A venit toamna, dragii mei…Şi iată că, după 3 ani şi mai bine de când am trecut personal prin furcile caudine ale selectării/preselectării la concursul de miss/ter/tress pentru Balul Bobocilor a veni vremea să am şi eu “tupeul” de a îndrăzni să spun câteva cuvinte despre o după-amiază pe cât de educativă, pe atât de romantică şi nu în ultimul rând plină de umor de calitate…Actorii, micii boboci s-au străduit să mai descreţească frunţile celor din sală, demonstrând totodată că nu e nimic mai frumos pe lume decât să fii copil, mult prea copil ca să mai aparţii lumii acelea utopice din cântecelul lui Mihai Constantinescu…”O lume minunată în care vei găsi…numai copii!”

Proba Nr.1 (”Să ne prezentăm - nu pe noi, ce credeaţi? Să prezentăm “fatzeta noastră cool”)

• Bună! Mă numesc Maricica, am 16 ani şi…lucrurile rele sunt pasiunea mea…!
• Sunt mândră că sunt eleva acestui liceu (confundă numele liceului - emoţii, deh!). Ca peste 3 secunde să adauge cu mult mai multă încredere în sine: Nu-mi place şcoala deloc! (câtă sinceritate, cât nonconformism, chiar sub nasul directoarei…). Dar mai ales câtă originalitate, faţă de ce a urmat:
• Îmi place să călătoresc, îmi place mult natura (…) Pentru ca altă domnişoară să puncteze şi ea la acest capitol, ce-i drept, mai discret, dar şi mai tern: Îmi place să cât, să dansez şi să citesc!!! Ce vreţi, la un liceu de prestigiu, trag intelectalele ca muştele la cârnaţii din natură…
• În continuare, o altfel de psihologie: “Sunt o fire sociabilă, dar atenţie, sunt EMO, nu EVO” (ce-o fi vrut să spună concurentul? Trebuie să îl consult pe Maslow, Freud sau Piaget…)
• în sfârşit capitolul intrări în scenă…la care tinerii noştri flăcăi (nu mai înalţi de un metru şi un scuipat) au făcut deliciul publicului prin ghiduşii gen căderi spectaculoase în genunchi sau explicaţii înduioşătoare despre rap, metal, punk şi house (haos), stând turceşte ori pe vine…interesant mod de a epata…of!

Proba Nr.2 Alcătuiţi o declaraţie de dragoste pornind de la următorii termeni: idiosincrazie, deja-vu, locupletare, hermeneutică, onomă…

Totuşi…e vorba de nişte copii de clasa a 9a! Nu e nimeni absurd să pretindă de la ei să-şi depăşească idolii (domnişoarele în majoritate se lasă influenţate de doctrina Paris Hilton, iar domnişorii…nici de cea al lui Frankfurt din “Vacanţa mare”!)

Aşadar…Simpaticul şi şarmantul prezentator (cu alură de Ştefan Bănică Jr.) extrage dintrtr-o cutie de parfum (nu-i dau numele) cuvinte cotidiene extrase la rândul lor dintr-un celebru dicţionar (nu-i dau numele). Iar concurentele noastre trebuie să facă…ghici ce? ceea ce ştiu fetele sensibile mai bine şi mai bine…declaraţii de dragoste…

Să supunem opiniei publice frânturi din aceste minunate şi pure ode închinate unuia din cei mai talentaţi prezentatori (vorbesc la modul cel mai serios):

Notă: cuvintele scrise italic (aplecat pentru minţile neîmbobocite) sunt cuvintele cheie ale declaraţiei:

“Erai ca un papagal şi stăteai sub un gard.” Sala în delir…concurenta s-a pierdut pe drum, scăpată din colivie…

“Când am ieşit din baie, tu erai pe canapea, lampa era aprinsă, trandafirii presăraţi pe corpul meu, iar în final totul s-a dovedit a fi o mare farsă“…Romantic…Cu final dramatic!Merită o ecranizare!

sau

“Stăteam ăăăă întinşi pe canapea ăăăăă cu radioul dat la maxim şi ascultam ăăăă o melodie de dragoste…pe acoperiş era ăăăăă un urs. Ca o adiere şi o respiraţie ăăă speranţa a murit…”Aici chiar no comment. Poate dor înflăcărarea tinerei de a-l pupa pe elegantul nostru prezentator. Ca o bătrânică ce vrea şi ea să-l pupe pe Băsescu!

