Sex, food and men

Am descoperit astazi rolul si semnificatia mousse-ului de ciocolata, am reusit sa simt ceva ce nu am simtit niciodata, desfatare in noua descoperire: mousse!

Este o descoperire care ma incanta, sunt ca un copil care a descoperit o jucarie in jucarie! Nu ma gandisem niciodata ca totusi are un rost al sau, nu am inteles de ce nu ma pot bucura de senzatii pline, consistente, cremoase, solide intr-un fel si este nevoie de senzatii…aerate. Nu am simtit rostul si rolul acestei sofisticari, pe care o credeam a fi o simpla fita franatuzeasca…pana acum. Insa nu, totul are rost , totul. Ma bucur ca un copil de descoperirea mea ! Aerul are un rol dramatic esential. Este legat de respiratie si libertate, de viata continua, clara si de calitate ; este pauza de care te bucuri intre senzatii intense. Este pauza care iti da dorinta iar si iar, este pauza dintre descoperiri care te incanta.

Nu este doar un spatiu, sunt mai multe spatii care consolideaza minunat o legatura, si o transforma intr-un tot complet, unitar , flexibil, frumos, estetic, sofisticat, cu simtire, dulceata si endorfine, o legatura care tine de fiecare dintre spatiile aerate din mousse, de fiecare senzatie din lingurita, o armonie, o simfonie a simturilor, o armonie, un TOT unitar care altfel nu s-ar numi mousse.

Ma desfat in mousee, il extind, ma bucur de el, ma rasfat, il ador !

Ascultand un incredibil solo de vioara am realizat cat de norocoasa sunt ca pot simti, cate niveluri de simtire exista, cate mai sunt pe care nu le pot percepe, si cum oamenii traiesc la diferite etaje de simtire, ceea ce nu inseamna ca la etajul 7 e mai bine decat la 4. Sarbatoarea muzicii pe note, cu tort la final.
Acorduri de vioara. Etaje. Staturi dintr-un tort. Barbati. Viata.
Sunt etaje cu diferite perspective si privelisti, sunt nivele si straturi intr-un tort delicios, cu un blat de cacao, un strat de crema de vanilie, un start subtire de gem de zmeura, alt blat de cacao, o crema de ciocolata si un blat de vanilie peste care troneaza o crusta senzuala si moale de martipan.
Unii au preferinte si receptori doar pentru un singur ingredient. Mie, de cand ma stiu, mi-au placut torturile inalte, cu crema, glazuri si blaturi diferite intr-o bucata care sa le cuprinda pe toate, sa formeze un amalgam de gusturi pe care sa le pot diferentia, culmea, sa am libertatea sa aleg doar doua intr-o muscatura daca simt asa, ca apoi sa ma delectez cu urmatoarele 2 straturi, sa-mi fac propria combinatie, un pic de martipan de pe glazura cu un pic de ciocolata de pe primul blat, compensat apoi cu o usoara crema fina de vanilie pura, si atat, ca la sfarsit, intr-o accelerare a vartejului gusturilor, sa le incerc pe toate, printr-o muscatura indrazneata si profunda din intreaga bucata de tort. Ahh…
Am redescoperit deliciile torturilor combinate. Dupa o perioada de negare. In deplina puritate alba a simturilor. Starturile pot fi: o prietenie cu un barbat atat de reala si…vibrationala care emotioneaza profund , precum o crema fina de vanilie cu aroma delicata de lamaie, o prietenie intelectuala cu un barbat matur, precum un mar copt cu nuci si scortisoara care apreciaza cuptorul in care s-a incalzit, o legatura pura de sex precum stratul fin de zmeura, crocant si satisfacator, o surpriza placuta precum miezul bomboanei Mozart in miez de noapte, si o tachinare placuta precum combinatia dintre ciocolata alba si cea neagra, topite…Ah, si un mar acru care s-a a ramas singur in cos, anti-social, asteptand recolta :). Si in afara tortului sunt:un fulg de zapada care ma priveste de la geam visand sa se transforme in ornament pentru Craciunul de peste 3 luni, altul care nu spera decat sa se topeasca pe ramura unei crengi de toamna in parc si un fulger care cum a aparut, asa a disparut de la fereastra mea, dar care a luminat aceasta bucata ofertanta de tort numit viata dulce.

Sunt o romantica incurabila. Care sta in turnul de fildes cu preocuparile ei, din cand in cand scanand orizontul. Oare a inceput sezonul orhideelor ? In mod categoric as fi simntit asta in aer…Nu simt decat mirosul sarat al marii seara sau al pamantului umed dimineata. Cele mai reale senzatii din actuala mea viata. As putea trai conectata in pamant, cu iarba mangaindu-ma, oferindu-se mie, invelita in fan si spalata de ploaie. Mutata de vant dintr-un loc in altul. Hranita cu seminte, band apa din rau si dupa amiaza mancand mango.
Dar iata-ma in oras, la etajul 4, la fereastra, cautand orhidee. Din pacate, nu orice floare de camp este o orhidee, desi as fi vrut atat de mult. Din pacate nu orice orhidee este orhidee. Rabdarea este o virtute imi amintesc, odata necunoascuta, practicata, acum in sfarsit acceptata. In sezonul rabdarii si al linistii, exista cioco-caviarul, mici bilute de ciocolata, cu aparenta inselatoare de caviar adevarat, de icre de peste pretios, insa de ciocolata reala si pura, crocante si amuzante daca te repezi asupra lor sa le simti, care se topesc usor sub limba daca le tii acolo intr-un exercitiu de rabdare si declinare a gustului, transformandu-se intr-o masa de ciocolata usor amara, gustoasa si fina. Le iei usor cu limba din borcanul plat si elegant, si in mod surprinzator pastilutele nu se uda, raman semete. Doar cele care au intrat pe fagasul gustului sunt partenerele mele de joaca, intr-un sincron alintat si inghesuit. Inca un rand si inca un rand. Cu ele nu poti face excese, da, le iei si le iei dar pana intr-un punct. Avantaj eleganta si rafinament. Inlatura excesele nocive. Insa, pentru a face deliciul gustativ maxim si a obtine superlativul rafinamentului, dupa o jumatate de borcan de cioco-caviar urmeza 2 masline cu ardei iute, care sa neutralizeze gustul dulce-amar, sa condimenteze ceea ce era un desert dulce si sa-l aseze definitiv in experienta gustativa satisfacatoare din aceasta seara. Un exercitiu real. Care inseamna mai mult decat partidele de dragoste sau sex care mi s-au propus in aceasta seara de catre fosti sau potentiali iubiti, orhidee devenite septice intre timp sau flori de camp. Carpe diem. Uneori, inseamna asta: eu, cioco-caviar, masline cu ardei iute si laptop roz.

Am vrut sa-i dau un titlui acestei scrieri, insa nu am reusit sa gasesc un reper viabil. Imediat mi-am dat seama ca nici nu trebuie sa ma stradui, este pur si simplu ceva diferit, ceva care am intuit ca exista, surprinzator de aproape, nu astepta decat evolutia mea si sa-l identific si vice versa, evolutia lui pentru a fi destul de copt pentru gust. Declansatorul a fost caldura pe care a emanat-o si am simtit-o din intamplare intr-o seara, ca o boare si deschiderea mea catre un nou gust, departe din tiparele mele (oare? azi am un dubiu). Cel putin asa se prefigureaza acum.Aroma de flori de camp: cu radacini adanc infipte in pamant, fresh desi imperfect si salbatic, se fierbe atat de greu in interior si pare atat de fiert la exterior. Atat de viguros si consistent. Nu este nici rece nici fierbinte, are o temperatura delicat-moderata, care intr-o clipa se transforma in gheata pura sau vulcan, are o putere de metamorfoza instant, reactie imediata la stimuli exteriori. Proaspat, desi cu aroma de cogniac pur. Cu arome de peste tot din lume, imbatatoare, parca aduse de vechile vapoare, desi cu o aparenta atat de moderna si nesofisticata. Misterios ascunzandu-si miezul, desi atat de evident si la suprafata. Intrigant  prin infantilitatea gustului perceput de…miros. Cu miros de mare in larg in furtuna, care aparent iti ofera siguranta, pentru a te inneca cand nu te astepti sau invers…aparent parand sa te innece prin esentele proprii veninoase, protejand persoana care a visat sa-l guste si oferindu-se.

Inceput de zi. O cafea tare. Aromata. Mare. Un deliciu. O savoare pentru un boost si boom de zi. Imi plac inceputurile. Vin dupa un tratament intens de purificare, urmat de o masa sanatoasa cu adevarat, cu antreuri, felul 1, 2 si desert regal. Completa, luandu-mi timpul sa ma delectez cu fiecare dintre felurile oferite, chiar daca acest proces de savurare dureaza pana dimineata. Un fel de nunta, o ocazie speciala sarbatorind purificarea si noul inceput. Cafeaua vine la ceva timp, spre dimineata, pentru a celebra cu adevarat sfarsitul acelei mese si inceputul altora; fara excese, doar complete si delicioase, atat cat trebuie, fara sa-ti cada rau. Aceasta inseamna sa renunti la unele snakuri intre mese, pentru a te bucura deplin. Am remarcat ca o masa completa , la ore fixe, iti ofera o disciplina atat interna cat si externa, nu mai arzi de anxietate in cautarea unui gust, si poti savura dupa un ospat gustativ cafeaua aromata….bucurandu-te de rasarit, soarele bland de dupa amiaza sau amurg…O noua zi, crampeie delicioase de simtiri!

Exista mai multe forme de a manca, fiecare cu senzatia proprie. Experienta mea imi releva mai multe categorii decat cele 3 la care m-am gandit din prima….Se pare ca am strans 6 : 

Exista mancatul de nevoie – o functie a organismului,  un combustibil pentru energia vietii care se scurge. Un carbune pentru combustie, doi pentru a intretine focul. Carbune este orice…. Trei nu mai incap, nu permit flacari. Nu este posibil decat un foc mocnit, o combustie pentru aprindere. Supravietuire. Tristete si gri. Atat de rar, ca ploile mocanesti de…iarna. Este ca siu cum ai fi mentiunut in viata prin aparate. Aparatele LUI. 

Mancatul de foame – perpetuat de nevoia acuta de a umple stomacul. Totul tipa in tine, ai manca orice, numai sa te satisfaci, caci trecuse limita de « putina foame » si intrasem in larg, de pe canal, pe un lac intreg care tipa : veniti, veniti in mijloc sa ma simtiti ! Ai manca o vaca intreaga in sange si ai fi satisfacut. Undeva inauntru, fizic, total nesatisfacut din alte puncte de vedere, caci nu ai simtit mai nimic din gustul alimentelor, asta daca cumva aveau.Este o partida de sex in toaleta unui restaurant sau in masina, in parcare, tipand de nevoie, cu orgasm instant. Pe care in urmatoarele 5 minute l-ai uitat. 

Exista mancatul de alimentare de energie dupa un efort placut. Seamana cu mancatul de foame, dar nu are componenta de graba. Are o componenta ludica pregnanta, simti acut gustul fiecarui aliment, condimentele de langa, caldura mancarii gatite la 12 noaptea, potentat de starea de bine de dupa efortul placut, care a taiat foamea neagra si a filtrat-o, ramanand perceptia pura si bucuria mancatului. Inclina usor spre exces datorita simturilor care vor mai mult si mai mult, dar cu un minime fort de vointa se poate opri la timp, inainte de a aparea mancatul navalnico-nervos. Este o partida de sex satisfacatoare, moderat de lunga, ca un dialog, neplictisitoare, ne-tantrica,  un ras nebun si senzatii in cascada sau de rau cristalin si jucaus sub soarele prietenos de la ora 6 dupa-amiaza. 

Mancatul anxios (sau navalnico-nervos) este mancatul de nevoie, dar nu venit din nevoia de a supravietui, nevoia datorata foamei, nici chiar nevoia gustului aparuta la femeile insarcinate (nu pot scrie relevant despre acest tip de mancat deoarece nu am experienta proprie). Ci din nevoia de a gasi, implini, stinge sau afla ceva, este evadarea in mancare, este « marea evadare », de real, in alimente, incercand ca un nebun sa cauti acul in carul cu fan cand acul fusese pierdut in mare, sau pastile de somn in miezul noptii desi stii bine ca nu ai in casa, in speranta ca poate vei gasi ceva de cand aveai, este goana dupa barbatul vietii in discoteci, baruri, bautura sau alte senzatii, este o pierdere de sine ; sunt lacrimile varsate in vin rosu si ciocolata, innecata de fumul subtire si albastru al tigarilor slim, este vodka cu portocale de la 1 noaptea pe balcon, insotita de o punga de floricele care iti bombeaza stomacul, care ai fi preferat sa fie aplatizat sub mangaierile iubitului tradator, ale carui maini le-ai taia daca te-ar atinge, sau decaderea de sine din acceptul tanguitor care vrei sa cheme vremurile bune inapoi, insa te trezesti intr-o baltoaca de sange, naclaita, nedemna, cu frumusetea acoperita. Este puroiul din mancare, icre negre sau rosii, bruschete cu sosuri delicioase, pesti indepartati, fursecuri ademenitoare, cu viermi.Este pierderea dintr-o partida de sex care nu se mai termina, cu barbatul pe care nu doresti sa-l ai si maine, in care cauti disperata ceva, macar un orgasm mic, care sa-ti aburesca creierul cu uitarea, uitarea nimicului sau uitarea ultimului barbat care te-a facut sa suferi, desi ai putea sa ai un orgasm mare cu vibratorul din sertar urmand aceeasi anxietate a sexului. 

Mancatul pur – este mancatul de hrana sanatoasa, care iti face bine, atat la exterior cat si la interior, care te implineste dar nu in sunci, cu alimente gustoase din natura, suculente si putin preparate, pentru a simti viata din ele. Este un tip de mancat in care imi doresc sa acumulez mai multa experienta.Este o partida de amor tantric. Cu rauri de dragoste izvorand din ambele imimi, care ies, se impreuneaza si danseaza sub cerul instelat sau ploaia calda. Este moliciunea simtirii si curgerea cascadelor. 

