Cu privirea aţintită în tavan

În fiecare dimineaţă am parte de acelaşi scenariu…Razele soarelui ajung până la mine distorsionate de copăceii din faţa blocului…Frunzele lor le transformă în insuliţe aurii pe pământul sterp şi arid din care se încăpăţânează să-şi extragă seva, acea plicticoasă existenţă…Sunt înconjuraţi doar de cioburi şi chiştoace şi sunt îngrădiţi, fără voia lor în microcosmosul saharian delimitat de gărduleţul ruginit. Dincolo de el se întinde împărăţia betoanelor, a prafului şi a asfaltului încins. Însăşi parcarea din faţă pare o junglă. Peugeotul cel roşu pare o ţestoasă tolănită la soare, Dacia Papuc - o cămilă îmbătrânită şi fără vlagă, iar Smartul - o maimuţică ghiduşă ce se furişează pe străduţe cu dexteritate. Dar nu şi cu naturaleţe. Copăceii îşi leagănă frunzele aprobator. Sau poate de atâta sictir şi plictiseală. Pe sub ei trece o maşină de poliţie… seamănă cu un pui de rinocer însetat. Probabil că, încă nu a aflat că în jungla cea gri totul este o Fată Morgană. Toţi se gândesc la ea, toţi au impresia că o găsesc, dar ea se lasă aşteptată…oamenii sunt beduini experimentaţi. O femeie între două vârste, cu sâni generoşi şi un fund de macaragiţă se opreşte exact sub fereastra mea. Îşi îndeasă în cap pălăria de paie, îşi caută ceva în poşetă şi-şi continuă drumul agale. Copăceii i-au înregistrat povestea. E liberă să plece. Pe trotuarul celălalt o fată ca o gazelă oacheşă priveşte concentrată în asfalt. Pe lână ea un copilaş smulge cu dinţişorii ceva dintr-o punguţă. În scurt timp fiecare atom de praf va uita că a fost vreodată acolo. Un bătrânel cară două sacoşe pline. Şi el poposeşte la umbra discontinuă a copăceilor şi ia o gură zdravănă de apă după ce-şi şterge fruntea cu o batistă de cârpă. Iar un burtos cu privirea aţintită în asfalt este interpelat de un taximetrist grăbit. După o secundă dispar şi ei din peisaj. Numai fiarele încă stau tolănite în parcare, meditând toropite de căldură. Aproape din senin, un Ford ponosit se pune în mişcare. În urma lui lasă o pată imensă şi neagră. Bătrânul îşi trăieşte ultimele clipe…Dar se agaţă de ele…

Şi mă întreb de ce toate personajele de mai sus, fie oameni, fie maşini au privirea în pământ. Chiar şi trei tineri îmbrăcaţi lejer şi, aparent fără nici o problemă existenţială îşi lasă, rând pe rând ochii să străpungă infinitul grizonat şi împânzit de obiecte de tot felul. Unuia ochii îi cad pe un PET de bere aruncat neglijent lângă gărduţ, la nici doi paşi de pubelă, altuia pe fundul lucios al domnişoarei ce păşeşte săltăreţ,dar parcă prea concentrată pe starea de curăţenie a balerinilor,  în fine ultimul aruncă o ocheadă unei ciudate dejecţii canine de pe marginea drumului…

Doar copăceii scrutează înaltul cerului. Ei ştiu prea multe, căci fiecare secundă le povesteşte…Ei recompun lumea din bucăţi, din frânturi de secunde uitate…Iată două măturătoare în salopete. Foşnetul lor le acoperă adierea. Dar nu se supără. Pentru că ei sunt zeităţile străzii…sunt impasibili…timpul i-a învăţat să tacă…şi sunt singurii ce încă îşi mai ţin sus capetele ofilite…

Dar iată că ceva mă face să sar din pat…în fiecare dimineaţă…

E omul îngândurat ce pentru o clipă îşi ridică privirea spre copăcei. Trage aer în piept, îşi face mâinile pâlnie şi strigă aceleaşi cuvinte dureroase, dar reale: “FIARE VEEEEEEEEEEEECHI!!!!”O groaznică sinteză a fiecărei dimineţi pe care eu o văd întotdeauna idilică…Copăceii foşnesc mai mult ca de obicei…suspină…

Iar eu deschid fereastra…nu mai e nimeni…au fugit, parcă speriaţi. Mă simt din ce în ce mai singur într-o junglă cenuşie şi efemeră…