Sarea şi piperul după-amiezii a fost un tânăr metalist neînţeles. Cu o înflăcărare de bard medieval declama bâţâindu-şi mâinile şi picioarele ca un veritabil Charlie Chaplin: “Sunt artist…sunt vinovat…ţi-am gustat buzele cărnoase şi mi-ai dăruit un pix…”Câtă imaginaţie…cu siguranţă Tarkovsky şi Hitchock ar fi avut multe de învăţat…

Proba Nr.3 Dansez pentru … o fustă şi o trusă de machiaj

Nu ştiu ce alt motiv ar fi să îţi legeni pulpiţele/ciozvârtele/scobitorile în ritm de vals vienez ori latino cu influenţe 50 cent-iste. Cu nişte parteneri absolut remarcabili, domnişoarele au reuşit să impresioneze printr-o graţie de Venus din Milo…iar sprinţarii parteneri, din fericire au mimat o constipaţie cronică. Cam atât ar fi de spus…dau legătura în studio pentru runda finală…a patra…

Proba Nr.4 Bancuri la mine, bancuri la tine

Aşa cum sugerează şi titlul, ultima rundă a avut meritul de a consfinţi decizia juriului…una foarte înţeleaptă având în vedere surplusul de masculi feroce ce trebuiau eliminaţi pentru bunăstarea piramidei trofice (concluzia e că numai unul din cei 6 juni-primi au fost trimişi acasă).

Câţi morcovei încap într-un trabant? Asta poate că tinerii noştri vor învăţa în decursul claselor liceale…În general ceea ce ni s-a oferit nouă, publicului spectator, a fost o lipsă totală de inspiraţie…Sunt de acord ca în loc de un banc prost să cânţi bine hitul trupei RBD, dar nicidecum să turui maşinal o strofă din “Luceafărul”, pe care cred că şi câinele vecinilor poate să o latre…

Concluzii

• Carnea de boboc, la fel ca cea de cârlan poate fi toxică…
• Educaţi de cultura inculturii, vrem să epatăm, să dezvăluim vulgaritatea din lipsă de idei, şi ce e mai trist: să ieşim în faţă spre a fi aclamaţi…Ţineţi minte, boboceilor: bufonii sunt trişti…iar bobocii prostuţi devin gâşte, ori îi mănâncă vulpile…

PS Să fie clar, nu am scris acest reportaj (dacă se poate numi aşa) la adresa nimănui, toţi cei care au concurat astăzi mi-au plăcut foarte multşi îmi sunt foarte dragi…iar eu sper (ca prostu*!), că încă se mai pot schimba multe în multe direcţii…

Mult succes boboceilor în următorii 4 ani!

Vă întrebaţi de ce atâta încrâncenare prostească? De ce atâta patos pus în slujba moralei, a cărui bun ocrotitor este domnul în cauză? Şi eu mă întreb acelaşi lucru: poate de la un geam pe care l-a spart vântul, sau poate că era invidios pe boala mea (în acea tabără am suferit de fluctuaţii de temperatură şi frisoane, în mod natural nu puteam face hâţa-hâţa cu fetele în starea asta)…dar domnul suferă de sine şi de fixaţiile sale…care nu l-au împiedicat să se ridice şi să plece (măcar din respect pentru mine, care m-am chinuit destul de mult să scriu un text cât de cât plăcut pentru cei din generaţia mea) atunci când am citit două fragmente din “Buburuzele”. A catalgat textul drept “andergrend”, o scriere confuză şi mediocră, izvorâtă dintr-o lectură superficială, haotică şi necontrolată. Este şi normal, când lecturile domnului Areţu sunt mai mult de domeniul teologic, decât al literaturii moderne…sunt din ce în ce mai oripilat de acest specimen roşu ca un rac şi cu un creier de buburuză…

Astăzi, critica literară nu mai este nici inocentă, nici invulnerabilă. Nu se mai bazează pe un program ori pe criterii ştiinţifice. Dar domnul Paul Areţu trebuie să înveţe că trăim în secolul XXI, şi că săvârşeşte un flagrant delict de subiectivism. Să afirmi cu nonşalanţă că “Monte Cassino”, ori “General SS”, capodoperele lui Sven Hassel nu fac parte din literatură, ei bine asta e doar o părere umilă pe care ar fi bine să o ţină pentru dumnealui. Şi atunci întrebarea firească ar fi: “Domnule profesor, atunci ce e pentru dumneavoastră literatura?” Normal că se va supăra şi nu va conteni cu jignirile şi injuriile dumnealui. Am o umilă întrebare: Omul ăsta chiar ne crede tâmpiţi? Nu-şi dă seama că prin comportamentul dumnealui dă impresia că e un masturbant care se laudă cu performanţele sale sexuale în faţa icoanelor, declamând psalmi tărăgănaţi despre târgul oltenesc (binecunoscut, de altfel).