Mancatul de show off – este mancatul de sushi dupa ce il pregatesti chiar tu. Sa arati ca poti. Iti place, desi nu te omori dupa el, parca nu ai manca si mai ales gati in fiecare zi. Nu neapart din comoditate, ci ca stii ca mai ai nevoie si de alimente proaspete si vii.Este partida de sex pe scaunul rosu cu spatar cu gratii de metal, de care ti-ai legat iubitul cu catusele roz si l-ai asezat in fata oglinzii, tu admirandu-te cocotata, la primul nivel, pe pantofii cu toc inalti de dantela neagra, si purtand mai sus lenjeria negru-transparenta cu 2 randuri de perle…

Niciodata nu mi-a placut gustul amar: fie el gref, martipan, schweppes sau cafeaua sau ciocolata neagra. Cred ca de fapt a fost o prejudecata, o impresie gresita despre gusturile mele proprii. Analizand alimentele cu gus amar, observ ca am o predilectie pentru ele. Desi am tendinta de a le respinge, sunt un deliciu profund si auto-cultivat pentru mine, dintr-un subconstient masochist, care vine dintr-o nuanta a personalitatii mele profund intelectuala si analitica, ingropata sub latura aparenta a simtirii. Amarul, un deliciu masochist al durerii, in consecinta al placerii. De obicei imi place sa asociez alimentele amare cu ceva dulce, asta daca nu au in componenta ele insele asa ceva. Nu sunt pur masochista, sunt o masochista hedonista. Daca vreti sa intelegeti acest termen, intrebati-ma, este un zbucium complet inutil si ineficient, in oricare directie. Este ceva complex si imprevizibil, deoarece gusturile se alterneaza in mod aleatoriu, in functie de zona in care iau primul contact cu limba, zonele diverselor papile gustative, contact  premeditat sau intamplator cu senzatii proprii sau vecine. Limba este un organ interesant, o harta bine definita a receptorilor de gust. Sut milimetri patrati care simt dulcele, altii amarul, altii acrul, si asa mai departe, alte parti ale limbii sunt imune la orice, insa rezoneaza de la receptorii din vecinatate. Sunt papilele moarte, invizibile sau insensibile, cu rolul lor..Ai impresia ca ai o experienta senzoriala care iti apartine, un gus amar de ciocolata tare, cu o nuanta de martipan dulce-amara, tipand ROZ, cand de fapt pur si simplu ai atins din intamplare receptorii de pe harta nestiuta. Daca fiecare ar cauta,gasi si invata harta, senzatiile ar fi studiate si apelate la comanda. Legile actioneaza in orice domeniu, nu esti evoluat daca reinventezi roata sau daca pui dubii existentiale rotii atat de clare din fata ta ! Legile par ca actioneaza chiar in domeniul sentimentelor, desi legea adevarata a inimii este doar una. Dupa voia ei si fara nicio harta. Cum apare poate sa dispara, asta daca nu o facem chiar intentionat rasucind si terfelind inima in cautarea hartii nestiute. Care poate fi acolo, cu har si gratie, dar cum o poti vedea daca te agiti gandind si cautand…. ? Oamenii pun in dubiu roti existente si vad prezente harti de iubire. Nu stiu nimic. Traiesc in valuri de ciocolata amara. Care manjesc hartile mintii si ale inimii. Nu vad nimic. Ma infrupt. Nu am inteles daca vreau capsuni in amar. Nu sunt suficient de dulci. Iar zaharul stiu ca e nociv. Poate ar trebui sa ies din valurile voluptoase si sa merg la cules capsuni. Proaspete. Sau struguri.Strugurii transcend toate timpurile si formele de expresie in forme si bucate variate, deserturi sau feluri principale…bauturi datatoare de viata si senzatii. Insa pot fi si stafide in ciocolata amara J, in doza minima.

Incep sa inteleg cu adevarat rostul bolii gustului de cauciuc, al abstinentei alimentare, al simtirii cauciucului, a texturii sale, a alunecarii, a scortoseniei sale, a septicitatii sale.Cateodata, in cazul in care esti nerabdatoare, este bine sa ai un zid de cauciuc in fata, in locul lucrurilor pe care ti le doresti. Sa inchizi ochii, sa-l explorezi, sa intelegi ce inseamna. Iar cand ii deschid, observ ca s-a transformat intr-o capsuna gigantica, servita pe o farfurie imaculata, doar pentru mine. Un aperitiv venit de sus. La ora cand trebuia si mi s-a facut pofta de o simpla capsuna. O iau natural, si o gust : zemoasa, dulce, gust care se transforma si il simt pana in strafunduri, care imi da viata rosie in sange din nou. O capsuna nearomata, plina de gust si viata. In mine. O experienta senzoriala scurta, intensa si profunda. Destul cat sa imi aduca aminte ca pot avea orice din capsuni atata timp cat stiu sa le gust. Si sa inteleg sezoanele: ale mele, ale capsunelor adevarate.

Sunt o femeie independenta, stiutoare fara sa fiu si « a tot », citita si cultivata. Hm, suna inspaimantator. Daca as mai fi si frumoasa as fi sperietoarea din lan. Cred ca de aceea mi se potriveste foarte bine « dansul mortii » - cine stie la ce ma refer, stie.Cert este ca datorita acestui statut am reusit sa ma diacnosticesc singura : am boala gustului de cauciuc ! Citisem despre ea, aproape ca simteam atunci si boala, de unde se vede ca aveam deja inclinatii spre a o contacta. Si iata ca intr-o zi, nu stiu daca buna, totul a inceput sa aiba gust de cauciuc. Odata ce ma indrept spre un fel de mancare, capata crusta si se transforma sub ochii mei, nici nu mai apuc sa-l gust ! Iar daca-l gust, e cauciuc  pur ! Colorat si uniform. Bleah. Cel mai senzual si apetisant fel de mancare care mi-a placut dintotdeauna, de oricine ar fi gatit, imediat in cauciuc ! Inclin sa cred ca totul este o conspiratie impotriva mea, ma simt ca intr-un film prost, sau in versiunea spaniola a filmului «Open your eyes », asa zis intelectuala. Si intr-adevar, poate fi o boala intelectuala, ca revolta a tuturor nuantelor simtite vreodata de mine care au intrat in greva. Si nu mai vor sa iasa, nu mai vor si mai rau, asa, in tolaneala si concediul lor in desert, se joaca cu burta la un soare turbat cu o bagheta magica, din intamplare neagra, care transforma totul in cauciuc. Colorat, ca de, sunt simturi in vacanta, isi mentin rangul.Si iata-ma pierduta in tara gonflabila a nimanui, a mea.Neputincioasa.In disperare de cauza iau un ac sa intep cauciucurile din farfurie – misca un pic din  inertia mecanicii mainii si atat. Ma intep pe mine. Poate visez. Sangerez. Dar nu sunt vatamata. Sunt intreaga.Ce sa fac cu cauciucul asta… ? Imi dau jos slapii, si in picioarele goale pasesc…Imi vizitez noua tara..

Sunt o raza de soare. Am fost ascunsa dupa nori zilele astea. Astazi, dupa atata odihna in puful gri al norilor, ma plimb usor si vesela pe bulevard, fara palarie, si fara niciun scop decat sa admir. Studiez una alta, ma uit prin vitrine, ma uit la oameni, mangai usor cu privirea, caldura mea. Sunt calduta. Sunt placuta. Sunt intr-o dupa amiaza in care pasarelele canta si copacii fosnaie usor in mijlocul orasului. Sunt singura si energia mea imi este de ajuns. Deodata, o inghetata imi iese in cale si mi se adreseaza: hm , imi place de tine, vezi, ma potrivesc cu raza de soare care esti, uite-te la mine te rog, admira-ma, vezi ca am si caramel, si glazura, si fructe…si inghetata de vanilie cu migdale, am cornetul tare si crocant, iti va place de mine, te rog, uite-te la mine, sunt multumit chiar si cu o privire, cand vrei sa-mi dai, da-mi, asa, intoarce-te, te rog….Cu coada ochiului m-am uitat, era vesel textul si oarecum inovativ, si nu mai auzisem de cateva zile un text al unei inghetate-agatatoare, cumva aveam nevoie sa aud. Totusi mi-am pastrat sufletul caldut si nu m-am uitat la ea, caci stiam ca o voi topi instant, si poate ar fi meritat sa iubeasca mai mult, sa se potriveasca mai bine cu o alta raza de soare, eu vroiam sa-mi pastrez dispozitia mea, caldura mea si sa nu fac rau. In plus, inghetata cu migdale nu-mi place, trebuie sa recunosc si asta. Insa am fost flatata. Cu coada ochiului am clipit….Din pacate a fost fatal, inghetata a inceput sa se scurga, se se adune in jurul meu ca un omagiu, din ce in ce mai mult, la dispozitia pea, pe o intindere din ce in ce mai mare, cu a doua clipire a coltului ochiului meu…Dragut…O alta inghetata la portofoliu. Topindu-se fericita de mica mea atentie, un pic trista in final ca nu am incercat-o….Niciodata nu le voi manca topite, ci prezente si semete, in plina mea lumina, in privirea mea directa si calduta, in care ne vom contopi si eu, si inghetata, iar cornetul va ramane mereu crocant, gata sa se umple. Ah, asta da vara….savuroasa.

M-am hotarat sa revin. Am avut cateva ezitari. Am trecut anul acesta intr-o noua etapa, asa am crezut. Nu stiu sigur nici acum. Cu cat stii mai multe, cu atat stii mai putin. Ignoranta e o binecuvantare pentru cine o poate primi. Cel putin in viata asa zis reala.

Am scris lunile acestea. Dar nu despre mancare, sex si barbati, despre cu totul alte lucruri, despre Argentina, despre tango, despre relatii, despre iubire pura. Cred ca va trebui sa schimb totusi tematica blogului pentru a fi inca alaturi de voi. In acelasi spirit. Mi-a fost dor de acest blog, e o particica din mine, vie.

Asada, in lunile acestea m-am ocupat cu savurarea unei vaci invizibile, intreaga, fara sa fac indigestie, deocamdata .Sa va zic de vaca invizibila: a aparut pe un munte, facand culmea: cucurigu. Am observat-o caci eu eram intr-o dispozitie foarte speciala, de a transcede vazutul obisnuit. Usor uimita, m-am apropiat si am studiat, fascinant ! Obiect de studiu, s-a lasat dusa in curtea mea, ingrijita si culcata in staulul gol ; atentie totala din partea mea. Pe parcursul sederii, am observat  accente acute de rebeliune ocazionala - se credea vultur, vroia sa zboare dand furios din picioarele din fata, insa striga cucurigu ! Vroia sa o las libera, iar cand ii deschideam usa, pleca si mirosea florile din jur, ca taurul Fernandez, dragutul de el, pentru a reveni si a o mangaia de seara. Dragut. Hmmm..Desi parea o vaca nebuna, am acceptat noutatea si experienta in viata mea. Ma gandeam, ce ar putea sa mai faca. Poate ar putea sa scrie in sanscrita si sa releve misterele lumii la un moment dat, din moment ce era o vaca atat de complexa. Nu numai ca ar putea sa-mi dea cunoasterea lumii, insa ea imi da inspiratie in viata reala. Vaca mov e mic copil. As putea revolutiona lumea publicitatii si lumea in general cu vaca mea. Oare as putea sa o invat spaniola sa ma ghideze in Argentina ? Oare ar putea sa-mi dea lapte de soia daca este atat de speciala ? Oare ar putea sa se transforme peste noapte intr-o broasca ?Intr-o dimineata m-am trezit, dupa un somn plin de vise furibunde despre vaca « mea », hotarita sa fac strechingul de dimineata in prezenta ei, in staul. Era pur si simplu o vaca maro care a facut « muuuu ». Si nebuna eram eu. Caci o mancasem pe toata :).

Un an plin de mese intense, consistente, picante, satioase, pline, bogate, hranitoare, pure, implinitoare ; uneori in acelasi set-upuri de o constanta uimitoare pentru mine-caci tot eu am creat constanta formatului, de noutati ravasitoare si profunde de sezon, sau de simplitati de un rafinament surprinzator.
Si un sfarsit de an calm, cu abundenta de perceptii…imateriale. Pentru a compensa un an materialo-pasionalo-intelectual.
Dupa ce am evadat din spital, in zapada rece care s-a incalzit de la viata din mine, am tot calatorit, prin taramuri magice, nestiute, prin paduri inficosatoare noaptea, de o frumusete imaculata ziua, cu creaturi de tot felul, care toate erau ale mele. A trebuit sa ma imprietenesc cu ele pentru a supravietui, sa le imblanzesc pe unele, sa le cresc rabdatoare pe altele-pe care inca le mai cresc. Am vazut lucruri care m-au speriat, altele care m-au facut sa plang, altele care m-au facut sa am impulsul sa ma arunc in prapastie, altele pe care am vrut sa le tin mereu cu mine si sa le iubesc…Zbucium, o calatorie furtunoasa, in care m-am hranit cu ierburi si radacini-purificatoare. Credeam ca voi avea un popas la semineu, o cina gatita, o pauza care sa ma linisteasca si sa ma indrume, nu a fost sa fie, a trebuit sa duc singura si inca o duc, toata calatoria, fara pauza, fara loc cald care sa ma astepte macar intr-un weekend, in padurea alba si magica. Am avut norocul unor nopti instelate de povesti, in care am ascultat cantecul pasarilor noptii si am inchis telefonul. Asa cum era calatoria mea, noaptea era tot a mea, cu mine.
Initial am pornit la drum desculta prin zapada, nesiind exact unde ma va duce drumul, vazand unde m-am imbracat militareste, infruntand natura, integrandu-ma, si am iesit din calatoria zana. O zana zambitoare, usor mai calda decat inainte, pregatita de 2009 si un nou inceput. Nu stiu daca in acelasi loc, acelasi set-up si cu aceleasi trairi…culinare.

