Timp al creşterilor tulburi; dând la o parte frunzele verzi, vezi o rază, un munte sau o nemărginire.
Florile se împrăştie în cer; arborii cresc precum desăvârşirea unei rostiri unice. Cuvântul neabătut se înalţă în sine, cuprinzând pământul în rădăcini şi cerul în ramuri.
În acest tărâm al umbrei ajung uneori şi umbrele din rai - culorile.
Dacă orbul ar închide ochii, ar vedea.
E o lume inteligibilă, dar invizibilă. Sper să o văd cândva, deşi destinul este doar să o construiesc, spiral, poate precum un melc îşi secretă cochilia.
Nu e nicio prezenţă. Ceea ce simt e doar spaţiul. Şi, din când în când, încerc să închid ochii - dar o oboseală blestemată mă ţine treaz.
***
Rigoarea logică şi moartea; şi fuga de logică şi fuga de moarte, zadarnice.
Întunecarea lumii creşte în tot ce e distinct.
Şi, dintre cei ce încearcă apele, puţini pot pluti în ele şi nu se scufundă ca piatra.
Dacă libertatea este în cele din urmă o posibilitate a mişcării , suma libertăţilor cuiva este mereu constantă.
A dobândi o libertate înseamnă mereu a o pierde pe alta: ne mişcăm mereu altfel , deschidem orizonturi şi le închidem pe altele.
Unii străbat în ocean distanţe impresionante rămânând în sine rigizi şi mişcându-se într-o singură dimensiune; alţii îşi pun în mişcare toate înotătoarele fiinţei, rămânând însă fixaţi asupra unui loc. Suma mişcărilor rămâne pentru fiecare mereu aceeaşi, indiferent de felul cum se mişcă.
Şi mişcarea însăşi e o încercare zadarnică de a mări această măsură dată, această proiecţie a sinei în lume.
Acea măsura este proporţia, medietatea dintre noi şi lume. Mai mult decât atât nu putem cunoaşte prin noi înşine.
Iar calea spre această cunoaştere este bucuria libertăţii. Bucuria, o integrală a tuturor faptelor şi mişcărilor sufletului.
Orice semn conţine o negaţie a sensului său. Această negaţie se vede cel mai bine în claritatea semnului, în aparenţa sa de lămuritor.
Dacă ştim semnul, ştim un ceva care nu este sensul. (Semne ale adevărului sunt peste tot; dar prin ele însele nu ne poartă spre adevăr.)
Trebuie să înotăm în direcţia contrară semnului, precum somonii în susul pâraielor. E greu ( e grea… greutatea). Şi acolo, sus, marii urşi stau la pândă.
Dacă nu înotăm în susul său, curentul inerent semnelor ne va împinge mereu în marea platitudine.
E o luptă continuă între rădăcini şi solul pe care îl absorb şi în care se dizolvă.
Dintru început, rădăcinile vor să ajungă spre miezul Pământului. Când nu se mai pot întinde şi dau înapoi, pământul începe să le înghită - iar ele încep să se hrănească atunci din propria moarte, până dispar cu totul.
Când o rădăcină va ajunge însă în miezul Pământului, acelui arbore nu-i va mai rămâne în cele din urmă nimic de sorbit - şi se va transforma într-un ne-mai-văzut fluture al astrelor, în care fiecare ramură va deveni aripă şi rădăcinile se vor retrage întru sine.
Iar undeva e scris că Pământul singur şi-a născut demult, înainte de orice luptă, seminţele şi arborii.
Unele iluzii sunt impasibile şi nemişcătoare în Univers, semn că sunt doar proiecţia unei imagini; şi în nemişcarea lor le luăm drept realităţi sigure.
Alte iluzii se desfac în bătaia vântului, inconsistente, dar compuse din fapte pe care un simţ comun le vrea dispuse altfel, adică într-un echilibru stabil. Aceste iluzii ar putea ajunge până la Cer, dacă le-am lăsa să zboare. Sunt iluzii- zmeie, pe care marele Suflu le ridică în tării. Sunt făcute să zboare sau să se desfacă în fapte plate.
Ca să nu le desfacem şi să nu le pierdem, trebuie să ne legăm cu un fir de zborul lor. Şi să prelugim firul la nesfârşit - e o prelungire a fiinţei noastre. Cândva aceste zmeie ne vor sălta în tării.
În seara de azi încă se mai pot vedea Îngerii.
Cerurile sunt deschise, se spune în popor, în zilele dintre Crăciun şi Bobotează, apoi se închid privirilor până la Crăciunul următor.
