Clipe care se rotesc
Clipele primăverii răsar şi trăiesc dincolo de trecerea lor; în rotirile tinereţii veşnice timpul se învolbură.
Acolo, spre centrul rotirii, înoată cei ce caută tinereţea fără bătrâneţe. Curentul ne trage mai departe în curgere, dar reuşim mereu să mai muşcăm o dată din frunzele şi fructele primăverii proaspete, liberi şi fără niciun punct de sprijin.
Punctele de sprijin, reperele, sunt cele care ne macină fiinţa. Ne rezemăm în ele ca într-un cuţit, cu răni deja moarte, care nu mai dor.
Doar creşterea noului va face să cadă vechiul; nu toamna, ci primăvara e cea care înlătură frunzele veştede.
***
Au fost pentru mine câteva zile de primăvară devreme, pe creste de unde încă nu au plecat zăpezile; şi câţiva prieteni pe care prea mult îi uit, uneori.
Mă simt ca şi când am primit un dar nemeritat, pe care nu ştiu cum să îl răsplătesc. Poate că fiind ceva mai tânăr.
7 Mai 2009 la 12:29 am
Faptul ca tineretea vesnica a ceea ce e in noi se prezinta sub forma unei roti cu trei colturi ascutite si un arc spiralat este perfect legitim…pana la urma, cine spune ca roata trebuie fie un cerc perfect pentru a-si putea continua rotirea intr-o bucla infinita, nu?
Da..obsesia pentru siguranta si repere de tot felul ascunde, de fapt, o frustrare nascuta din “obligatia” de a te conforma, iar drumul ce trebuie parcurs in incercarea de a comunica o noua abordare e atat de anevoios incat sfarsim prin a accepta roata deja existenta -in perfectiunea sa involutiva.
Natura nu are reguli -ea face doar pe plac celor ce ii atribuie acest rol restrictiv… asa cum toamna nu e vechi -e doar o joaca, un pretext de a mai schimba ceva…o ultima data.
Primavara e viata…moartea e doar in mintea noastra si in cele trei colturi ascutite ale rotii….