La multi ani dragelor, dragilor, mult curaj si caldura in suflet !

Ciudat, desi am iesit din spital de mai bine de o luna ma simt legata intr-un fel de perfuzia cu glucoza.
Perfuzia, oricat de neplacut suna, iti ofera o stabilitate, o siguranta a hranei, care stii ca iti face bine si e ceea ce ai nevoie. Atunci. Multe optiuni nu ai, ca esti imobilizat la pat. Este un fel de “pause” in viata. O pauza, un moment inghetat in timp, in care durerile dispar si traiesti, doar in sensul fizic al cuvantului. Fara evadari spectaculoase din pat, fara sa te gandesti macar ca dupa usa spitalualui exista o lume. Dar cand iti revii un pic, nu poti sa nu te gandesti, desi iti este rau si nu poti nici sa stai in picioare. Insa poti sta linistit la firul perfuziei, aparent fara nici o grija. Glucoza cea buna iti intra in sange, indulcindu-ti starea, amortindu-ti simturile, asistenta te inveleste, empatizezi cu cei din jur, aproape iti asumi si bolile lor. Iti trece un gand ingrozitor prin cap ca asa poti supravietui vesnic, intr-un fel de familie bolnava chiar.Ingrozitor este ca unii o fac. Si mai ingrozitor ca o gandesc si eu ca posibilitate.
Ma simt intr-un fel in aceasta situatie. Simt ca ma hraneste cu dragoste - o perfuzie cu glucoza sub paturica calda de spital, amortindu-mi simturile, facandu-ma sa uit ca exista lume afara, ca poti trai si face ceva acolo, in lume, iar sub confortul septic si simplu al spitalului, este o lume bolnava, de suferinta, care te corupe, iti intra in sange si te face sa crezi ca este de fapt lumea reala.
Ma trezesc ca intr-un cosmar; trebuie sa traiesc, asa cum trebuie sa traiasca un om cu adevarat viu, trebuie sa incep sa mananc hrana reala, trebuie sa merg si sa alerg; smulg perfuzia ce ma lega de pat, ma chinui si ma scol in picioare, merg repede spre iesire, ma imbrac in haine de oras, ies pe usa si am plecat. Sa fac ce am de facut in lumea asta. Iar cat pot ajuta pe cei din spital, ii voi ajuta; dar asta nu inseamna sa-I iau cu mine in viata mea.
Glucoza out, real food in. Respir aer curat, intra in mine, peste tot si ma avant la drum.

Pana acum incercam sa gasesc mancarea ideala, care sa-mi satisfaca pofta, simturile si sa-mi aduca in mod ideal si cantitatea de nutrienti.
Pentru ca asa era social acceptat; ai dreptul la un singur fel de mancare. Si toti oamenii actioneaza la fel, ca niste robotei cu creierul setat din nastere.
Pana cand nu iesi din sistem, nu poti avea deplina revelatie: poti sa obtii aceste lucruri cu 2 sau chiar 3 feluri de mancare. Nu este nimic neintregula atata timp cat nu esti detinut in restaurantul tau cu un singur fel de mancare.
Am descoperit mai intai, potrivit regimului meu nou de mancare, un orez basmatic cu arome de ierburi. Fantastic, credeam ca pot trai cu el toata viata fara sa vreau nimic altceva.
Totusi, un fel deosebit de carne de vita cu hrean, in bucatele mici, condimentate intr-un sos delicios de rosii, a (re)aparut si mi-am dat seama ca merge foarte bine cu orezul basmatic cu ierburi. Bonus sfecla cu hrean.
O simfonie a simturilor, in care orezul nu este gelos pe carnea in sos picant de rosii sau pe sfecla cuminte cu hreanul nebunatic.
Toate fac parte din universul cinei mele. Cina, care este o parte din universul vietii mele.

Am mancat prea mult dulce.
Toamna imi incurajeaza excesele, le ascunde usor sub faldurile fustelor largi, a la Marilyn Monroe.
Eu sunt satisfacuta si ma simt femeie, in formele voluptoase, ametita de arome dulci, nu opun nicio rezistenta. Sunt ametita si ma imbat in simturi. Iubesc. Mananc.
Stiu ca petrecerile si excesele, de orice fel, se termina intr-o zi, asa ca profit de fiecare moment, absorb tot, gust tot: dulceturi din fructele preferate , vapori, vata de zahar, baclava, ciocolata, toate gatite de acelasi bucatar minunat. Nu-mi fac iluzii, stiu ca petrecerea se va termina. De asemenea stiu ca eu voi pleca de la petrecere; imi place sa plec cat sunt pe val, fara sa mi se faca foame spre dimineata, sa plec usor ametita, invaluita in vesmantele care inca stau departe de corp, matasoase, sub care se iveste , rebel, un san, adorat si sarutat toata noaptea.
Toamna este anotimpul petrecerilor, stiu ca vor urma altele, e fluxul firesc al lucrurilor, la care ma voi distra si voi gusta din alte bucate alese.
Dulciurile iau o pauza. Silueta un pic androgina va reveni, odata cu usuratatea conversatiilor, puzzelul de cuvinte, distractia usor condimentata si dansul usor sub aceleasi falduri, de data asta ascunzand adevaratul meu corp.

Baclavaua este foarte buna, este desertul meu preferat de cand mananc natural, delicioasa, cu arome, confortanta, dulce, moale, tandra, satisface instant nevoia de ceva dulce.
Mananci una, te minunezi de gustul divin al mierii, de fisticul pisat marunt, de imbinarea interesanta a fasiilor de “aluat”. Crezi ca esti in paradis. Simturile sunt deschise, receptive, gata sa te propulseze in al 9lea cer. Accepti tot, total, esti un receptor deschis pentru experienta unica a baclavalei.
Mai iei una si simti ca te-ai asezat in paradis, confortabil, pe un fotoliu moale si alb, harpa canta, ingerasi plutesc, iubitul te rasfata. Satisfacuta.
Inca una- deja patezi canapeaua alba, nu mai esti atent sa pastrezi fiecare picatura de dulce. Simti ca e prea mult dulce, simti ca ar trebui sa fie ultima. Sosul dulce si divin ti se pare acum greu, iara usuratatea plutirii se diminueaza, simti ca te afunzi in canapeaua alba si te doare spatele. Esti plina si nici gustul nu-ti mai ofera senzatii, cel putin nu noi sau atat de intense ca ala inceput.

A 4-a baklava este un act de curaj. Daca vrei cu tot dinadinsul sa dovedesti ca esti perseverenta. Cu riscurile aferente daca ti-ai asumat ca iti place baclavaua si vrei sa o dovedesti, tie si lumii, fara pauza binemeritata.
In acest punct crucial mai ai o optiune de iesire: te opresti si iei o pauza. Gustul va reveni, exista o mare probabilite sa fie asa, baclavaua va trebui sa astepte cuminte pe raft sau sa se reinventeze un pic intre timp, poate data urmatoare ara trebui folosita nica in loc de fistic pentru ornament. Intre timp, tu asculti muzica ingerilor si te plimbi prin rai – pentru digestie.
A doua optiune, actul de curaj, implica un risc cu o mare probabilitate de aparitie: te poti otravi si nici nu vreau sa descriu acest sentiment, mi-e teama si sa-l proiectez. Risti sa nu-ti mai placa baclavaua in viitorul apropiat, risti sa plangi dupa un gust divin pierdut si risti sa te intorci pentru a atenua la condimentele nenorocite de foc sau alta aberatie gustative.

Have a break, have air and walk a bit.

Mergeam pe strada, spre casa. Casa mea, unde imi gasesc linistea si dragostea. Eram obosita si mergeam teleghidata pe strazi, distrata si neatenta. O pustietate datorata unei rafale de vant pornita din senin, nimic profound.
In griul strazii, ma distrage aparitia unei fantani de ciocolata. Spectaculoasa. Cu baie si robinete aurii. Ma apropii… ii simt caldura, ii simt mirosul absolut imbietor. Ca la comanda, ca si cum as fi apasat un buton, instant, ma transform, simturile mi se activeaza. Ele sunt acolo, le port cu mine mereu, inactive, ca la primul stimul sa imi dea de veste ca sunt acolo. Salivez. Devin fantana. Mirosul ma transpune in transa. Simt, proiectez, ma vad goala sub fantana, cu stropii de ciocolata atingandu-mi pielea, curgand sensual, ciocolata minunata topinduse pe limba, inghitind-o si gustand-o in timp de corpul meu este acoperit tot intr-un masaj complet, o experienta exploziva.
Totul a durat o clipa. Stiam ce inseamna fantana, stiam ca este o ocazie si o experienta inedita, este parte din trecutul meu ravasitor hedonist. Imi pierdusem cateva saptamani, scurte, pe langa ea, adulmecand-o, bucurandu-ma de ea, crezand ca voi gasi o comoara ascunsa, intre timp insa ciocolata amarandu-se… In secunda imediat urmatoare butonul meu intern de alarma tipa. Da, l-am setat bine . Este o capcana pentru a-mi intarzia drumul. Este un test de vointa. A doua incercare; pentru a sti daca cunosc drumul spre ravnitul magazine unic de inghetata; da , sunt aproape. O inconjor totusi si o adulmec. Nu ma voi opri de data asta. Plec. Acasa, sa ma stropesc cu apa rece, sa ma spal cu un gel de dus verde, cu aroma de primavara, si o gargarita rosie si inocenta pe un fir de iarba de abia incoltit. In care cred.

Se intampla sa stii ca esti in cautarea restaurantului perfect, unde poti servi felul perfect de mancare. Se intampla sa te tot invarti in cautarea sa, pe aceleasi stradute, in cerc, revenind uneori in aceleasi puncte, vazand mereu aceleasi peisaje, dand ocol unor locuri, simtind ceva, insa nevazand, fiind prea preocupata de o adresa scrisa pe o hartie, nu-l gasesti, pentru ca pur si simplu, odata, din neant, sa apara. Fara sa anunte, fara sa-ti dai seama, pur si simplu apare, pe o strada pe care ai mai trecut de 100 ori. Realizezi ca te afli la poalele unui castel. De uimire iti cade harta din mana, tremuri de emotie, iti dai seama ca esti complet zapacita si nu poti articula vreun cuvant sau misca vreo parte a corpului. Mintea spune DA, acesta este locul, du-te, incearca sa-ti miste picioarele, insa cand vrei sa urci prima treapta, indrumata de minte, ascultand-o cu fizicul, te impiedici si cazi. Castelul dispare in secunda urmatoare, lasandu-te cu o imagine pierduta, in care ai fi putut trai.
Liniste totala.
Castelul exista si ti s-a putut oferi, este clar. Nu ai fost pregatita sa intri.
Realizezi ca nu mai ai nimic de pierdut, ca deja ai pierdut…
Insa am mai invatat ca in lumea asta nimic nu ramane la fel, ca totul e in schimbare, ca exista niste ferestre de viitor posibil care depend de actiunile din prezent, ca totul se misca si de cele mai multe ori circular.
Stiam ca voi gasi din nou poarta, dar nu stiam cand, stiam ca eu o voi gasi, cum facusem deja.
Asadar, a doua seara am plecat linistita la plimbare, pe strazile vibrand de viata, simtind aerul serii, fiind EU. Capetele trecatorilor se intoarceau dupa mine. Stiam ca radiez, o simteam si dovada perceptibila era manifestata. Cateodata imi simt razele ca niste aripi, le simt. In acele momente ma iubesc. Iubirea de sine adevarata este atat de rara.
Mergeam si ma bucuram de tot ce intalnesc in cale: cladiri minunate, vechi, cu o istorie proprie, incununate de statui sau simboluri, realizate de arhitecti implicati, care iubesc frumosul si isi lasa o parte din suflet acolo, pavajul strazii ca un mozaic cu o concavitate imbietoare, ca ploaia sa il mangaie permanenet, in miscare, apoi sa se duca pe drumul sau mai departe, aerul curat al noptii, indrumata de miros de fericire, mergeam…
Castelul a aparut. Cu o fericire senina am pasit pe scarai si am intrat. Cu dreptul si un ornament de boleo in bratele printului fermecat.

Este greu de descris senzatia de fericire. Care nu vine din satietate sau un gust exotic.
Este o mare linistita, o pierdere in infinit, un mare nor pe care plutesti si esti inconjurata de altii, vezi doar alb, de fapt nu vezi nimic. Te pierzi intr-un infinit de liniste, atat de usor, esti intr-un tunel care se misca ca un leganat, in care pasesti, de o consistenta de placenta, este leganatul usor al trenului, este ca un aluat care se coace, care miroase a vanilie, care creste incetisor, insesizabil, pentru a se transforma invariabil in ceva bun.
Este o turta dulce simpla, coapta, cu o crusta de zahar crocanta pentru forma, care atunci cand musti din ea, se rapandeste zaharul in intregul corp copt bine, de o forma rotunda, nu neaparat perfecta, prietenoasa si de casa. Momentul in care o savurezi este TOT.
Nu stiu cum a aparut turta dulce pe masa mea, uitasem de existenta ei, insa aparitia ei, voluptatea coacerii, mirosul si gustul mi-au adus aminte ca traim intr-un univers bogat, care are tot, si este la latitudinea noastra dupa ce intindem mana, ce luam si ce nu si cum percepem in noi senzatiile ulterioare alegerii.

