Voi încerca mutarea tuturor articolelor şi comentariilor la noua adresă:

http://hroderic.wordpress.com/

Sper că “Istoriile lui Roderick” nu vor deveni … istorie şi că totul se va regăsi pe noul blog, poate mai trainic şi mai frumos, născut în ziua Sfântului Andrei, Apostolul Lupilor.

Aşa a fost să fie…

Românescul “ţarc” nu e legat, se pare, de acest radical.

Terenurile agricole ale proprietarilor individuali sau ale comunităţii sunt, din cele mai vechi timpuri, hotărnicite, împrejmuite şi păzite - păzitorii lor fiind oameni şi zei.

Unul din aceşti zei e amintit de poetul Vergiliu:

“Cu gânduri multe framântându-mi mintea

De zânele câmpene-am prins atunce

A mă ruga şi de Gradivus tatăl

Cel ce veghează geticele ţarini” (Eneida, III, 34-35)

Poetul identifică zeul get - care păzeşte ţarina şi recolta- cu Gradivus , una din ipostazele lui Marte. Dar care va fi fost numele getic al acestui zeu (care era suficient de important în lumea getică pentru ca Vergiliu să fi auzit despre el) ?

O posibilitate ar fi ca acest nume să fie legat de numele - păstrat în lituaniană - al grădinii ( “daržas” ).

***

Întâlnim în spaţiul trac numele unor zeităţi ca Darzos,  Derzis, Derzelos. Se consideră că ar numi acelaşi zeu - “zeul puternic, energic, dătător de forţă şi sănătate, personificarea şi ideal simbolic al acestor virtuţi apreciate şi râvnite de traco‑geţi” ( I.I. Russu ), zeu al forţei vitale, al sănătăţii, al medicinei.

După Sorin Paliga, rom. “dârz” continuă o formă tracă, corespunzând lui Darzalas-Derzelas-Derzis ( vezi PIE *dhers-  ), înrudit cu “Dares” ( numele unui preot frigian al cultului lui Hephaistos ), nume explicabil din IE *dher ( “a ţine strâns, sprijini “). ( cf. “Mitologia tracilor”, p. 68 ).

Toate acestea sunt, cred, valabile pentru formele “Derzis”, “Derzelas”.

Dar ar putea fi posibil ca forma “Darzas” să trimită spre alt sens, cel de “păzitor al ogorului împrejmuit”, Gradivus din poemul lui Vergiliu.

Dacă au fost două zeităţi cu nume foarte apropiate, e posibil ca ele să se fi identificat la un moment dat, iar Derzelas, zeul forţei vitale, să fi fost şi veghetorul ogoarelor getice.

Mai puţin probabil - dar nu imposibil - ar fi ca numele “Gradivus” să reproducă aproximativ o formă getică, probabil din PIE *g(’)hort-  ( care s-ar putea regăsi în “gard” ).

Lacurile care şi azi înconjoară capitala fac plauzibilă existenţa, în timpuri istorice, a unor mlaştini  care să permită conservarea anaerobă a corpului uman.

“Mumia” bucureşteană pare să fi avut, în mână, o secure dublă aproape intactă -“labrys” ( probabil din bronz ).

Securile duble apar reprezentate şi în arta tracică ( fresca din kurganul de la Aleksandrovo ). Originea lor este pre-indo-europeană ( sunt specifice civilizaţiei egeene).

“Roba roşie” în care era îmbrăcată mumia ar putea să-şi găsească un corespondent în îmbrăcămintea (tot roşie ) a unui personaj din fresca tracică; indiciul este însă vag ( tot un fel de “robă roşie” -peplos-  a fost descoperită lângă una din “mumiile mlaştinilor”, femeia de la Huldremose ).

Pare să fi fost o importantă descoperire arheologică. Din păcate, lipsa dovezilor şi precaritatea relatării nu lasă din fapt decât o poveste superstiţioasă- între atâtea altele.

În Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme ( Gh. Bulgăr şi Gh. Constantinescu-Dobridor) am dat de un cuvânt care ar putea să corespundă anticului “DEKE”:

“jic, s.m. (reg.; în expr.) Jic de om = om tinerel şi voinic. ” ( cf. dex-online.ro )

Dacă “jic” se spune în regiunile în care “deget”  este “jejăt” …

Există o atestare a numelui Decebalus în forma “Dicebalus” :

“Într-o inscripţie din sec. IV, publicată de Em.Popescu în IGLR, nr. 272 (de la Salsovia=Mahmudia), apare şi o formă Dicebalus într-o listă de exarhi, cu închiderea târzie a lui /e/ la /i/, dacă nu cumva scribul a inversat literele din greşeală, vrând de fapt să scrie Decibalus şi nu Dicebalus.”  ( http://soltdm.com/langtdm/thes/d/decebalus.html )

Filiaţia dek - *dic - jic mi se pare posibilă.

Cred că această idee - de “pată luminoasă”, “stea în frunte” (chakră?) apare în expresia “făt-logofăt”.

După Alecsandri, “Făt-Logofăt este eroul poveştilor poporale; el se luptă cu zmeii şi-i frumos ca soarele, având ca şi el plete de aur”.

“Făt-Logofăt” şi “Făt Frumos cu stea în frunte” sunt, cred, unul şi acelaşi personaj mitologic, sensul numelor fiind, la origine, acelaşi.

