În jurul meu parcă totul vuieşte de nerăbdare, deşi au mai rămas mai bine de şase ore. Oameni în toată firea cu prichindei de mână sunt mai neliniştiţi decât îndrăgostiţii din parc, florăresele de la colţ aflate în grevă se contrazic aprins, pensionarii şahişti din Tei rămân parcă stană de piatră, cu piesele în mână. Explozia alb-roşie îşi face încet-încet simţită prezenţa…la început grupuri de doi-trei suporteri cu fulare bine ascunse sub tricouri largi, neobişnuit de tăcuţi, apoi grupuleţe mai mari şi mai gălăgioase. Mai e, însă până când în venele străzilor va curge doar alb şi roşu. Căci e o ultimă şansă…iar lumea simte asta…pe străzi, în bodegi, parcuri sau la intrarea în stadion acelaşi leitmotiv: “Dom’le, italienii ăştia sunt de bătut! Echipă nu prea au, în tur am fost mult peste ei! Cum să nu-i batem cu Lobonţ în poartă?”
Şi pentru bătrânul 23 astăzi e ultima şansă…astăzi va fi în centrul atenţiei, poate pentru ultima oară. Şi pentru ultima oară este privit cu simpatie şi condescendenţă. Oamenii se îndreaptă veseli, doataţi cu seminţe, steaguri şi multe multe speranţe. Iar eu simt că nu mai pot…strâng în pumni eşarfa, alerg până la autbuzul 143 şi mă arunc în el. Şi nimeresc lângă un moşneguţ ce mă priveşte cu neîncredere, destul de arogant. Se vede treaba că e vreun intelectual. Mă priveşte din ce în ce mai urât, iar apoi încearcă să intre în vorbă, fixându-mă cu nişte ochi cenuşii, de cobe rea:
-Scuză-mă domnule, mergeţi la un meci?
Îi răspund într-o doară şi îi întorc spatele. Ce frustrat! Dar îi simt mâna pe umărul meu. Mă întorc brusc.
-Şi ce diagnostic daţi pentru meciul din seara asta?
-Domnule, presupun că aţi intenţionat să mă întrebaţi de un pronostic, sau de o părere, în legătură cu vreun diagnostic, v-aş putea recomanda spitalul Fundeni, deşi fiţi sigur că nu v-aş dori să ajungeţi acolo…iar dacă v-aţi exprimat cumva metaforic, atunci fiţi sigur că îngropăm Lazio în seara asta!
Cu siguranţă nu a fost prea mulţumit de răspuns. A coborât la prima staţie. Am încercat să fac abstracţie de întâmplarea asta nefericită…Şi totuşi…
50.000 de oameni cântă, flutură steaguri…atmosfera de pe Lia Manoliu nu se poate descrie în cuvinte. Iar coregrafia…cred că orice echipă supergalonată din Europa ar fi invidioasă…pentru prima oară în seara aceea am realizat că reprezentăm România, iar luna plină de pe cer veghea parcă la ascensiunea noastră, a tuturora care ştiu că istoria obligă…atacăm prin pase inspirate, Bratu prinde o minge excelent lansată şi îl execută pe Balotta, rămas un bătrânel incapabil, aidoma celui din 143…iar peluza cântă…nu mai trebuie să fac nici un efort pentru a-mi închipui paradisul…50.000 de oameni în delir într-o repriză în care, depravata Romă cădea ca şi în 476, sub asaltul barbarilor…
CIIIIIIIIINEEEEEEEE SUUNTEEEEEEEEMMMM!!!
Suntem câinii cei veninoşi, nu spartanii din 300!!!
