Copacul şi uitarea
Uitarea - ca o tăiere a unei ramuri. Din ciot cresc mereu ramuri noi, plurale. Copacul timpului e viu.
Şi ramurile tăiate rămân în noi; pentru că erau în noi dintru început. Erau în noi şi când erau vii.
***
Păşesc spre toamnă cu o legătură de vreascuri în spate. Dacă viaţa are şi partea ei de banal, cum se spune, nu vor mai fi bune decât pentru un foc de jertfă.
29 Octombrie 2009 la 1:52 pm
se spune ca focul purifica…
30 Octombrie 2009 la 12:08 am
Încă suntem datori să sperăm că “ramurile moarte” pot învia. Până când nu ne rămâne nimic de făcut decât să le ardem.
30 Octombrie 2009 la 11:38 pm
Poate au cazut cu un scop, ce difera de soarta pe care ar primi-o sfarsind in flacari…
Spre exemplu, in loc de a le invia sau arde, daca le-ai aseza parte peste parte? Ai salva, astfel, ramurile proaspete de frigul uitarii premature…
31 Octombrie 2009 la 1:24 am
De obicei nu mai apuci sa arzi/sublimezi/reinvii trecutul ratat … ramane ca istorie si va fi tratat ca dovada esentiala a existentei tale.
9 Noiembrie 2009 la 12:28 am
Si ce se poate face cu o creanga rupta ? … poate e prea complicat si fortam metafora.
Trecutul ratat…poate e reluat undeva, poate mai are o sansa. O sansa a lui, nu a mea
15 Noiembrie 2009 la 11:53 pm
O creanga rupta insemna mult uneori, odata constientizata… pentru ca motivul separarii de intreg poate fi inteles cu adevarat doar dupa ruptura.