Nici o asteptare.
Ma plimb relaxata prin orasul semicunoscut bucurandu-ma de micile delicii ale redescoperirii unor stradute, cladiri sau ornamente in cladiri pe langa care am mai trecut dar nu observasem niciodata anumite detalii. O vreme calduta, placuta, aer curat si vara tarzie la munte.
Poate da, as manca intr-un restaurant, insa ma bucur atat de mult de plimbare incat nu acesta este scopul, nici macar nu mi-e foame. Daca descopar unul care ma atrage bine, daca nu, nu.
Demult sunt in cautarea restaurantului perfect. Nu credeam ca poarta catre o alta dimensiune se va ivi atunci. Intr-o clipa. Am vazut si am recunoscut totul. Parca stiam dintotdeauna.
O cladire pe langa care trecusem de nenumarate ori ascundea o alta poarta spre care niciodata nu am vazut-o, si depindea doar de starea mea vederea ei. In momentul in care eram EU. Profund emotionata, intru; inima imi bate si descopar taramul magic. Tot ce am visat este acolo, real, palpabil. Ating, simt, miros noul spatiu. Un puzzle de vise, viata vibranta, draperii albe in vant, tablouri multicolore reprezentand viata, lumanari cu palpairi misterioase si schimbatoare. Castelul unui print, podea lucioasa.
O vata de zahar aparuta din bagheta magica a cuiva. A cuiva mai presus de noi toti. Ar putea fi bagheta mea pierduta demult, intr-o alta viata in haul unei prapastii cand ma luptam pentru dragoste. Ea actioneaza de acolo. Acum. In momentul regasirii.
O vata de zahar vrajita, cu sclipiri multicolore, care pluteste in aer in dreptul mainii mele, oferindu-se mie, cu scanteieri colorate si jucause, care te imbie, te fac sa zambesti. Sta dreapta inaintea mea. Este atat de neasteptat…imi ating obrazul de ea, e reala. Inca o data, ma mangaie..ma gadila in acelasi timp, ma imbie sa stau cu obrazul lipit de ea, aproape nemiscata, doar cat sa-I simt consistenta pe obraz, apoi ma misc usor spre buze..Ma imbratiseaza, ii inspire aroma, o simt aproape in papile desi nu am gustat-o inca. Miroase bine, a roz, a fericire. Stiu ca e a mea si mi se ofera. Ma bucur de forma sa falica, de tandretea sa semeata, de miros, de scainteiere, savurez daruirea sa….Gata, destul, simt ca trebuie sa trec mai departe, o ating cu limba…ii simt gustul precum aroma, insotita de explozii mici, consecutive, dupa traseul care il ia in mine. Observ, savurez experienta minunata. O sarut cu buzele deplin, se topeste acolo, sarutandu-ma la randul ei. Apoi, indraznet, iau o fasie mai groasa cu limba pentru a-I simti duritatea, vascozitatea, consistenta, care ramane in final o imbratisare profunda a simturilor, extinzandu-se peste tot, acopera tot, total. Restul, traseul meu , cerculetele care le fac cu limba, creind-mi propriul meu drum in ea, locurile pe care mi le descopera si indica cu sclipiri sunt continuarea povestii de amor ludice si pasionale. Ma lasa sa merg pe vai, prin nori, dansand printre ei; in final ea insasi se transforma in nori, reali, pufosi si albi, care ma imbratiseaza total. Ma desfat, dansand in imbratisarea lor, pe parchetul lucios in noapte si devin una cu mine. Plutesc. Nu sunt in nori , nici pe nori. Norii sunt in mine acum.

Mi-am dat seama ca putine alimente nu sunt nocive pentru organism.
Toata foamea si nemultumirea mea provin din acest lucru – cautarea esentei si nu a cantitatii, nici macar a felului.
Imi doresc foarte mult sa gasesc prana si sa nu mai alerg pe strazi in cautare de mancare. Sunt consteinta ca asta inseamna renuntarea la hedonismul pur.
Sfasierea vine tocmai din aceasta neconcordanta: umanitatea care se revolta mai rau ca oricand, fiind amenintata de existenta pranei care invariabil este din ce in ce mai aproape ca si concept asimilabil.
Deghizarile hidoase ale pranei, care au fost un fel de condimente de foc sfarmate, mi-au dat dovada existentei sale - din moment ce exista o forma care se opune.
Pana atunci, este o adevarata provocare de a gasi hrana, curata si buna, care sa ma sature si sa-mi dea energie, buna la gust si in acelasi timp sa am in minte sa nu devin dependenta de ea, sa stiu in orice moment ca este doar o mancare de la care nu poti sa ai alte asteptari decat de la o mancare! Greu de asimilat, insa nimeni nu a trait cu acelasi fel de mancare toata viata. Intotdeauna exista variatie, chiar daca uneori este la nivel de reteta – in cel mai bun caz, si salate sau aperitive. Exista mereu un aliment de baza, chiar mai multe, care se alterneaza si sunt lasate experimentarii si imaginatiei. Magicianul care le transforma esti chiar tu. Prin simturi sau faptic – iar faptic chiar nu mai este o obligativitate.
Retetele se schimba mereu si mancarurile se pot oxida inainte de a fi consummate. Daca esti suficient de stupid le poti manca oxidate, pe riscul fiecaruia . Am invatat sa recunosc pojghita oxidarii si sa le refuz. Orice forma si servire deosebita ar avea, chiar si un sushi perfect este supus oxidarii cand sta prea mult in soare sa iasa in evidenta. Nici macar painea nu l-ar putea salva.
Am invatat sa refuz mancaruri care nu imi plac, de la prima lingurita. Oricat m-ar incerca chelnerii sa ma convinga ca e proaspata o supa de legume, in sensul ca a fost gatita atunci, punand legume congelate in apa cu un cubulet de Knorr, eu nu sunt compatibila cu modul in care acea mancare a fost gatita si am dreptul sa spun nu, nu o voi manca, eu refuz sa gust din cubuletul Knorr ce a fost pus inauntru in loc de borsul natural in care puteau fi fierte niste legume proaspete – nimic sofisticat; nu este decat lipsa de dragoste. O voi plati, iar uneori plata consta in acel timp care l-ai acordat, timpul alocat, in care ai realizat ca nu ti se potriveste mancarea. Ce ma surprinde placut a fost ca acel chelner nu mi-a pus pe nota costul supei, respectand alegerea si modul abordat; i-am lasat bacsis dublul costului supei; numai daca lumea ar fi plina de mai multi chelneri din acestia, ar putea fi facuta o schimbare si poate bucatarul s-ar gandi singur sa puna bors si legume proaspete in supa.

Trebuie sa recunosc ca sunt perseverenta.
Emotional. Merg pana in panzele albe, pan ace consum absolut TOT. Nu las nimic.
In general asa si mananc. Rar las mancarea care-mi place sau mi-a placut odata la o parte pana ce nu o termin. Mananc ½ pt a-mi satisface foamea, apoi ½ din pur hedonism, pana ce nu mai pot fizic.
Nu stiu daca o pot numi calitate in acest domeniu, deoarece in mod normativ, perseverenta este recunoscuta a fi drept o calitate. O simt ca un bolovan atarnat de gatul meu, de care nu pot sa scap, este ceva ce ma trage, si desi imi dau seama ca sta in puterea mea sa-l las, pur si simplu nu pot. M-am atasat de bolovanul meu!!!!
Iar cand viata mea e in pericol, cand ma sufoc si devine critic: ori eu, ori bolovanul, atunci, il arunc!
As vrea sa transfer perseverenta in alte arii ale vietii mele, sa fac o mutatie.
Iata ca parca nu m-am lasat pana ce nu mi-am dovedit mie insami ca acele condimente de foc nu-mi mai plac. Trebuia sa ma conving. Sa fiu invingatoare, sa le iau, sa le sfaram, sa le risipesc in aer si sa topai bucuroasa razand isteric-eliberator.
Cand chelnerul mi-a adus condimentele, a mia oara, de data asta la timpul fix dorit de mine (ce inseamna sa faci nazuri la restaurant!  ), respectuos, am strambat un pic din nas, parca nu pareau gatite bine, dar hai, o sa le incerc. Chelnerul foarte agitat, intrebator si nesigur, atitudine radical schimbata de la aroganta sa superioara data de faptul ca este reprezentantul unui restaurant avantgardist de lux , un pic uimit de mine ca dintr-o data am devenit un client pretentios. Papusa blonda si sfioasa a devenit o satena, un critic sever pastrandu-si insa delicatetea.
Am gustat mancarea in privirile anxioase ale chelnerului. Substanta s-a evaporat precum vampirii in lumina, iar condimentele “de foc” au ramas in farfurie, ca niste gandacei mici si insignifianti, zbatandu-se si cautandu-si loc…Mi-a venit sa-i strivesc, urmand imagini ale durerii atata timp proiectata in sufletul meu, insa mi-am dat seama ca nu merita…acei gandacei n-au nici o vina. Vina, daca se poate numi asa, este integral a mea, ca am construit un castel magic, pe niste gandacei amarati, capabili sa se transforme in condimente de foc care sa dea savoarea intruchipata unui fel de mancare virtual. Restaurantul s-a evaporat, ca intr-un film in care fortele binelui au invins si am ramas singura pe o campie verde. Nici urma de restaurant sau chelner. Un vant placut si flori de maci. Liniste. O urma de regret. Consteintizarea puterii mele. Un gust amar pe care-l dreg cu o lingurita de miere adusa in dar de o albina. Raman miscata de roiul de albine din jurul meu, care danseaza, aducandu-mi un omagiu. Omagiu pentru viata, dulceata si puritate. Redescoperirea puritatii. Merg spre orizont.

Mi-e foame. As manca ceva dar nu stiu ce. Atat de comun. Sunt agitata si infometata. Si incep searchul.
Deschid dulapul: sticksuri, fructe uscate, biscuiti, ciocolata, alune, prostii seci, complet neinteresante si nesatioase. Chiar vreau o mancare adevarata, satioasa si gustoasa, indraznesc un pic sofisticata… Deschid frigiderul si vad niste resturi de mancaruri gatite care stau si asteapta, lipsite de orice speranta…pe diverse niveluri in frigiderul meu cochet, incorporat in mobila. Au fost incercate, gustate poate o data si lasate la o parte din diverse motive: lipsa de timp, de interes profund, de sare, piper sau ceva picant, fara gust, prea gatite, prea putin gatite, stricate de prea mult asteptat, neatinse ca nu le-am gasit la timp desi mi-au fost oferite….
In esenta: nimic de atins.Oxidate! Arunc tot la gunoi, ce rost are sa le mai tin, oricum nu le voi mai incerca niciodata si nu fac decat sa ocupe un spatiu inutil in frigider, mai rau, sa-si impradstie mirosul! Devin mai nelinistita, chiar frustrata! Atatea optiuni teoretic si numeric vorbind, iar mie mi-e foame in continuare si nu gasesc nimic de mancat, de mancat cu adevarat!!!
Iar postul nu ma atrage. Sunt setata pe mancare! Azi. Nu merge nici gimnastica prelungita, care ma face sa realizez forma aperfecta a abdomenului meu si poate sa-mi taie pofta de mancare proiectand “orgia”. Nici macar dansul care ma transorma spiritual si imi da o stare de extaz. Prana! Ha ha, am uitat complet. A fost alt EU. Desi sunt intr-o perioada spirituala, stomacul meu refuza sa fie spiritual.

Care ar fi alternativa viabila in acest caz ma intreb? OK, Nu te grabi Monique, proiecteaza ceea ce vrei imi spun: sondeaza-ti dorintele si proiecteaza ce vrei. In lipsa unei alternative imediate, poate new age-ul functioneaza. Rapid. Oricum alta varianta nu am. Impulsivitatea mea tipa: orice, numai sa fie nou!!!! Nu, nu e ceea ce vreau imi spun singura, nu doresc orice e nou, chiar mancarea asa zisa proaspata poate avea efecte imprevizibile previzibile, dupa cum arata sau unde e servita mancarea: bube, balonari, intoxicari, dependente sau alte lucruri experimentate in trecut chiar.
As vrea o mancare pura, relativ simpla si gustoasa. Asezonata cu o salata vesela, proaspata si foarte variata, si un desert picant care sa ma surprinda. Offf, asa nu-mi vine sa pelc la drum in cautarea unui nou restaurant…Insa ce sa fac… Cu ramasite nu ma pot hrani.
Imi adun puterile, imi fac masti de improspatare pentru un nou tonus, ma imbrac intr-o rochie alba, o floare rosie la ureche si plec la vanat, imediat dupa ce imi aplic rujul Dior rouge feu pe buze si imi incalt pantofii cu toc cu care pasesc elegant.

Recent mi-am descoperit o pasiune pentru fructele de mare, pure, naturale si suculente, care pot fi servite ca atare sau asociate cu mai multe tipuri de mancaruri de baza.
Preferinta mea sunt pastele cu fructe de mare, un castron plin, din care ma voi infrupta savurand fiecare spagheta si scoiculita, plin de surprize, cu crevetii mandrii tronand deasupra castronului, in top. Un intreg joc de savurat, un carnaval vizual si olfactiv, pe langa cel gustativ, cu mai multe instrumente si variatii multiple de asociere, topica si gust.
Imi plac crevetii care fac o impresie in multime, sunt impetuosi, fara ego totusi, simpatici si cu o puritate aparte. Probabil ca au innotat in apa marii si au asbsorbit liniste, furtuna, un intreg univers intreg necunoscut noua, au supravietuit lui si s-au sacrificat pentru a trece in alt univers, pentru a se dedica altora, total. Noua.
Ei ne ofera un joc intreg: al scoaterii invelisului protector, de obicei subtire si neindaratnic, mai mult estetic decat un scut, apoi se ofera suculenti pentru a fi savurati, in doua parti, cu antenute crocante pe langa, pe care le poti incerca daca esti aventuros, care te gadila si armonizeaza forma vesela a corpului lor, ca in final sa-ti-l dedice total: carnos si gustos. Ludic si sanatos.

O aventura interesanta de weekend intr-un oras linistit, curat, frumos si previzibil in mare, surprinzator pe alocuri, bine dozat de weekend. Aceasta este si cheia: un weekend scurt, pe care il traiesti intens, dupa care tanjesti, incerci sa prelungesti fiecare minut la despartire, stiind insa ca ai billet de tren spre casa, caruia nu ii vei da foc.