Domnule profesor, pe viitor, în numele unei “generaţii cu adidaşi” vă rog să nu mai confundaţi ficţiunea cu ralitatea. Ce mă interesează pe mine ca cititor ce face ori cum se comportă Breban sau Agopian? E viaţa lor, domnule! La fel e viaţa mea! E viaţa poetelor de duzină cărora le-o încurci ridicându-le în slăvi doar pentru că au bun simţ şi privirea pierdută aiurea? Domnule Areţu, nu vă e puţin ruşine de dumneavoastră?

În încheiere: câteva rime din “andergrend”. Ca să vă simţiţi important, pentru că mi-am sacrificat câteva minute din existenţa mea efemeră să vă răspund:

“Foaie verde dă-mi hârleţu

Să-i sap groapa lui Areţu”!!!

sau

“Foaie verde dă-mi nutreţu

Să-l hrănesc pe domnu’ Areţu”!!!

Şi pentru bătrânul 23 astăzi e ultima şansă…astăzi va fi în centrul atenţiei, poate pentru ultima oară. Şi pentru ultima oară este privit cu simpatie şi condescendenţă. Oamenii se îndreaptă veseli, doataţi cu seminţe, steaguri şi multe multe speranţe. Iar eu simt că nu mai pot…strâng în pumni eşarfa, alerg până la autbuzul 143 şi mă arunc în el. Şi nimeresc lângă un moşneguţ ce mă priveşte cu neîncredere, destul de arogant. Se vede treaba că e vreun intelectual. Mă priveşte din ce în ce mai urât, iar apoi încearcă să intre în vorbă, fixându-mă cu nişte ochi cenuşii, de cobe rea:

-Scuză-mă domnule, mergeţi la un meci?

Îi răspund într-o doară şi îi întorc spatele. Ce frustrat! Dar îi simt mâna pe umărul meu. Mă întorc brusc.

-Şi ce diagnostic daţi pentru meciul din seara asta?

-Domnule, presupun că aţi intenţionat să mă întrebaţi de un pronostic, sau de o părere, în legătură cu vreun diagnostic, v-aş putea recomanda spitalul Fundeni, deşi fiţi sigur că nu v-aş dori să ajungeţi acolo…iar dacă v-aţi exprimat cumva metaforic, atunci fiţi sigur că îngropăm Lazio în seara asta!

Cu siguranţă nu a fost prea mulţumit de răspuns. A coborât la prima staţie. Am încercat să fac abstracţie de întâmplarea asta nefericită…Şi totuşi…

50.000 de oameni cântă, flutură steaguri…atmosfera de pe Lia Manoliu nu se poate descrie în cuvinte. Iar coregrafia…cred că orice echipă supergalonată din Europa ar fi invidioasă…pentru prima oară în seara aceea am realizat că reprezentăm România, iar luna plină de pe cer veghea parcă la ascensiunea noastră, a tuturora care ştiu că istoria obligă…atacăm prin pase inspirate, Bratu prinde o minge excelent lansată şi îl execută pe Balotta, rămas un bătrânel incapabil, aidoma celui din 143…iar peluza cântă…nu mai trebuie să fac nici un efort pentru a-mi închipui paradisul…50.000 de oameni în delir într-o repriză în care, depravata Romă cădea ca şi în 476, sub asaltul barbarilor…

CIIIIIIIIINEEEEEEEE SUUNTEEEEEEEEMMMM!!!

Suntem câinii cei veninoşi, nu spartanii din 300!!!