A venit pauza…45 de minute de masa bogaţilor. 45 de minute de Pământul Făgăduinţei…45 de minute în care s-a rupt totul…Năstase bâlbâie o minge, apoi faultează…peluza înlemneşte. Rokki transformă. Sunt nume parcă predestinate…Apoi Blay greşeşte şi el. Şi din nou Năstase. Ce momente de coşmar!!!E deja 3-1 pentru Lazio. S-a terminat şi anul acesta…Nici o speranţă. Italienii îşi fac jocul aşa cum ştiu. Rokki şi Pandev ne-au purtat de la extaz la agonie…din Paradis spre pământ…spre acelaşi pământ pe care an de an trebuie să-l cultivăm cu munci sisifice…Din înaltul peluzei aud un răget de fiară rănită ce m-a rănit şi pe mine şi cred că pe toţi, în acea acalmie apăsătoare: AŞA SUNTEM NOI CÂINII BLESTEMAŢI!!!Mă întorc şi îl zăresc pe bătrâneul din autobuz…iar eu stau, privesc luna şi mă gândesc la un diagnostic…meciul de mult s-a terminat, luminile s-au stins, iar eu privesc luna şi o întreb: ce diagnostic? să fie lipsă de noroc? sau de concentrare? să fie oare vina lui Rednic? sau perfidia lui Delio Rossi? Nu găsesc un răspuns…
Viaţa merge înainte. Dar cum? Cu amintirea unei seri prea neagră, cu stafia unui 23 August hăituit de trecut şi îngropat lent de viitor, cu imagine unui Gigi ce se miaună ca un psihopat de la Spitalul 9, atunci câd nu-şi bate joc de tot ce au românii mai scump - credinţa în Dumnezeu! Cu asta intrăm în Europa? Nu, mulţumesc…dacă Steaua reprezintă România în Europa, atunci prefer să nu fiu român…prefer să schiaun în tăcere şi să mă scutur de jigăraie…doar sunt câine…
Curaj!!! Diagnosticul este că aparţinem altei ere, că aparţinem unui alt ciclu (cum bine îi place lui Cornel Dinu să spună), că aparţinem unei alte Românii şi că doar prin suferinţă putem să ne ridicăm odată…Odată…ştiu că va veni…
Deocamdată, ai avut dreptate bătrâne…suferim…
În fiecare dimineaţă am parte de acelaşi scenariu…Razele soarelui ajung până la mine distorsionate de copăceii din faţa blocului…Frunzele lor le transformă în insuliţe aurii pe pământul sterp şi arid din care se încăpăţânează să-şi extragă seva, acea plicticoasă existenţă…Sunt înconjuraţi doar de cioburi şi chiştoace şi sunt îngrădiţi, fără voia lor în microcosmosul saharian delimitat de gărduleţul ruginit. Dincolo de el se întinde împărăţia betoanelor, a prafului şi a asfaltului încins. Însăşi parcarea din faţă pare o junglă. Peugeotul cel roşu pare o ţestoasă tolănită la soare, Dacia Papuc - o cămilă îmbătrânită şi fără vlagă, iar Smartul - o maimuţică ghiduşă ce se furişează pe străduţe cu dexteritate. Dar nu şi cu naturaleţe. Copăceii îşi leagănă frunzele aprobator. Sau poate de atâta sictir şi plictiseală. Pe sub ei trece o maşină de poliţie… seamănă cu un pui de rinocer însetat. Probabil că, încă nu a aflat că în jungla cea gri totul este o Fată Morgană. Toţi se gândesc la ea, toţi au impresia că o găsesc, dar ea se lasă aşteptată…oamenii sunt beduini experimentaţi. O femeie între două vârste, cu sâni generoşi şi un fund de macaragiţă se opreşte exact sub fereastra mea. Îşi îndeasă în cap pălăria de paie, îşi caută ceva în poşetă şi-şi continuă drumul agale. Copăceii i-au înregistrat povestea. E liberă să plece. Pe trotuarul celălalt o fată ca o gazelă oacheşă priveşte concentrată în asfalt. Pe lână ea un copilaş smulge cu dinţişorii ceva dintr-o punguţă. În scurt timp fiecare atom de praf va uita că a fost vreodată acolo. Un bătrânel cară două sacoşe pline. Şi el poposeşte la umbra discontinuă a copăceilor şi ia o gură zdravănă de apă după ce-şi şterge fruntea cu o batistă de cârpă. Iar un burtos cu privirea aţintită în asfalt este interpelat de un taximetrist grăbit. După o secundă dispar şi ei din peisaj. Numai fiarele încă stau tolănite în parcare, meditând toropite de căldură. Aproape din senin, un Ford ponosit se pune în mişcare. În urma lui lasă o pată imensă şi neagră. Bătrânul îşi trăieşte ultimele clipe…Dar se agaţă de ele…