Eu încă nu i-am văzut, dar - ce-i drept- nici nu am privit.
Danaistros
Pe-nconjuratul mal de miazănoapte, ascuns
la marginea marginii ţării de oase
ajuns-am să văd plutindul luminii.
Revărsată e Marea în fluviu
şi apele şterg ţărmul zăpezilor.
Se desprind şi plutesc, voioase, culorile-
-vorbe în ape-
şi doar în curgere
ceva se clatină încet,
nedesluşit ca un fir de umbră.
“Dacă vă amintiţi fiecare cuvânt din această carte, memoria dumneavoastră a înregistrat cam două milioane de elemente de informaţii; ordinea din creierul dumneavoastră a crescut cu circa două milioane de unităţi. Totuşi, în timp ce aţi citit cartea, aţi transformat cel puţin o mie de calorii de energie ordonată, prin hrană, în energie dezordonată, sub formă de căldură pe care aţi cedat-o aerului din jur prin conversaţie şi transpiraţie. Aceasta va mări dezordinea universului cu circa douăzeci de milioane de milioane de milioane mai mult decât creşterea ordinii din creierul dumneavoastră - şi aceasta dacă vă amintiţi totul din această carte.”
(Stephen Hawking, “Scurtă istorie a timpului” )
***
Se pare că viaţa fizică stabileşte “un colţ de ordine” în Univers. Totuşi, această ordine locală aduce global mai multă dezordine decât dacă nu ar fi existat.
Viaţa grăbeşte “sfârşitul lumii”, disoluţia. Bănuiesc că unii consideră viaţa ca pe un artificiu ingenios -poate suprem- al forţelor infernale.
Aceasta s-ar putea spune dacă ar exista doar forma ei fizică, trupul.
***
Trupul e participarea universului la dialogul nostru cu el. E un răspuns şi în egală măsură un non-răspuns pe care ni-l oferă.
Trupul e “al meu” pentru că e o expresie care mi se adresează doar mie; şi aparţine doar universului, pentru că e doar o expresie a lui, un act al lui.
“Voinţa proprie” a trupului - tradusă prin “nevoi” este partea de non-răspuns pe care ni-l dă universul - deci partea noastră de singurătate în lume. În egală măsură există un non-răspuns pe care îl dăm universului în dialogul nostru. Este felul în care înstrăinăm universul de noi.
(În teoria economică există “nevoi” şi “resurse”; acestea sunt acceptate de drept în societatea umană. Nevoile, care sunt formă de bază a alienării universale.)
***
Viaţa contribuie la creşterea dezordinii din univers, chiar la accelerarea ei.
Păstrăm ordinea din noi inducand dezordine în univers. Aceasta e viaţa pentru sine, autoconservantă. Ori viaţa care se vede doar în lumea fizică.
Dar dacă am renunţa la autoconservare? Dacă ne-am dedica unui ideal, unui scop ultim care să ne anuleze sistemul, aşa-zisa “ordine” din noi, ego-ul?
Am putea induce astfel Ordine în univers? Cum timpul nostru curge în direcţia creşterii dezordinii, am putea astfel să îl întoarcem?
Această întoarcere înapoi a timpului- sinonimă cu jertfa de sine- e posibilă, dar de nevăzut în lumea în care se mişcă înainte.
De la o vârstă începe să se ascundă în spatele cuvintelor care nu spun nimic- expresii ale neantului. Plafonat, previzibil, acelaşi. Legat de o mască familiară; ceilalţi, în dispreţul lor, cred că în spatele măştii se ascunde o făptură slabă, neinteresantă şi derizorie. Dar, dacă ar da masca la o parte, ar vedea că în spatele ei nu e nimic.
Omul-cârtiţă sapă. A lăsat afară doar un muşuroi. Ceea ce pare o cochilie bizară e doar intrarea în peşteră. Intrarea de demult: pereţii s-au surpat în urma lui. Din când în când mai scoate un muşuroi, departe: tot un discurs straniu care nu spune nimic. Ce ar putea spune ? Omul-cârtiţă e orb- şi nu poate arăta un lucru pe care nici el nu îl vede. Şi apoi se pierde în căutarea adâncului pe care nu-l pot vedea ochii.
Mereu mai cufundat şi mai tăcut, pe măsură ce-şi dă seama că vorbirea e inutilă. În cele din urmă se surpă şi masca de la suprafaţa Pământului.
Iar cei ce umblă pe marginea scăldată de Soare nu pot decât să ridice din umeri: a fost ceva pe-aici, viaţa merge înainte.