viata. O pauza, un moment inghetat in timp, in care durerile dispar si traiesti, doar in sensul fizic al cuvantului. Fara evadari spectaculoase din pat, fara sa te gandesti macar ca dupa usa spitalualui exista o lume. Dar cand iti revii un pic, nu poti sa nu te gandesti, desi iti este rau si nu poti nici sa stai in picioare. Insa poti sta linistit la firul perfuziei, aparent fara nici o grija. Glucoza cea buna iti intra in sange, indulcindu-ti starea, amortindu-ti simturile, asistenta te inveleste, empatizezi cu cei din jur, aproape iti asumi si bolile lor. Iti trece un gand ingrozitor prin cap ca asa poti supravietui vesnic, intr-un fel de familie bolnava chiar.Ingrozitor este ca unii o fac. Si mai ingrozitor ca o gandesc si eu ca posibilitate.
Ma simt intr-un fel in aceasta situatie. Simt ca ma hraneste cu dragoste - o perfuzie cu glucoza sub paturica calda de spital, amortindu-mi simturile, facandu-ma sa uit ca exista lume afara, ca poti trai si face ceva acolo, in lume, iar sub confortul septic si simplu al spitalului, este o lume bolnava, de suferinta, care te corupe, iti intra in sange si te face sa crezi ca este de fapt lumea reala.
Ma trezesc ca intr-un cosmar; trebuie sa traiesc, asa cum trebuie sa traiasca un om cu adevarat viu, trebuie sa incep sa mananc hrana reala, trebuie sa merg si sa alerg; smulg perfuzia ce ma lega de pat, ma chinui si ma scol in picioare, merg repede spre iesire, ma imbrac in haine de oras, ies pe usa si am plecat. Sa fac ce am de facut in lumea asta. Iar cat pot ajuta pe cei din spital, ii voi ajuta; dar asta nu inseamna sa-I iau cu mine in viata mea.
Glucoza out, real food in. Respir aer curat, intra in mine, peste tot si ma avant la drum.