Oraşul scufundat
Dacă am vrea cu tot dinadinsul să “stăm cu picioarele pe pământ” am vedea că nu se poate - şi că de fapt suntem plutitori.
Bântuim un oraş scufundat. Înotăm pe deasupra străzilor şi ne imaginăm că mergem.
Lumea lichidă se mulează perfect peste forme, până la iluzie. Ni se pare că suntem cuprinşi în logica acelui spaţiu terestru - pe când, de fapt, resimţim acut cel mai fin curent oceanic din lumea reală.
Oare când a fost viu acest oraş ? Şi ce ne face să încercăm cu disperare să trăim în el, ignorându-ne marea?
Sorb cafea dintr-o cană şi mă gândesc că-i bere. Pe stradă trec oameni - şi mi se pare că le văd coada de peşte.
30 Iunie 2009 la 1:23 pm
hm pana si marea are un fund.
30 Iunie 2009 la 1:23 pm
ii zice “fundu marii”.
1 Iulie 2009 la 12:15 pm
Se zice doar.
Aşa e utilizat în Matematică infinitul actual. Un “infinit” … în condiţiile în care oamenii pot procesa cu mare greutate simultan mai mult de 7 elemente diferite.
Mai multă dreptate are un poem despre marea care “pluteşte peste Nimic”.
Dacă omul este creatura cea mai evoluată, el este cea mai acvatică dintre creaturi; în el Oceanul se curbează în sine.
15 Iulie 2009 la 5:53 am
eu nu ma simt acvatic though. uneori m’am simtit aerian alteori am luat foc alteori eram de bronz si’n general sunt teluric. acvatic nu.
15 Iulie 2009 la 5:56 am
si tu’l stii pe roderick? si eu. initial am crezut ca e riddick da e altcineva. al phagora cine e?
17 Iulie 2009 la 9:12 am
Al Phagora e un tărâm, un “realm”.
E vizitat uneori de Thales din Milet, care mai doarme pe câte o dună de nisip.
Pe Roderick îl ştiu din imposibila lume concretă; mai ies cu el la o bere uneori.