A venit pauza…45 de minute de masa bogaţilor. 45 de minute de Pământul Făgăduinţei…45 de minute în care s-a rupt totul…Năstase bâlbâie o minge, apoi faultează…peluza înlemneşte. Rokki transformă. Sunt nume parcă predestinate…Apoi Blay greşeşte şi el. Şi din nou Năstase. Ce momente de coşmar!!!E deja 3-1 pentru Lazio. S-a terminat şi anul acesta…Nici o speranţă. Italienii îşi fac jocul aşa cum ştiu. Rokki şi Pandev ne-au purtat de la extaz la agonie…din Paradis spre pământ…spre acelaşi pământ pe care an de an trebuie să-l cultivăm cu munci sisifice…Din înaltul peluzei aud un răget de fiară rănită ce m-a rănit şi pe mine şi cred că pe toţi, în acea acalmie apăsătoare: AŞA SUNTEM NOI CÂINII BLESTEMAŢI!!!Mă întorc şi îl zăresc pe bătrâneul din autobuz…iar eu stau, privesc luna şi mă gândesc la un diagnostic…meciul de mult s-a terminat, luminile s-au stins, iar eu privesc luna şi o întreb: ce diagnostic? să fie lipsă de noroc? sau de concentrare? să fie oare vina lui Rednic? sau perfidia lui Delio Rossi? Nu găsesc un răspuns…

Viaţa merge înainte. Dar cum? Cu amintirea unei seri prea neagră, cu stafia unui 23 August hăituit de trecut şi îngropat lent de viitor, cu imagine unui Gigi ce se miaună ca un psihopat de la Spitalul 9, atunci câd nu-şi bate joc de tot ce au românii mai scump - credinţa în Dumnezeu! Cu asta intrăm în Europa? Nu, mulţumesc…dacă Steaua reprezintă România în Europa, atunci prefer să nu fiu român…prefer să schiaun în tăcere şi să mă scutur de jigăraie…doar sunt câine…

Curaj!!! Diagnosticul este că aparţinem altei ere, că aparţinem unui alt ciclu (cum bine îi place lui Cornel Dinu să spună), că aparţinem unei alte Românii şi că doar prin suferinţă putem să ne ridicăm odată…Odată…ştiu că va veni…

Deocamdată, ai avut dreptate bătrâne…suferim…

Şi mă întreb de ce toate personajele de mai sus, fie oameni, fie maşini au privirea în pământ. Chiar şi trei tineri îmbrăcaţi lejer şi, aparent fără nici o problemă existenţială îşi lasă, rând pe rând ochii să străpungă infinitul grizonat şi împânzit de obiecte de tot felul. Unuia ochii îi cad pe un PET de bere aruncat neglijent lângă gărduţ, la nici doi paşi de pubelă, altuia pe fundul lucios al domnişoarei ce păşeşte săltăreţ,dar parcă prea concentrată pe starea de curăţenie a balerinilor,  în fine ultimul aruncă o ocheadă unei ciudate dejecţii canine de pe marginea drumului…

Doar copăceii scrutează înaltul cerului. Ei ştiu prea multe, căci fiecare secundă le povesteşte…Ei recompun lumea din bucăţi, din frânturi de secunde uitate…Iată două măturătoare în salopete. Foşnetul lor le acoperă adierea. Dar nu se supără. Pentru că ei sunt zeităţile străzii…sunt impasibili…timpul i-a învăţat să tacă…şi sunt singurii ce încă îşi mai ţin sus capetele ofilite…

Dar iată că ceva mă face să sar din pat…în fiecare dimineaţă…

E omul îngândurat ce pentru o clipă îşi ridică privirea spre copăcei. Trage aer în piept, îşi face mâinile pâlnie şi strigă aceleaşi cuvinte dureroase, dar reale: “FIARE VEEEEEEEEEEEECHI!!!!”O groaznică sinteză a fiecărei dimineţi pe care eu o văd întotdeauna idilică…Copăceii foşnesc mai mult ca de obicei…suspină…

Iar eu deschid fereastra…nu mai e nimeni…au fugit, parcă speriaţi. Mă simt din ce în ce mai singur într-o junglă cenuşie şi efemeră…

Despre oameni: Iubesc oamenii deştepţi, dezgheţaţi şi care dispreţuiesc statutul de târfă în orice domeniu.  Urăsc materialiştii, fariseii şi şmecherii (adică restul)…Despre mine (iarăşi) : îmi place umorul meu grotesc, dar nu-mi place că sunt timid, leneş, uşor de manipulat…şi ca orice român sticlist…

De ce Paria? 1.Pentru că mă consider un nedorit şi mă aflu într-o permanentă mişcare browniană. Nu depinde de mine…2. Pentru că prenumele Ioan mi se pare greu de pronunţat (chiar şi pentru mine, că tot vorbeam de lene!), iar Ion mi se pare prea mioritic (n-am bătut pe nimeni cu ciomagu’ şi nu am fost omorât cu sapa în cap ca în romanul lui Rebreanu. Încă!

Alte întrebări: pe paria_indezirabil@yahoo.com