Inghetata. Un produs sezonier in principal, 90% volum de vanzari in sezon. Visul unor nebuni de a creste vanzarile in extrasezon. Tineri entuziasti angajati ca brand manageri in internationale, dornici de afirmare.
Conceptul de iubire adevarata, care transcede tot, neconditionata si indreptata catre o persoana, toata viata.

Considerat de unii un concept la fel de ciclic ca vanzarile de inghetata. Crezi ca vine, vine caci il simti o perioada si apoi trece, mai repede ca vara. Visul de extindere permanenta- lasat in grija visatorilor , scriitorilor romantici si poetilor.

Brand manageri dornici sa darame un zid si sa dovedeasca ca exista viata in iarna, cu numele pus pe un panou si o prima uriasa…Lucru care de multe ori ii face sa esueze. Inghetata ar trebui iubita pentru a se dezvolta in extra sezon. Nici o strategie de marketing conventionala nu a dat rezultate.

Idealisti si visatori care cauta dragostea adevarata, ii extrag esenta, daca o gasesc, in cel mai fericit caz, si realizeaza experimente, care de multe ori fac boom. Alteori, in cautarea unui ideal, nesatisfacuti, dezamagiti de relaitatea cruda, isi curma zilele, dragostea sau inima, si-o ingheata uneori, punand capat cautarii dupa nenumarate lovituri in ziduri aparent moi si roz, de o duritate fantastica. Si de multe ori datorita ochelarilor roz. Predispusi la Alzheimer si diviziune interna.

Sunt Monique, o credincioasa; in iubirea adevarata. Sper sa o gasesc, cred in ea si o caut activ. Ma perfectionez intre timp, de la precipitat am invatat sa merg mai molcom si sa ma uit in jur, calm si atent, dau gratie pasilor, am grija de articulatii si pe unde calc. Inainte fugeam haotic, un maraton masurat in kilometrii si minute, crezand ca daca imi fortific muschii voi ajunge acolo departe unde e iubirea mea. Gresit. Drumul este pentru a fi admirat, iar destinatia este doar cireasa de pe inghetata. Am ales sa nu aleg inghetata de la dozatorul din coltul blocului, ci sa merg pe jos, sau cu masina, in noapte sau zi, ghidandu-ma dupa semne, acolo unde ma duce drumul, pentru care imi iau responsabilitatea la fiecare intersectie, in cautarea gelateriei unde este inghetata mea speciala, cu cireasa. Iar cireasa poate fi sau nu. Uneori poti avea surpriza, placuta, de a gasi o bucata de migdala in ciocolata in loc. Si zambesti .

Foame. Mare.
Oferta de condimente…Venita pe fondul foamei profunde. Vechile setari mi se activeaza…Insa pofta nu-mi vine. Chiar daca imi venea totusi, nu avea nici o sansa deoarece in minte se derulau iar si iar, la o viteza si un sunet maxim. Alarma, alarma , alarma. Becul rosu aprins, tipand in intuneric. Mi-am redefinit gusturile, stiu asta. Sun la livrarea rapida de orez chinezesc cu legume pentru a-mi potoli foamea, sa fiu sigura ca resist tentatiei. Mai mult psihologica decat fiziologica. Mi-am dat seama de asta inainte de mesajul robotului ca duminica nu livreaza la domiciliu..
Fara condimente de foc, orice ar fi. Am refuzat oferta. Lejer. Fara framantari. Condimentele de foc nu au nici o valoare. Doar rana si iluzii. Intr-un taram de magie neagra.
Prefer un orez basmatic linistitor, gatit de mine si gustat in intimitatea casei mele, singura, bob cu bob. Un fel de meditatie, care sedimenteaza linistea si multumirea de sine.

Mai incercasem sushi. De un alt fel.
Cum am putut sa cred ca sushi e de fapt prana???
Ce forta mi-a luat simturile? Ce fata morgana, ce fantezie indusa, ce halucinatie sau proiectie, de fapt o dorinta arzatoare limitata in timp si spatiu. Spatiu care a accentuat iluzia.
Cand m-am apropiat, era de fapt un sushi. Foarte special, foarte bine preparat, cu condimente de care numai auzisem ca duc la o anumita forma de magie. Pestele crud in forma de romb, o nuanta portocalie nemaivazuta, combinata cu un turcuaz eliberator, cu un orez crocant cu un gust exotic nedefinit, in care regaseam niste mirosuri de rasina traditionala care ar fi putut duce la dependenta suprema. Problema cu sushiul este ca este crud. Iar un sushi nu se coace niciodata …pentru implinirea suprema. Ma gandesc ca poate ar trebui sa-l iau asa cum e. In perfectiunea sa de care e constient. Si sa nu caut TOT. Greseala e in definitiv a mea, ca l-am denumit prana. E amuzant chiar. Un suhi mandru, perfect geometric, cu ingredientele perfecte, mai putin unul…simtirea. Un sushi impotent emotional. Nu ma pot hrani cu sushi tot timpul. Desi e perfect. Iar sushiul merge cu o paine de casa, in cuptor, atasata, ca si…desert . Ma intreb daca vreodata se va gandi bucatarul la acest lucru. Chiar daca s-ar gandi, nu stie reteta asta de paine. As putea sa i-o spun. Problema este insa: as accepta eu sushi cu paine in loc de prana. Sa fie prana fata morgana? Sa fie sushiul cu paine o alegere pamanteana? Oare m-ar satisface? Nu sta in puterea mea nimic. Retetele sunt stabilite de o divinitate suprema, iar fiecare fel are rolul lui in timp, inclusiv conceperea a noi feluri sau asociatii. Daca nu vin de la sine, le va lipsi cocacerea, tocmai sufletul care se simte in fiecare bucata…
Ceea ce stiu e ca sushiul va ramane pe farfurie, demn de a fi admirat si tachinat cu betisoarele. Pana cand va veni painea. Apoi…voi mai scrie un post. Daca va fi cazul.

Niciodata nu m-am omorat dupa buretii de padure, desi par o garnitura interesanta, mai ales cei facuti in otet, legati unul de altul printr-o substanta gelationasa, placuti ca si consistenta si care dau un gust interesant fripturilor cu cartofi prajiti.
Totusi, intr-o zi am ales sa-i incerc, desi i-as critica ca si gust in sine, valori nutritive pastrate, chiar am facut o teza impotriva lor, cu un comentariu ca i-as incerca daca sunt…speciali.
Invitatia usoara a fost imediat receptata.
Am gustat. Gustul lor special , un pic intepator, dar placut, cu valente soft imbietoare m-au incantat. Un gust nou; m-am afundat in el. Era un side dish totusi si nu mi-au tinut de foame. Incercand sa compensez , tot mancam: mai mult si mai mult, insa nu simteam sin u mai gaseam altceva decat gelatina, otet si un gust usor de bureti…. Oricat as fi cautat valente sau modalitati de disecare interesante – aluneca cand pui cutitul pe ei!  Oricat as fi schimbat furculitele sau cutitul. Nici macar nu-mi dadeau sansa de a accepta cutitul…sau furculita. Asteptam sa simt ceva dupe ingerare. Nimic. Nici macar nu aveau un efect in digestie. Atasamentul meu care se formeaza aproape instant de orice imi produce o anumita placere, foarte pacatos, m-a indemnat sa persist.
Sunt cu furculita si cutitul in mana asteptand livrarea celei de a 10a portii. Un numar rotund, care ar da un verdict. A 10a sansa oferita bucatarului, soiului de bureti si tacamurilor…Alese cu grija. Buretii au venit. Arata la fel. Poate un pic mai pleostiti. Nu stiu ce sa fac. Nu-mi vine sa ma apuc sa-i tai, sau sa-i inghit direct cum am mai incercat, mi-e teama de o a 11a dezamagire. Ma gandesc sa-i refuz, sa las inclusiv tacamurile cadou restaurantului si sa las pasii sa ma ghideze la alt restaurant, in necunoascut…IMi vine sa plang ca al nu stiu catelea fel diferit de mancare…e doar un alt fel. La care trebuie sa renunt. Sa-mi iau sacul in spinare – poate sa fac un pic de curatenie in el, sau de ce nu, sa renunt total la el si sa las simturile…olfactive sa ma ghideze spre nirvana gustativa…

Experienta orgasmica
Pura
Exploziva
Dupa zile de fructe, pestele e un mare deliciu. Consistent si acrisor de la zeama de lamaie, fraged. Baclavaua, cea mai dulce si tandra ispita, combinatia ideala intre coca moale, prietenoasa, insirpoata, gustoasa si nuca crocanta, totul foarte zemos si foarte incitant…Fiecare muscatura iti produce delicii instante, urmate de fragezimea simpla si delicate a aluatului, nuca dura care se sfarama sexy si inghititura finala care te duce in paradis. Un stimulent gustativ cu efect garantat.
Ma gandesc ca abstinenta are un rol bine definit. Desi e un fel de involutie, uneori frustranta, alteori aducatoare de satisfactie sinelui in pofida egoului infrant, e o purificare pentru a aprecia lucrurile de zi cu zi, de care te saturi sau nu ti se mai par interesante. In loc sa cauti altele si altele si altele, noi, mai picante, mai gustoase, mai dulci, mai sarate, combinatii ciudate si exotice, sosuri grele, carnuri, la infinit, pana la insatisfactia si blocajul total datorat saturarii, te intorci la basic….Basicul basicului. Apoi fiecare gram de orice peste basic ti se pare cea mai inaltatoare senzatie, apreciind si simtind fiecare ingredient din combinatia simpla. Stiind esenta, foarte bine, asimiland-o, vezi altfel lucrurile. Fiecare fir de zahar pe o capsuna coapta se simte si produce ceva. Profund.
Puddingul de ciocolata (de soia) este cireasa de pe tort. Insa nu poti sa-l inghiti simplu din lingurita fara sa te privezi de niste senzatii absolute fantastice cand il apllici un pic peste buze, sa simti mai bine savoarea. Ciocolata e de devorat, de lins, e lupta in noroi cu iubitul, e o imbatare a simturilor, este hedonismul suprem, este iubirea in sirop de ciocolata pe cearceaf de matase…
O muzica lenta Lhasa, Abro la ventana, ca o briza usoara, adierea unui curent racoros pe pielea goala, intinsa pe canapeaua bej in lumina difuza portocalie, 2 Campari Orange inainte de cina dupa un dans care mi-a trezit simturile… asta e paradisul. Hedonist. Individualist.
Fantastica abstinenta. Purificare. Alb. Soarele il mangaie fara sa il arda.

O sclipire.
Realizez sursa toxicitatii si identific tiparele mele gustative.
Intr-un moment de luciditate.
De ce intotdeauna cand mananc condimentele de foc se intampla ceva nociv.
De ce uneori nu accept livrarea intarziata si in cazul condimentelor o acceptam….
De vina nu sunt condimentele de foc. Ele in sine sunt niste plante tocate, picante, insa sanatoase si pure.
Livrarea lor intarziata, intr-un mix dubios ar putea fi o cauza, intotdeauna in contratimp cu dorinta mea, efemera, spontana si impulsiva si ireala!!!!-intotdeauna valabila in cazul condimentelor, si cel mai si cel mai rau, dublata de ambitia si setarea mea de a le manca cu orice prêt pentru ca le vreau si marea intunecime strapunsa de lumina unei singure lumanari tremurande la care le servesc. Le infulecam in ciuda, intr-o confirmare a posesiunii si atasamentului maxim, o inchistare asupra a ceea ce credeam ca ma reprezinta. Si tot circul asta, toate efectele nocive de dupa, tot raul, toata nefericirea, toata urticarea, doar pentru ca mi-am zis odata ca sunt mancarea mea preferata. Iar ele mi-au spotit ca le apartin , total, si ca intr-o vraja am crezut, ametita de foc, lumini, muzica si perne….
E iata, ca nu mai sunt. Condimentele le pastrez. Ele poate vor da bine altcandva in alta combinatie. Combinatia pe care o stiam e scoasa din gusturile mele. Reset. Natural.
Preferintele mele s-au schimbat, pentru o mancare servita in lumina soarelui bland, pe malul unui lac, pe o terasa de lemn natur deschis, la briza unui vanaticel racoros care nu te pune la zid, in aer liber, intr-o libertate si o acceptare totala, si servesc un peste proaspat cu legume si capere, multa lamaie si mamaliguta in saramura, cu un pic de ardei iute din buzunar….

Desi stomacul meu nu era in cea mai buna forma, am ales sa ma duc sa mananc la un restaurant indian, spunandu-mi ca o sa comand ceva soft.
Imi place atmosfera din restaurantul meu indian favorit, unde ma regasesc intotdeauna. Este un loc frumos, bine aranjat, decorat, cu lumanari care lasa umbre pe pereti iar desenele astfel conturate lasa loc imaginatiei pentru interpretari reale sau imaginare.
Un punct de plecare pentru discutii filozofice ce se termina tarziu in noapte.
Intentia mea ca toata cina sa fie risk free era o mare amagire, de care culmea, eram constienta de cand am ales modalitatea de a-mi petrece seara.
Nu-mi imaginam ca va fi inceputul calm si sfatos al unei seri furtunoase, care se va sfarsi cu pahare si farfurii sparte, cioburi, vant turbat, pasiune, ratiune (!!!), consecinte si…haz.
Orezul basmatic s-a transformat intr-un orez fierbinte si picant, in care am adaugat tot ce se putea adauga in materie de gust, aroma. Consteinta. Stiind ca dimineata urmatoare va fi o provocare totul cand voi deschide ochii. Ca o mana de zarzavat adaugata sadic intr-o ciorba care fierbe si este deja foarte aproape sa dea pe afara. Cu un boom foarte previzibil, aproape voluptuos, ciorba da pe afara, cuptorul, podeaua se stropesc, apa si legumele se infiltreaza dupa dulap. Cine e de vina, cel ce fierbea ciorba la limita maxima sau cel care a aruncat mana de zarzavat cu intentia de a o face mai gustoasa, mai groasa, mai consistenta, mai picanta sau mai degraba cu speranta inconsteinta sa dea pe afara ca oportunitate de curatenie generala…..? Cine strange mizeria, cine va face la loc curat in casa, de ce trebuie sa facem impreuna curat, responsabilitatea e amandoura, de ce am spus asta, trebuie sa facem compromisuri, intrebari care se repeta continuu si obsedant. Culmea e ca ambii am dori sa gustam o ciorba buna intr-o casa curata! Si totusi, casa arata ca dupa razboi, udata de ciorba si lacrimi. O liniste pluteste in aer. Stam unul in fata altuia, pe podea. Zambim, eu iau o rosie zemoasa si tuflita de pe jos si o mananc, cu zambet sagalnic pe buze, el ia un castravete cu care gesticuleaza spre mine ca si cum ar fi un pistol, apoi musca din el, un pic rusinat dar sagalnic spre mine.
Focul s-a stins.
Dezastrul ramane.
O amagire moarta.
Linistea de dupa furtuna si dorinta de a face curatenie in casa mea.
Desi imi trece prin cap sa comand supa de pui care asteapta cuminte la locul ei, ca si compensare de dupa dezastrul picant, prefer sa tin o cura de dezintoxicare.

