O fetiţă singură
desena ceva pe peretele metroului de la Obor…îşi desena propria viaţă, îşi desena o palidă speranţă, iar când scrijelitura sângerie a rămas imortalizată pe perete, am realizat că Bucureştiul încă mai are un suflet, încă mai are combustibilul necesar arderii…căci arde la turaţie maximă. Şi nu contează unde…în luxul de pe Magheru, sau poate pe pod la Afumaţi la autostop…cine mai ştie…contează doar că arde…în toate direcţiile pe unde calc: Şoseaua Fundeni sau Şoseaua Colentina? Complet greşit. Cartierul Andronache sau Reînvierii, locuri parcă aduse din răscruci de vânturi şi unde moartea se autoinvită la propria-şi înmormântare…şi uite aşa mă târâi pe Lizeanu încercând să aflu toate poveştile unui suflet mare şi colectiv…un suflet ce se scutură în fiecare minut, pregătindu-se parcă de o nouă existenţă. Şi totuşi atât de antică şi de demult…locurile odinioară frecventate de domnişoare de pension devin ecouri ale manelelor tânguitoare şi ale micilor ce sfârâie pe un grătar amenanjat în plină stradă. Pirande trecute povestesc…sunt nişte madame Hortense aşteptându-şi propriul lor Zorba, care să le mângâie…de fapt, nu mai aşteaptă nimic…clipele trec greu, iar fiecare clipă poartă un foşnet greu, tărăgănat ca o manea jalnic de jalnică: e ecoul Reînvierii…locul care bagă spaima în orice şi oricine…pentru că aici moartea perpeleşte bine fiecare clipă ca micii de pe grătar…deja mă scald într-un sentiment ciudat…căci simt totul cenuşiu, scăldat într-o lumină roşiatică…o hlamidă a neputinţei…şi mă îndrept spre Tei. La terenul de baschet. Acolo unde se cimentează totul: acolo unde există prietenii mai lungi de trei ani, acolo unde fiecăruia îi pasă, unde se pune la cale ultimul strop de srop amăgitor dintr-un PET de bere mult prea amar: speranţa într-un viitor mai bun…şi acolo unde cei duşi nu sunt uitaţi…fiecare rămurică din sălciile încăpăţânate îmi şoptesc uşor la ureche: “Într-adevăr a fost…Iubeşte-l pentru că a fost…iubeşte-l, pentru că va dăinui…iubeşte-ţi cartierul…”Şi simt cum gândul mă goneşte prin toată şoseaua Colentina, cea plină de gropi, picamere, excavatoare…şi iarăşi Oborul…la lumina albăstruie a SAMSUNGULUI fetiţa încă desenează!
Deşi e noapte îmi vin în minte doar peisaje cu prea mult soare: Complexul Apusului, scăldat în lumină, ce-şi arată curţile dărăpănate…ori ştrandul Titan, acolo unde mă tăvăleam pe cimentul fierbinte de lângă bazinul de înot, îmi îndesam ochelarii de soare pe nas şi visam…la ce oare visam…la clipele când o voi reîntâlni: iar ea mă va aştepta cuminte, la Universitate, printre copii de ţigani fugind în puţulica goală. Mă iartă că am întârziat poate prea mult…şi nu ezită să-mi apuce mâna albită de clor şi să mă arunce în Labirintul Cişmigiului…iar eu să sorb din bere şi să urlu spre moarte: “Ho! Fă! Te-am păcălit!”Pentru ca ea să se răzbune…să mă lase doar cu amintiri scăldate în lacrimile unei perne de piatră…Şi soarele apunea atunci…pentru a regăsi Berceniul în noapte, acel Berceni de unde se zăresc stelele atât de clar…şi unde ştiu că mă va prinde din nou dimineaţa în metrou strâmbându-mă la oameni. Iar oamenii sunt prea adormiţi să realizeze că de fapt mă schimonosesc la moarte…Da! La moartea care a ucis un oraş lăsându-i în urmă un suflet lungit pe asfalt…scăldat în apa de la florărie şi pişat de câine vagabond…şi hrănit cu bucăţele din shaormă şi chiştoace…Din nou se întunecă sub ochii mei în piaţă la Domenii, aşteptând 300 spre Bazilescu…Şi iar sunt dator să confund autobuzele, să greşesc parcă intenţionat să calc în picioare tot ceea ce a mai rămas din sufletul unei zile aproape obişnuite şi niciodată la fel…
La Iancului în staţia de tramvai doi cerşetori desculţi, cu sticla de bere depusă ofrandă asfaltului îşi fac planuri de a intra în înalta societate, ca odinioară Martin Eden: “Dacă nu ştii politică şi religie nu ai să ajungi acolo…Niciodată…”Dar eu ştiu că întregul meu suflet, ca parte a sufletului oraşului se rezumă la niciodată! E fatalitate…aceeaşi fatalitate amară pe care o resimţi atunci când vezi pe cineva care tocmai şi-a cumpărat ţigări şi refuză să-ţi dea. Pur şi simplu nu are…deşi e cu ele în mână…Vă rog, nu mă goniţi din gară de la Obor…vreau să simt mirosul de picioare nespălate şi muştele să-mi lingă coşurile de pe faţă…vreau să simt că am murit…că sunt şi eu sufletul oraşului…
Iar eu mă îndrept spre Gara de Nord…sunt conştient că totul s-a sfârşit…
Nu te opri fetiţo! Desenează în continuare! Tu şi felinarul care te acoperă şi te luminează! Împreună sunteţi sufletul oraşului!