Şi mă întreb de ce toate personajele de mai sus, fie oameni, fie maşini au privirea în pământ. Chiar şi trei tineri îmbrăcaţi lejer şi, aparent fără nici o problemă existenţială îşi lasă, rând pe rând ochii să străpungă infinitul grizonat şi împânzit de obiecte de tot felul. Unuia ochii îi cad pe un PET de bere aruncat neglijent lângă gărduţ, la nici doi paşi de pubelă, altuia pe fundul lucios al domnişoarei ce păşeşte săltăreţ,dar parcă prea concentrată pe starea de curăţenie a balerinilor, în fine ultimul aruncă o ocheadă unei ciudate dejecţii canine de pe marginea drumului…
Doar copăceii scrutează înaltul cerului. Ei ştiu prea multe, căci fiecare secundă le povesteşte…Ei recompun lumea din bucăţi, din frânturi de secunde uitate…Iată două măturătoare în salopete. Foşnetul lor le acoperă adierea. Dar nu se supără. Pentru că ei sunt zeităţile străzii…sunt impasibili…timpul i-a învăţat să tacă…şi sunt singurii ce încă îşi mai ţin sus capetele ofilite…
Dar iată că ceva mă face să sar din pat…în fiecare dimineaţă…
E omul îngândurat ce pentru o clipă îşi ridică privirea spre copăcei. Trage aer în piept, îşi face mâinile pâlnie şi strigă aceleaşi cuvinte dureroase, dar reale: “FIARE VEEEEEEEEEEEECHI!!!!”O groaznică sinteză a fiecărei dimineţi pe care eu o văd întotdeauna idilică…Copăceii foşnesc mai mult ca de obicei…suspină…
Iar eu deschid fereastra…nu mai e nimeni…au fugit, parcă speriaţi. Mă simt din ce în ce mai singur într-o junglă cenuşie şi efemeră…
Nu Despre mine nu ştiu ce aş putea scrie… De regulă, cei care scriu despre ei fie au realizat ceva, fie că au ceva. Dar eu nu am nimic. Aş putea umple pagina cu generalităţi gen: m-am născut pe 21 ianuarie 1990 la Piatra Neamţ, deci sunt Vărsător (nu prea cred în zodii, pentru că nu prea există stele pe tavan). La capitolul realizări aş trece concursul Tinere Condeie şi pierderea timpului. Marea dragoste: Buburuzele, adică textul meu (eu te-am făcut, eu te f… primul, eu te omor). Pasiuni: înotul, scările de bloc/g, şi lectura (care nu se mai pune)…stare civilă: singur, nesigur…Nu am nici o opţiune politică şi am o mare avere…undeva prin interior (organul ăla de 23 de grame care se numeşte suflet). Ca oricărui om, îmi place muzica hip hop…de aici şi mentalitatea. Iubesc Dinamo, la fel iubesc tot ce ţine de Dinamo. Idolii sunt pentru mine anumite persoane care, în decursul timpului m-au influenţat mai mult decât altele. Le mulţumesc mult!
Despre oameni: Iubesc oamenii deştepţi, dezgheţaţi şi care dispreţuiesc statutul de târfă în orice domeniu. Urăsc materialiştii, fariseii şi şmecherii (adică restul)…Despre mine (iarăşi) : îmi place umorul meu grotesc, dar nu-mi place că sunt timid, leneş, uşor de manipulat…şi ca orice român sticlist…
De ce Paria? 1.Pentru că mă consider un nedorit şi mă aflu într-o permanentă mişcare browniană. Nu depinde de mine…2. Pentru că prenumele Ioan mi se pare greu de pronunţat (chiar şi pentru mine, că tot vorbeam de lene!), iar Ion mi se pare prea mioritic (n-am bătut pe nimeni cu ciomagu’ şi nu am fost omorât cu sapa în cap ca în romanul lui Rebreanu. Încă!
Alte întrebări: pe paria_indezirabil@yahoo.com