Bolnava.
Rupta de prana, deconectata de la sursa…pentru moment.
Tristete si apatie, fara chef de viata, fara pofta de mancare.

Desi mi-era foame, nimic nu ma tenta, nu aveam chef sa gust nimic. Dupa prana orice mi se pare primitiv, dezgustator si foarte pamantean….Nu doream sa revin la nivelul pamantesc, mi se parea ca m-as fi coborit si as involua acum daca as gusta hrana de oameni, simpla. Totusi sunt secata de energie, ma scurg si trebuie sa aleg, eu vreau sa traiesc!….Aleg supravietuirea!

Imi iau inima in dinti, ma uit la hrana care mi se ofera, si pe care am selectionat-o din mai multe. Este o alegere clasica dupa convalescenta: o supa de pui cu galuste. O privesc, o masor complet rece, rationala si analitica: oare acest castron imi va schimba starea? Ochiurile aurii de grasime sunt perfecte, mirosul apetisant, e calduta, numai buna de mancat, galusti
care par pufoase si bine stranse. Totusi, mi se face greata. Nu pot, mirosul apetisant devine in secunda 2 gretos…Imi strang narile, imi fac curaj si gust.Gustul e banal, asta e hrana?????? Mai iau o lingura. Nu e asa de rea, setarile vechi incep sa mi se reactiveze. Galusca e chiar gustoasa… Infulec tot restul, destul de repede, cu pofta chiar (!!!) si iata-ma satisfacuta, usoara (e doar o supa in definitiv!), si complet pamanteana cu stomacul plin.
Ezit intre satisfactie si cadere. Aleg satisfactia. In definitiv, sunt o fiinta umana. Si imi accept umanitatea. Vremea pranei va reveni.

Revelatia pranei. Revelatia posibilitatii intrezarite ca acest blog ar putea sa se incheie in curand, datorita faptului ca am vazut in cineva posibilitatea unui barbat neconsumabil, nereprezentat in hrana obisnuita in general. O prana care ar putea dura toata viata. Care ar putea genera raze. O posibilitate pe care ieri o credeam improbabila in viitorul apropiat. O sursa de inspiratie si posibilitate. Ma rog pentru prana, ma rog ca viziunea sa fie realitate, ma rog pentru dragostea adevarata.

O alta epoca, cu arome specifice, cu oameni diferiti si simtiri incredibile pentru vremurile moderne. Am fost intr-un vis, un vis in care am simtit existenta vietilor anterioare si mi-am intarit crezul in cele viitoare.Exista niste conexiuni aparte ce se formeaza intre 2 persoane pe baza vibratiilor. Atat. Simti ca ai cunoscut persoana respectiva candva demult, azi e complet noua si atat de veche.
O plimbare la castel. Un castel descoperit intr-o padure pe care nu stiai de ce ti-ai dorit atat sa o vizitezi. Un castel in mijlocul padurii, maiestuos, alb. Il vezi si descoperi: descoperi ferestrele de lemn, usor mucegaite, perdelele de o calitate deosebita, cu broderii de trandafiri, in 2 nuante de bej, masa din sufragerie care respecta ritualul cinelor tarzii, insa pe care “stapanul”, intr-un acces contemporan modernist o mai foloseste la altceva….Mi s-a deschis usa si am fost invitata ca si cum eram asteptata. Am intrat in transa si parca imi aminteam de existenta mea acolo. In camera mea gasesc precum in filmele vechi o rochie de un mov intens, de tafta grea, cu decolteu adanc insa cu o crinoline cum visam in copilarie, insa nu-mi imaginam atunci ce libertate de miscare pot avea in ea…Banuiesc ca este noua, facuta dupa croielile moderne lejere, sa am libertate in ea. Servesc cina elegant; servitorii ma intreaba ce doresc, punandu-mi la dispozitie o gama variata la alegere, chiar propunandu-mi sa combin anumite feluri sau sa adaug condimente dupa gustul meu…insa imi recomanda foarte fin anumite feluri care “stapanul” le considera potrivite gustului meu. Nu vorbim, privirile spun tot. Ma las invaluita de experienta gustului, de rafinamentul bucatelor pregatite, sosurile bine asortate si cateodata picante in masura pe care mi-o doream fiind prezenta la bucuria “stapanului” pe care o citeam in ochi, desi eram la distanta mare unul de altul, fiecare in cate un capat al mesei lungi. Nu ne scapam din priviri si ochii nostri vorbesc, caci se recunosc. Am vazut lacrimi de dor. Am simtit inauntrul meu un izvor de lacrimi. Si un val infinit de speranta si incredere in DRAGOSTE, asa cum este ea, dragoste pura. Un ceai de adio sedimenteaza senzatiile. Ies din castel si simt prezent aerul rece si mana “stapanului” care imi pune blana pe umeri in timp ce ma conduce la caleasca si isi ia la revedere. La revedere in alta viata. Pentru noi. Si garantia unei vieti prezente fericite. O mangaiere usoara si tandra. Ochii inchisi.
Ii deschid si ma trezesc in fata unui McDonalds….Iau repede un taxi si ma duc acasa. Fumez o tigara.

Cat de tarziu e prea tarziu?
Niciodata nu poti stii pana ce nu confrunti momentul.
Comanzi la un restaurant ceva, astepti, te chinui, ti-e foame. Insa stii ca ai comandat ceva delicios, ceva special din meniu, de care ai mare pofta, care consideri e ceea ce-ti trebuie si chiar il astepti cu infrigurare sa vina…De fiecare data cand chelnerul trece pe langa tine te uiti, crezi ca e farfuria ta, te bucuri un pic, apoi cand vezi ca nu e ceea ce ai comandat te intristezi…devii usor nerabdatoare, apoi un pic frustrata. Urmeaza un moment cand iti vine sa plangi de nervi, de foame. Mananci paine. Bei cola. Mai iei un antreu…Iar mancarea ta tot nu vine…Mancarea celorlati vine si mai iei de la ei, gusti, e ok…Senzatia de foame dispare. Chiar iti place si altceva.
La un moment dat vine felul comandat.
Esti satula.
Gusti.
Iti dai seama ca nu e nici macar preparat bine.
Cat ai asteptat si ce ai primit….
Chelnerul incearca sa se revanseze. Iti prepara acelasi fel, insa mult mai bine, iti pune tot felul de garnituri deosebite, rafinate si variate. Insa nu mai sunt pe gustul tau. Gustul tau s-a schimbat intre timp. Da, in acele 10 minute. Vroiai un fel, insa iti dai seama ca iti place mult mai mult altul din care ai gustat…Un peste insiropat in vin la cuptor cu cartofi in unt…Un peste sensual..fata de o coasta de miel afumata si invechita – care le doreai zemoase, gustoase si bogate…Pe care nici nu vrei sa le incerci.

Delicios…Cu crema, aerisita ca un nor delicious cu aroma dau densa si grea, de-I simti esenta profound…Blat insiropat sau mai putin insiropat, frisca aromata cu gust de lapte adevarat. Cu vanilie, mai soft , sau greu, 100% pur. Stiu cateva locuri unde se mananca delicios…tort de ciocolata. Le frecventez alternativ, dupa cum am chef. Deliciul este de fiecare data.
Am aproape un ritual de frecventare, caut hedonist clipa din saptamana de tort de ciocolata si o gasesc mereu acolo…Pana intr-o zi. Cand parca ceasul s-a oprit din ticaiul vietii si e o liniste profunda. Soc. M-am plictisit de tort de ciocolata! Nu mai simt nevoia sa ma rasfat. Azi e ziua anti tort de ciocolata, desi era ziua de tort de ciocolata… Mi se face lehamite gandindu-ma la el. Am o pornire de obisnuinta sa ma duc, insa nu-mi vine sa ies din casa. Nici macar sa mi se livreze acasa. Pur si simplu n-am chef. Nu ma mai tenteaza. Sunt deprimata si tortul de ciocolata care ar trebui sa fie anti-deprimare nu e – pentru mine. Nu a fost niciodata pentru mine leac anti deprimare, ci placere 100% in momente de fericire, insa acum nu vreau. Imi vine sa plang….as vrea sa am chef cu adevarat de tort de ciocolata…viata este goala fara el…asta e problema…Era un element din viata mea de care nu mai am chef. Atatea torturi si nici o semnificatie. E gol. Simt un gol. O fi doar o etapa. Sunt intr-o etapa goala, dupa una foarte plina. Pana la urma, viata este un rollercoaster, sunt momente de placere intensa dupa care obosesti…prea mult zahar in sange. Bleahhh….Dar macar asa, o lingurita…in amintirea lui…poate poate…?

Alb. Roz pal. Inedit. Fresh. Fara….nuca. O scortisoara fina, risipita perfect pe un corp alb imaculat, neatins. Reconstruiesc cu limba forma 8-ului de mucenic si ii simt netezimea corpului. Ferestrele 8-ului sunt perfecte de tachinare. Din cand in cand o aroma de coaja de portocala isi face simtita prezenta si rad. Nu-mi vine sa strivesc formele perfecte. Dupa tachinare le sfaram usor cu limba pe cerul gurii, le las sa se topeasca si le inghit…Tachinarea asta imi strarneste simturile si ma indeamna in imaginatie sa iau o lingura plina de mucenici si sa-i mestec cu toata gura. Mi se infierbanta pielea. Nu pot. Este atat de fin….Eu spuneam ca mucenicii pot fi plictisitori…? Reteta da, variaza. Si zambesc exista profunzime in aceeasi reteta. Si libertate de exprimare si experimentare. Si momentul de acum. Surprinzator - un mucenic de aprilie. Mult zambet. Multe senzatii olfactive fascinante, o calatorie in tara Simturilor. Fascinant si relaxant. O copilarie fericita.Galben si albastru intens sub o aparenta cuminte si sobra. Tot ce avem este acest moment.

Cred ca intr-o viata anterioara am fost caine de vanatoare. Nu sunt departe de a fi caine. Imi lipseste insa devotamentul si dragostea neconditionata (am aici o singura exceptie, traita intens), pe care cainele meu,
Arno, le are din plin, desi ma mai cearta uneori cu un marait tandru-suparat. Referitor la atributul ”de vanatoare”, mi s-a spus ca as fi, insa in sensul de devoratoare….de barbati. Nu e chiar asa. Sunt probabil doar pentru cei care sunt victime. Iar faptul ca ei sunt victime nu are nici o legatura cu mine. Proiectia lor despre ei insisi i-a facut ceea ce sunt.

Eu ma refer la caine de vanatoare deoarece am descoperit ca mirosul este un simt care ma ghideaza in toate si il regasesc in toate: mancare, sex, prietenii, antipatii, locuri, haine, natura, pamant,
frunze, obiecte, carti, vopsele, mobile, masina, par. Unele sunt evidente, altele mai putin. Insa am descoperit ca toate sunt un reper pe harta mea, ele ma ghideaza. Daca as fi legata la ochi, as sti sa aleg. Sunt mirosuri care mi s-au intiparit in memorie, mi se face imediat click cu un intreg film, este declansatorul unui scenariu complex…Sunt mirosuri care ma fac sa plang, sunt mirosuri care imi creaza incredibile nostalgii, emotii, care ma transpun profound, este o masinarie de intoarcere in timp. Uneori nu pot dormi noaptea datorita unui miros care il simt si nu ma lasa sa ma detasez. Cea mai draga amintire este a unui tricou purtat de cineva pe care am crezut ca l-am iubit, pe care il adulmecam in fiecare seara, timp de cateva luni, pana ce treptat, treptat si-a pierdut mirosul parfumului si a pielii purtatorului…

Adulmec…Este tot ce-mi trebuie. Simt…poate fi da, nu sau mai vedem…Foarte rar mai vedem sau putem incerca…

Merele galbene cu puncte maro sunt primele care mi-au dat realitatea palpabila al acestui simt al meu. Cele mai bune sunt cele dulci,cu esenta tare, intense rau, care te duc instant intr-un curcubeu al simturilor, si se recunosc, evident dupa miros, greu de redat in cuvinte, unul dulceag usor, si trebuie sa recunosc, da, dupa aparenta- punctele maro numeroase, forma care nu este rotunda, si imperfectiunea lor pe alocuri, dar nu foarte mare. Am ajuns la aceasta concluzie prin experiment. Nu mi-a trebuit mult. Si mi-am ascultat instinctul atunci cand mi-a venit prima data ideea sa…miros, desi a parut foarte ciudat tuturor celorlati.

