alphagora.wordpress.com

Bunul simţ ne spune că o bibliotecă e doar o parte a lumii. Şi atunci, unde e restul? Unde e lumea pe care lumea semnelor o reflectă ?

Condamnaţi la condiţia soarecelui sau viermelui de bibliotecă, vom roade mereu cărţile esenţiale înainte de a le putea citi. Poate - cine ştie ?-  ne croim astfel, orbeşte, drumul spre lumea de-afară - în care vom pătrunde ignoranţi, pentru că ne-am consumat suportul semnelor.

Şi ramurile tăiate rămân în noi; pentru că erau în noi dintru început. Erau în noi şi când erau vii.

***

Păşesc spre toamnă cu o legătură de vreascuri în spate. Dacă viaţa are şi partea ei de banal, cum se spune, nu vor mai fi bune decât pentru un foc de jertfă.

Un sentiment al gravitaţiei existenţiale ( de obicei greu perceptibilă, pentru că fluidul în care te afunzi e din ce în ce mai dens şi dă iluzia unui suport) .

Orice disperare e o nevoie de aripi. Uneori aştept să-mi crească de undeva din spate, ca aripile unui fluture.

Dacă nu va apărea nimic în plus, poate că aripa se va naşte dintr-o gheară de dinozaur - cea cu care mă agăţ, împung şi sfâşii.

Precum strămoşul păsărilor, poate că mai întâi mă voi căţăra şi voi plana printre arbori dispăruţi. Pe jumătate reptilă, pe jumătate animal încă necunoscut devenirii.

Un monstru stângaci al trecutului nebănuit şi divin.

A prelucra - a reduce fiinţa la ( o ) calitate.

Amintiri, semne vii, şterse din spaţiu, migrează dincolo. Uneori îmi imaginez că mă privesc în ceafă şi mă întorc - o dată cu ele, fireşte. Termitele se scurg pe pereţi galben-pal, ca o platitudine supremă, încarnată în viu.

Se sapă un labirint orizontal, în care mă aştept să aud cândva un muget de Minotaur.

Până atunci, termite galben-străvezii scrâşnesc microscopic şi rod semnele moarte.

embrioni cu aripi poposind pe mese.

Mă aşteaptă un scriitor bizar

ce seamănă cu un semn

sau un abis exact

conturat solitar pe marginea unui pahar de bere.

E verde cârciuma vrăbiilor - şi netedă

pentru semnele timpului. Citim

sau ne scurgem absenţa

în berea cu gust de mare.

Cândva voi fi miop

vrăbiile vor ţopăi altfel, ca nişte pete negre.

Prietenul va fi absurd

ca o pată nevorbitoare pe retină.

Voi şti că s-a sfârşit

s-a spart o sticlă de bere

verde-albastră.

Cine caută o carte determinată va găsi doar imaginea unor coperţi. Va pretinde, poate, că e un obiect consistent şi îşi va limita mişcările în univers pentru a-l face mai plauzibil.

Cuvintele se citesc dinăuntru. Cărţile vin în continuarea propriei noastre vorbiri. Cei care nu reuşesc să spună sunt cei care încearcă să-şi spună din afară cuvintele.

De netrecut e stratul de vid dintre coajă şi miez.

Poate că miezul nu are coajă şi exterior, pentru că razele lui merg la infinit. Dar asupra lui pluteşte iluzia formei. Deşertul nu e un loc al absenţei, ci al iluziei.

Niciun sâmbure de vulcan, nicio energie lăuntrică. Înăuntrul lor e doar absenţa; sunt singurele locuri în care vidul e împrejmuit.

Nemărginitul rece înalţă rostiri în nisip; tot el le va şterge, când îşi vor fi încheiat rostul.

Bântuim un oraş scufundat. Înotăm pe deasupra străzilor şi ne imaginăm că mergem.

Lumea lichidă se mulează perfect peste forme, până la iluzie. Ni se pare că suntem cuprinşi în logica acelui spaţiu terestru - pe când, de fapt, resimţim acut cel mai fin curent oceanic din lumea reală.

Oare când a fost viu acest oraş ? Şi ce ne face să încercăm cu disperare să trăim în el, ignorându-ne marea?

Sorb cafea dintr-o cană  şi mă gândesc că-i bere. Pe stradă trec oameni - şi mi se pare că le văd coada de peşte.

Acolo, spre centrul rotirii, înoată cei ce caută tinereţea fără bătrâneţe. Curentul ne trage mai departe în curgere, dar reuşim mereu să mai muşcăm o dată din frunzele şi fructele primăverii proaspete, liberi şi fără niciun punct de sprijin.

Punctele de sprijin, reperele, sunt cele care ne macină fiinţa. Ne rezemăm în ele ca într-un cuţit, cu răni deja moarte, care nu mai dor.

Doar creşterea noului va face să cadă vechiul; nu toamna, ci primăvara e cea care înlătură frunzele veştede.

***

Au fost pentru mine câteva zile de primăvară devreme, pe creste de unde încă nu au plecat  zăpezile; şi câţiva prieteni pe care prea mult îi uit, uneori.

Mă simt ca şi când am primit un dar nemeritat, pe care nu ştiu cum să îl răsplătesc. Poate că fiind ceva mai tânăr.