Al Phagora

Dacă am vrea cu tot dinadinsul să “stăm cu picioarele pe pământ” am vedea că nu se poate - şi că de fapt suntem plutitori.

Bântuim un oraş scufundat. Înotăm pe deasupra străzilor şi ne imaginăm că mergem.

Lumea lichidă se mulează perfect peste forme, până la iluzie. Ni se pare că suntem cuprinşi în logica acelui spaţiu terestru - pe când, de fapt, resimţim acut cel mai fin curent oceanic din lumea reală.

Oare când a fost viu acest oraş ? Şi ce ne face să încercăm cu disperare să trăim în el, ignorându-ne marea?

Sorb cafea dintr-o cană  şi mă gândesc că-i bere. Pe stradă trec oameni - şi mi se pare că le văd coada de peşte.

Clipele primăverii răsar şi trăiesc dincolo de trecerea lor; în rotirile tinereţii veşnice timpul se învolbură.

Acolo, spre centrul rotirii, înoată cei ce caută tinereţea fără bătrâneţe. Curentul ne trage mai departe în curgere, dar reuşim mereu să mai muşcăm o dată din frunzele şi fructele primăverii proaspete, liberi şi fără niciun punct de sprijin.

Punctele de sprijin, reperele, sunt cele care ne macină fiinţa. Ne rezemăm în ele ca într-un cuţit, cu răni deja moarte, care nu mai dor.

Doar creşterea noului va face să cadă vechiul; nu toamna, ci primăvara e cea care înlătură frunzele veştede.

***

Au fost pentru mine câteva zile de primăvară devreme, pe creste de unde încă nu au plecat  zăpezile; şi câţiva prieteni pe care prea mult îi uit, uneori.

Mă simt ca şi când am primit un dar nemeritat, pe care nu ştiu cum să îl răsplătesc. Poate că fiind ceva mai tânăr.