De atunci asa aleg painea, ciabata pudrata cu faina, o turtita frageda si alba, virgina, moale si delicata, un cozonac pur, care se topeste voluptos, care este favorita mea, iar mirosul…nu am nici o comparatie cu vreun miros cliseistic de tara-nu am trait la
tara – este pur si simplu ceva inedit pentru mine. O fantezie pura. Un gust de care de fiecare data consider ca am un mare privilegiu sa ma bucur. Iar inainte de a degusta, miros fiecare bucatica…mica.

La fel si barbatii…Am respins barbati pentru simplul fapt ca nu-mi placea mirosul lor, si nu ma refer la mirosurile grele datorate lipsei de igiena, ci la cele naturale. Este un instinct primar, care desi ciudat, e un foarte bun criteriu de selectie, daca e activat J. Pe de alta parte, reciproca nu e valabila. Am iubit un barbat pentru mirosul lui…Si atunci devine un pic complicat…daca mirosul nu este in armonie cu alte lucruri importante pentru mine…Nu poate fi un criteriu unic de alegere. In nici un caz. Mai ales ca mirosul e un act hedodnistic…te poti imbata in el, devi dependent si nu-ti mai vine sa-l lasi, iti pierzi celelalte simturi daca te lasi imbatat de unul..Nu degeaba aleg merele galbene si dupa punctele maro. Vazul este un alt simt important;voi scrie si despre el.

Adulmec. Simt mirosuri placute, noi…Sunt mirosuri care vin din mai multe parti diferite, nu le simt esenta foarte bine.Va trebui sa aleg o strada care sa ma conduca la mirosul pe care il voi descoperi. Cine stie ce patisserie frantuzeasca descopar…Inchid ochii si ma las dusa…de simturi, in aventura.

Dorinta fiecarei fiinite umane evoluate este sa se cunoasca. Cred ca eu as putea fi orice fel de mancare. Pana si orez basmatic!! J. Orice, cel putin in acest moment creativ si explorator al vietii mele. Simt ca sunt alta in fiecare zi, in jurul unui nucleu solid de SUNT… Si totusi, in ciuda acestei multivalente pe care mi-o declar, poate intr-un mod un pic…expandat, continui sa vad barbatii reprezentati intr-un singur fel, sau ca variatii pe aceeasi tema: peste cu legume sau peste cu orez, in definitiv este cam acelasi lucru. Sunt putini barbatii care au reusit sa transceada felurile si sa iasa din categorie, reusind sa fie cel mai dulce si neingrasator desert intr-o zi, iar peste cateva zile, nu, mai bine luni, o mancare indianana foarte condimentata, cu efecte…Metamorfoza spectaculoasa!

Poate nu am acordat suficient timp transformarii, poate chiar explorarii categoriei. Imi asum si asta. E o posibilitate. Reala. Insa sunt unii facuti sa fie pe veci ceafa de porc cu cartofi prajiti si muraturi!! J. Cateodata chiar este adevarat, nu poti gasi sushi, sau macar o salata ca fel in sine principal, intr-un restaurant traditional romanesc. Oricat de binevoitor ai fi. Oricat te-ai uita la acea friptura, din toate unghirile posibile, cu toate microscoapele din lume, este tot friptura, iar daca tu cauti sushi sau o salata, e o pura pierdere de vreme numai faptul ca te-ai gandit o secunda ca ai putea sa gasesti acolo ce-ti doresti. La restaurantul romanesc traditional intri pentru o costita, niste mici sau jumari cu ceapa…Foarte bun dealtfel. Nu as condamna o traditie bine stabilita, chiar voluptuous degustata in trecut. Numai ca acum sunt vegetariana. Este optiunea mea personala, pe care mi-o asum. Eu caut mancaruri mai simple, aparent, insa cu un gust aparte si efect benefic, instant si in timp. Macar la nivelul asta de autocunoastere am ajuns J.

Sunt situatii in care realizezi ca nu mai ai chef de o mancare. Insa ea revine, mereu si mereu. Chelnerii ti-o ofera ca specialitatea casei delicioasa (pe cine pacalesc!!!!???), apoi vazand ca nu reusesc o denumesc altfel, sau spun ca s-a schimbat reteta, desi e aceeasi varza cu carne, pana si aceleasi condimente, aceeasi marca, ii pun in meniu pagina speciala, iti dau la oferta o portie, gratuit, din partea casei, iti livreaza acasa sau conspira cu parintii sa-ti gateasca acasa, numai sa simti din nou gustul. Varza, varza varza, peste tot…Dar chiar nu mai vreau varza cu carne! Chiar trebuie sa dau explicatii complexe, sa ofer scuze, sa ma eschivez, ce trebuie sa fac sa intelegeti???? Nu mai vreau. Am un fel de alergie. Mi-a placut prea mult intr-o vreme si mi s-a facut rau odata, ca era stricata. Nu mai vreau sa mananc. Pur si simplu. Un nu este un nu. Orice ar fi. Cat poti insista in ceva complet neatracativ pentru gusturile tale actuale! Oricate condimente ai pune, oricum ai orna-o, oricum ai gati-o , prezenta-o, servi-o, taia-o, alaturand-o, impachetand-o, flamband-o, ea este vraza cu carne…Imi pare rau, chiar imi vine sa plang, as vrea sa o vad altfel, dar realitatea si dorinta mea e clara. De la indiferenta, revolta si enervare am trecut la mila…Nu vreau….pe bune ca nu vreau varza cu carne….Nici macar nu o pot lua sa o dau la un nevoias…Sa o oferiti unui nevoias…Cat mi-a placut varza cu carne la un moment dat….Asta inseamna evolutie. Vedere clara.

Sunt situatii in viata de care nu esti constient. Traiesti intr-o iluzie. Poate fi si o iluzie gustativa la fel de usor. Te duci la un restaurant constant, mananci, te simti bine; desi servirea lasa de dorit si cartierul in care este nu este tocmai ca cele pe care le frecventezi in mod obisnuit, dimpotriva, chiar nu e stilul tau. Drumul spre el este neplacut, plin de gropi, insa compania iti distrage atentia cu o muzica incitanta, rasete si multa agitatie; apoi a doua zi iti este rau. Blamezi vremea. Sau o persoana care o vezi nociva in viata ta. Sau parintii. Sau o boala. O poti inventa din nimic. De fapt adevarul este ca mancarea pe care tu o mananci zilnic acolo are o doza mica de otrava. De care nu iti dai seama. Mai ales la inceput, cand inca poti gasi motive usor…Bucatarul stie ca o pune, insa crede ca o pune intr-un scop pozitiv. Pentru el. Pentru rafinamentul si gustul mancarii. Intr-adevar, gustul e fantastic, cum n-ai mai intalnit, iti anesteziaza simturile astfel incat sa te poti concentra 100% pe cel gustativ. E o otrava dulce. Nu stii exact ce e, stii doar ca pe moment esti in paradis, e un drog. O combinatie dulce si savuroasa in fiecare preparat. Revii si revii. Inveti pe de rost adresa restaurantului. Poti ajunge noaptea sa bati la
usa restaurantului, in cautarea macar a unei gustari reci, un desert ramas, orice…numai sa fie de acolo. Formezii noaptea numarul… Devii dependent, te duci din ce in ce mai des. Te simti din ce in ce mai rau. Vomiti. Incep sa-ti iasa bube. Nu poti muri de foame, si altceva nu te intereseaza. Preferi sa nu mananci sis a te pastrezi pentru gustul favorit. Agoniile noptii. Totul are un punct culminant. Incepi sa vezi la un moment dat. Este evident pentru tine si pentru toata lumea. Incepi sa vezi sit u legatura. Nu crezi. Nu poti crede ca acel gust minunat iti face atat de rau. Negarea realitatii, desi e o prostie, o doresti, vrei sa crezi in ea, in iluzie, in ceea ce simti. Insisti. Insa legatura e din ce in ce mai evidenta. Mai ales cand ajungi pe patul de spital.Nu te mai duci. Insa nu poti uita adresa, mai dai tur restaurantului, noaptea, dupa nostalgia senzatiilor. Stii ca mai sunt o gramada de restaurante, si mancarea lor sanatoasa, care te face sa te simti vie dupa, nu sa mori vazand cu ochii. Decizi sa uiti. Decizi sa stregi din toate hartile, inclusisv din mintea ta tot. Si merge. O noua tinuta, un nou meniu. Un nou drum pe care va trebui sa-l asimilezi si sa-ti placa. Inclusiv cartierul, atmosfera, mancarea, servirea, compania…cu adevarat. Inainte, in timpul si dupa. Toate.

Nu am pofta de mancare. Poate pentru ca sunt bolnava. Nu pot savura ca inainte, as vrea sa simt dar nu simt… O intrebare, o neliniste ma cuprinde: sa fie un semn de pierdere a pasiunii? Pasiunea pe care o simteam in vene, ca pasiunea  diverselor instrumente de tango, sinergia dar si individualitatea fiecaruia, care ma duceau in paradis, apoi in abis, apoi ma balansa intre cele 2, nestiind unde sunt, pierzandu-mi materialitatea,  incredibil, apoi alegeam un instrument si ma delectam cu ritmurile sale, imprevizibile, iar cand ,ma plictiseam treceam la altul , apoi le ascultam pe intreg, o simfonie a simturilor.

Ca o plaga, pustietatea simtirii se intinde in toate: mancare, sex, dans, muzica, rutina zilnica, drumurile diverse spre casa , pornind din cateva directii deja setate. Parca sunt anesteziata. Prima tendinta este sa fac excese, sa ma tot testez, sa incerc, ca o inima care se incerca a fi resuscitate, artificial ea mai bate…Desertaciunea traieste in excesele amortirii.

Incerc sa ma amagesc, ca nu e asa, ca poate e o perioada. Apoi renunt. Iau o pauza si evaluez. Si daca e inceputul sfarsitului…eu ce fac? Ar fi atat de trist sa pierd pasiunea ajunsa la apogeu..Imi revizuiesc teoriile si intelepciunea acumulata de resuscitare: inventeaza, vezi noi laturi, descopera altceva, schimba mediul de pasiune in aceeasi tema, aprofundeaza; renuntarea si urmarea impulsului primar, schimbarea, este un simbol al superficialitatii si lispsei de profunzime. Poate o pauza? La indemana. Timp pentru reflectie. Un somn. M-am panicat un pic, ca nu mai pot sa simt ACUM ce simteam. Totusi, stiu foarte bine ca sentimentele, simtamintele sunt momentane, insa si ele urmeaza o linie, pasiunea trece…si ce ramane??? Ce ramane e intrebarea. Ramane ceva daca nu mai simti ca inainte??  Acel ceva ramane dar se schimba? Poate aprofundandu-se ajungi la un nivel de simtitre mult mai inalt – asa spune teoria. Ma simt ajunsa la o rascruce. Pot sa ma opresc, sa continui pe teren care pare arid sau sa schimb directia.. Imi vreau pasiunea inapoi……! Care e drumul?

Si totusi pare o idée buna sa mai schimb din meniu…Acelasi meniu devine plictisitor dupa o vreme. Intotdeauna ar trebui sa fie o pagina cu noutatile lunii printre feleurile deja consacrate. Asta mentine un restaurant in top in definitiv.

Intotdeauna mi-am dorit sa fiu servita la pat…cu un fresh de portocale, simplu, curat, nesofisticat, insa consistent, sanatos si cu pulpa, facut cu grija de cineva care sa-mi arate iubirea…in fiecare pulpita de portocala,  fiecare strop de suc dulce.. sa o simt complet…

A ramas un vis. Un vis, atat de intens si dorit, atat de simplu. Iubirea ideala sa fie un atat de simplu fresh de portocale…Trebuie doar sa-l ceri. Cui? Aici e intrebarea, cui i-l ceri cum selectezi. Daca mi-as exprima clar dorinta s-ar oferi 10 persoane sa-mi faca sucul. Insa eu astept. Astept sa simt, nu vreau sa selectez. Selectia s-ar baza pe niste criterii, si orice criteriu in aceasta alegere e aberrant. Astept sa simt sa-mi iau micul dejun la pat, cu cineva dar nu oricine, dar “nu oricine” nu poate fi definit..MI-as dori sa-mi aduca din inima acel fresh, sa se scoale din pat, tiptil, sa nu ma trezeasca, sa se duca si sa stoarca cu grija acel suc, asa cum as face eu, cu toata dragostea din lume, sa vina la pat, sa se strecoare tiptil langa mine, sa ma dezmierde usor, sa nu ma trezeasca brusc – urasc trezitul brusc si ador trezitul in rasfat  total, usor, neinsinuant, delicat si usor ca o briza racoroasa de dimineata, cand soarele e perfect, cald insa nearzator…apoi sa-mi ofere freshul care miroase a dimineata, care ma va trezi, un pic intepator, dulce, care-ti ofera si o senzatie palpabila, iar fiecare bucatica de pulpa se simte altfel. Poti char sa te joci, uneori o inghiti, alteori mesteci, alteori o selectezi, o joaca matinala atat de inocenta.

Nu am gasit secretul. Poate doar nu a venit momentul unei simplitati maxime. Azi sunt intr-o dispozitie romantica si pura. Delicata. Usoara si simpla ca un fresh dintr-o banala portocala, o zi de incarcare, purificare; naturala, fara abstinente, pur si simplu din mine. Uneori obosesti mestecand, si ai nevoie doar sa fii. Asa cum suntem apa…Imponderabilitate, traire, usurinta, fericire, naturalete…si visul unui simplu fresh de portocale…

O senzatie de foame in stomac. O vreme superba. Ies afara sa mananc ceva. Ma bucur de existenta si de soare. Ador inceputurile de primavera si razele soarelui bland. Atingerea  lor pe piele. Ma excita. Imi trezeste alte simturi. Simt primavera in mine. Sunt bucuroasa.

Primul lucru care mi-a iesit in cale a fost un hamburger bine facut, simplu si vesel. O senzatie de bine in timpul degustarii. Simti combinatia de arome, in esenta simple: paine alba fina, un pic dulce, carnea care starneste simturi animalice, castraveciorii murati care te duc cu gandul, pentru amuzamentul tau propriu, ca nu e chiar asa nesanatos hamburgerul, in definitiv sunt si legume inauntru…J Chiar si grau. Nu-i asa rau. De ce sa nu ma bucur de el intr-o pauza scurta de pranz. O iesire la restaurant ar fi fost 2 ore, in conditii de deadline strans, mai mult efort…Aleg calea simpla, de adolescent dupa facultate. Momentele in care eram foarte libera..

Am luat hamburgerul impachetat frumos in hartie cu branding colorat si asortat, in punguta ecologica. Ca de, sunt o femeie moderna, atenta la mediu…

O placere de o secunda, interzisa, hulita social daca am actiona dupa trendurile nutritioniste, insa toata lumea o face si ii place…acum frecventa depinde de fiecare. Mancat pe ascuns, repede. Ambalajul frumos colorat cu branding dispare la gunoi imediat dupa ce momentul este consumat. Punga parca ai pastra-o ca amintire, o poti uita prin masina, insa o arunci si pe ea la gunoi. Dupa. Ai dat un pic de maioneza pe tine, uf, imi sterg fusta insa nu voi mai fi impecabila. Lasa ca
maine se spala.O pauza de pranz si doua momente de placere. Te intorci in birou, satisfacut, pentru moment, incantat, gata sa dai randament in a doua jumatate a zilei, fericit datorita grasimilor care elibereaza endorfine. Cateva ore, atat. Insa daca intri in profunzime iti dai seama ca nu e chiar ok sa mananci hamburgeri pe termen lung, poti avea stari de rau sau chiar efecte superficiale sau mai putin profunde. Mai rar. O placere de moment e buna, delicioasa, insa trebuie facuta rar pentru a nu simti efectele nocive. A doua zi dimineata imi zic ca voi manca …mai sanatos. Ma trezesc inviorata de gandul….ce voi manca azi? O noua zi, o noua experienta.Mmm…

Azi am mancat din nou la cina mucenici. Gandul ca ma asteptau in frigider m-au facut sa conduc inviorata mai repede spre casa. De abia asteptam sa ajung sa-i devorez.Am mancat si ieri…mmm… deliciosi. Am fost incantata de 8-urile uneori perfecte, alteori mai solide si carnoase, alteori mai subtiri, firave,incercand sa supravietuiasca formei, gusturile de nuci si alune mai mult sau mai putin farmitate, in coaja sau goale, de zeama cu gust de portocala, pe alocuri mai accentuata, luati in lingura in diverse combinatii, mai multe farame, apoi unul intreg, apoi unul intreg si jumatate, apoi un pic de zeama goala, apoi un mucenic sau un grup de mucenici goi. O senzatie complexa in 5 minute si o farfurie. O calatorie.

Stiam ca e ultima farfurie si stiam ca
maine chiar daca as mai fi avut nu mi s-ar mai fi parut tentanti. Pretuieste fiecare farfurie…? J Ieri am fost incantata de noutatea care a venit ca un dar intr-o zi, deodata, fara sa o astept. In final simt nevoia de o pauza pentru a ma bucura din nou de ei, la anul sau cand am eu chef – nu tin la traditii. Cel putin traditiile culinare.

Un mucenic. O noutate fascinanta, rara, gust fin, aromat, forme teoretic perfecte, insa rupte pe ici colo, datorita influentelor externe.. . Deosebit in ansamblul sau, evident mi-a atras atentia. Carnos, placut. Crocant. Mai intai degustat in profunzime si experimentat, mirosit, pipait, apoi inghitit deodata – mai incolo.

O senzatie de visare dupa ce am simtit aroma, am vazut forma, am atins cu buzele…si dorinta intensa de a repeata experienta, de a descoperi mai mult , si mai mult, si mai mult, din nou, si din nou si din nou, poate tot timpul…?? Vai cat as fi vrut sa fie mucenicul meu permanent, sa-l am la dispozitie mereu, numai ca el s-a pastrat rar..pentru a-l aprecia mai incolo…Pe deplin incantata si de a doua experienta, tind sa pastrezi momentul special, si sa nu-l repet in fiecare zi. Desi poate mi-ar placea…sau poate nu. In definitiv un mucenic e facut din apa si faina, insa rafinat de alte lucruri, condimente, arome si combinatii…iar fiecare gospodina poate sa-i dea gustul propriu, specific, acasa.

Si intrebarea totusi ramane: as putea manca mucenici in fiecare zi? Raspunsul evident este nu, insa cine stie, intrebarea e deschisa pentru fiecare si fiecare are experienta sa proprie…Si totusi trebuie inlocuiti cu alta mancare pan ace revine vremea mucenicilor…Ce mancam
maine?

O idée fantastica pentru cine a inventat deliveryul de noapte. Pentru o pofta care vine subit, atunci cand nu ai chef sa iesi din casa, restaurantele clasice pe care le stii s-au inchis, oamenii ducandu-se la casele lor. Ai avea chef de ceva..nu stii exact ce, ceva nici prea prea nici foarte foarte, e doar o pofta de ceva nedefinit, care sa-ti sature mica foame, sa-ti dea o senzatie placuta si sa nu-ti provoace insomnii, indigestie sau kilograme in plus. Noroc ca stiu un restaurant acela care livreaza nopatea, unde au cam tot ce-ti doresti. Am aflat de el cu totul intamplator, intr-o noapte de pofte, urmata de un search pe net, si un noroc fantastic. Am incercat un pic neincrezatoare, insa am vazut ca au mancare buna si speciala, livrabila oricand. Asta seara nu am chef de ceva inedit, ci doar de un orez cu legume crocante, cu un sos usor picant, acrisor, indeajuns sa-ti faca deliciul aproape dietetic al unei nopti, cu vise placute dupa.

Un telefon si livrare intr-o ora. Indeajuns sa fac un dus, unghiile rosii, sa ma bucur de el si sa arunc ambalajele de unica folosinta dupa. Cred ca cel mai placut la livrarea acasa este ca poti arunca ambalajele dupa si nu mai speli vase. Nici o urma. Nici un timp de pregatire. Timp fructificat la maxim. Mancare delicioasa. In aceste momente imi dau seama de zadarnicia gatitului. Probabil e o satisfactie profunda, dar care in momentul asta nu o inteleg. Pur si simplu ma bucur de ceva ce doresc acum, facut bine si servit in momentul potrivit. Fara vase de curatat. Satisfactie si somn usor.

Intotdeauna mi-am imaginat ospatul regal o mare abundenta…De de toate, speciale si grele, din care nu te infrupti mult, desi ti-ar veni, insa vrei sa testezi mai multe si  te pastrezi, te simti bine la masa, nu ai inhibitii si toata lumea mananca in jurul tau. Nu se compara cu meniul unei nunti, unde mananci la fel de mult insa totul e previzibil si bine stabilit in timp. La ospatul regal totul e afisat, totul te surprinde si te imbibi in hedonism, gustativ si visual, al tau si al celor din jur…e un fel de orgie in masa, in care apetitul si simturile sunt accentuate si de cele ale oamenilor din jur. O simfonie.

Sunt feluri de mancaruri necunoscute, care te-ar tenta sa le incerci, insa preferi sa le vezi in context, te uiti la ele, le studiezi, le admiri aranjamentul, le simti mirosul si incerci sa ghicesti dupa toate aceste indicii gustul propriu zis. E un test de imaginatie care de fapt e atatarea ei. Te bucuri de acest joc. Ai incerca si nu prea. Incerci cu furculita. Admiri si savurezi, senzatii…da. Insa esti destsul de satul. S-ar putea ca o bucatica sa nu aiba acelasi gust in condiiile unui ospat regal. Mai bine ai pastra felul respectiv pentru o masa propriu zisa, sa savurezi si gustativ fiecare aspect…e un lucru de profunzime si de studiu. Asa ai face cu multe mancaruri de la masa. Insa e o seara de exces….simturi, combinatii, placeri, a doua zi de dimineata te scoli satul si rasfatat…pastrezi senzatia. Nu ti-e rau, ti-e foarte bine…insa ziua s-a scurtat. Mancataul noaptea da apetit de viata.

Ospatul regal e ca o seara intensa de dans cu multi parteneri, care te duc in lumea lor, te aduc in lumea ta neutra pentru a fi mai sus, pe culme cu altul, pentru a flirtra cu un dansator linistit cu care schimbi cateva priviri si miscari cu promisiunea unei nopti de neuitat; in alta noapte, poate alta viata; un preludiu vizual;.. alt dansator care iti descopera noi valente si te ridica la cer, te lasa si iar vine altul, cu o dulceata si sensibilitate nebanuita, te aduce pe pamantul moale  si simti firele de iarba in talpa, vantul usor si parfumul florilor. Ametita, intr-o betie placuta imi gasesc drumul spre casa, savurand senzatiile proprii, in timpul digestiei care a inceput….

Revin la gustul meu preferat…o alternativa la picantul greu este picantul…usor. Unul instant, care-ti produce o ardere intepatoare pe loc, ca o injectie, placut ca un orgasm exploziv instant, rapid. Dispare ca o boare si ramane senzatia de distractie, amuzament si placere. Este ca o joaca. Ce-i drept, un pic vinovata. Il mananci cand ai chef, insa parca nu ai chef asa de des. E ceva de moment care potenteaza mancarea principala. Nu te gandesti la el apoi, e accesibil, nu lasa urme in organism profunde, se asimileaza usor. E un foc care arde si se stinge la fel de usor cu paine, ceai sau un sprite intepator intr-o vara racoroasa…apoi poti uita… si razi usurat ca intr-o zi de vara cu soare, libera..

Iti amuza si condimenteaza o masa.

Este ca un nor pozitionat surprinzator de jos, de nu-ti vine sa crezi ca e nor. Intr-o zi de vara.

Gustul libertatii picante. O intalnire dimineata in lift. Cu totul surprinzatoare. Un telefon in miezul noptii de insomnie. O plimbare mai vinovata in parc la pranz. O alergare usoara in parc finalizata cu o alta acasa… Ma amuz. Oare ce chef voi avea
maine??

Exista gusturi si gusturi. Intotdeauna am preferat mancarurile picante. Desi nu intotdeauna imi fac bine.

Este un fel de placere sadomasochista, careia i-am descoperit 2 nuante diferite…

Voi vorbi azi despre primul; un picant pe care il simti in stomac, visceral si iti contamineaza tot trupul fara sa iti dai seama, il poti simti peste tot…iti intra si in sange, devii dependent de dozele rare…Este greu, patrunzator, profound, iti misca ceva inauntru, iti place mult insa nu poti manca in fiecare zi, altfel te distrugi…Plus ca restaurantul este prea departe si plin de primejdii, poti sa nu ajungi de multe ori, te ratacesti pe stradutele intortocheate si intunecoase din cartier.. un cartier special, unde nu toata lumea are acces. Ceva ce stiu doar cunoscatorii, pe o strada slab luminata.

Insa amintirea ramane, si tanjesti. Tanjesti dupa mancarea care te-a facut sa iei foc si cu atata gust, atat de consistenta, plina de arome neintelese si fascinante care iti starnesc o intensa senzatie…

Cam o data pe luna ai acces, ajungi. De obicei nu te pierzi daca nu ai calcat pe acolo de o luna doua…Astfel eviti si imbolnavirea; te simti bine si per total nu iti influentezi sanatatea.

Este ca o relatie de care nu poti scapa, de fapt nici nu vrei. Delicios de picanta, insa tot atat de nociva.

Voluptoasa, cu urmele de riguare de a doua zi. A doua zi este liniste. Liniste se face digestia. Postul total de a doua zi.

Un pic de background despre autoare: Sunt o gurmanda. Am experimentat multe…mancaruri: sanatoase, grase, usoare, toxice, benefice, nocive, gustoase, fade, amare, iuti, dulci, sau combinatii. O gramada. Apoi am restrans in ultima vreme gama experimentelor culinare la o categorie de alimente, care si acestea pot oferi o gramada de senzatii nebanuite, care sunt in general in unghiul mort; mai putin fast, mai mult slow food. Voi reveni la acest subiect. Am extins insa seria experimentelor, si am descoperit ca si barbatii pot oferi o gramada de trairi…atat de variate, si atat de asemanatoare mancarurilor. Sunt o gurmanda, imi place sa experimentez gusturi, pentru si in stari cu senzatii variate. Am preferinte. In definitiv viata insasi este un experiment.

Despre autoare-refresh 2009

Cine sunt eu?O ploaie de vara. Pasionala,care rascoleste pamantul insetat. Meleaguri frumoase.Am intrat si in pamanturi seci care nu stiu ce inseamna ploaie decat din stramosi. Insa raman deasupra mult timp si ma primesc greu ; de obicei ma evapor pana ce pamantul este pregatit sa ma primeasca; de aceea imi aleg cu grija teritoriile vizitate. Am intrat si in pamanturi asa de insetate si pregatite, de ma chemau peste nivelul la care puteam ploua in acel moment si dispozitie pe ele, care vroiau mai mult, insa eu nu puteam sta, eram o ploaie de vara. Sunt o ploaie. Racoroasa, placuta, calda, mangaietoare, regeneranta, in armonie cu verde, trezitoare de viata, de arome, ale mele sau ale lucrurilor din jur care se contopesc cu mine. Care vine natural, atunci cand trebuie, ca o surpriza de vara, sau se lasa asteptata…doar un pic. Sau vine la chemarea speciala de incantare. Si astept acea incantare care sa-mi vorbeasca pe limbajul meu si sa vin acolo unde apartin.Sunt o ploaie. Intensa. Expansiva. Atat de lunga. Infinitul este numarul meu. Sau 8-ul voluptos. 8-ul fragil. 8-ul complex. 8-ul complicat.8-ul armonios. 8-ul in cautare de rozeta pereche. Rozeta care sa imprastie stropii intr-o poezie de dans, de simtire, de emotie, pe pamant.

PS: Ploaia spala natural toate legumele din care este facuta mancarea mea favorita.