Prin confuzie, un cuvânt mai vechi ( provenind din PIE *leuk ) a fost înlocuit de forma “logofăt” ( neogrec logothétis ) , titlu boieresc ( şef al cancelariei domneşti ).

***

În mitologia populară întâlnim “logostelele” - stele care poartă crugul cerului.

La origine numele însemna, cred, “stele luminoase” ( PIE *leuk ).

Logostelele “stau” deasupra locaşurilor Sfintelor care poartă numele zilelor săptămânii şi se arată doar uneori ( prevestind necazuri ) , neputând fi văzute de oricine. De obicei, până la locaşurile Sfintelor răzbesc doar Feţii-Frumoşi cu stea în frunte, “străluciţi” ca şi logostelele:

“Şi e greu să găseşti locaşurile sfintelor babe; şi rar s-a întâmplat să ajungă pe la ele vreun Făt Frumos cu steaua în frunte.“

“Din vreme în vreme, când vrea Dumnezeu să mai pedepsească lumea, se arată or o stea, or alta, dintre cele şase ale sfintelor babe, că vezi, babele ştiu gândul lui Dumnezeu şi, cum au suflet bun, dau de ştire creştinilor. Şi nu s-arată oricare din ele, ci numai una. Când e să fie cutremur de lume şi ruptură de pâmânt şi scufundare de munţi, s-arată stea galbenă şi asta e a Sfintei Luni; la holeră şi boale, s-arată steaua Sfintei Marţi; la vărsare de sânge şi dezlănţuire de războaie, s-arată steaua Sfintei Miercuri. Steaua Sfintei Joi s-arată când e să fie potop şi ploaie cu trăsnete; a Sfintei Vineri, când e să fie înmulţire de fiare sălbatice, cât să intre prin sate, iar a Sfintei Dumineci s-arată la foamete.

Şi cică mai e şi a şaptea stea, care ar fi fost să fie a Sâmbetei, dar a rămas să fie a Maicii Domnului. Şi când se va arăta steaua asta, va fi sfârşitul lumii.”

( “Legende populare”, antologie de Gh. Zarafu, Ed. Blassco )

Legenda mai spune că Sfânta Luni şi Sfânta Vineri locuiesc la răsărit,  Sfânta Marţi şi Sfânta Miercuri - la apus, iar Sfânta Joi şi Sfânta Duminică - la miazăzi. Sâmbăta locuieşte singură la miazănoapte şi “nu-i sfântă, ca tovarăşele ei şi e străină între ele, căci toate celelalte sunt surori”.

Calamităţile naturale asociate celor şase “sfinte babe” sunt în parte similare celor atribuite, în vechime, zeilor planetari ai zilelor săptămânii ( cel puţin pentru Joi, Vineri, Duminică ).

Spaţiul saturnian, al Sâmbetei, e străin vieţii ( miazănoaptea ) şi “nesfânt”. Sâmbăta este “deposedată” de logosteaua ei de către Maica Domnului , care integrează astfel întru sfinţenie domeniul celest al Sâmbetei - cheia prefacerii prin moarte a întregului univers, pentru că arătarea stelei a şaptea coincide cu sfârşitul lumii.

Poate că “Făt-Logofăt” sau “Făt Frumos cu stea în frunte” semnifică starea de iluminare în care iniţiatul poate să “ajungă” la locurile “sfintelor babe”, zeii-planete.

2. “zegetusa” poate fi un compus oarecum similar celtului “Segodunon” ( “castrul victoriei” ).

Dacicul “zege” ar putea corespunde celticului “sego”, poate nu cu acelaşi sens - dar având aceeaşi rădăcină: PIE *seg’he “a ţine” ( vechi indian  “sáhate” “victorios” ; sensul de “victorie” îl păstrează şi proto-germanicul *sigaz).

Sarmizegetusa a fost edificată de Burebista în urma campaniilor sale victorioase. Este firesc ca numele ei să conţină sensul de “victorie”.
Galicul “dunon” ( “dunum” în sursele latine ) provine din PIE *d^huHno- “împrejmuire”;  limbile germanice au împrumutat cuvântul de la cele celtice- de unde englezul “town” ( vezi www.ieed.nl ).

Dacicul “tusa” provine însă din alt radical.

Probabil PIE *tew  “a supraveghea, a avea grijă de”. Din acest radical provine “tutelă”.

“Supravegherea” întregii Dacii e un atribut al capitalei. Sarmizegetusa ar trebui să fie deci singura localitate din Dacia al cărei nume conţine formantul “tusa”. Chiar dacă nu aceasta este originea lui “tusa”, calitatea de “capitală” a Sarmizegetusei ar trebui -cu mare probabilitate- să fie redată şi de numele ei.

( E posibil şi ca la originea lui “tusa” să stea PIE *dhē-  “a aşeza, a pune” - tocharian tā-s-, grec thema , thōmó-s   - cu sensul de întemeiere, ctitorie. )

“Zegetusa” ar putea semnifica, deci “capitala victoriei” sau “ctitoria victoriei”. “Sarmi-” ar putea însemna calitatea de “mare palat” sau “mare templu” a acestei capitale.

Notă:

Separarea Zarmi-zege-thusa e admisă ca plauzibilă de S. Olteanu ( cu rezerva că ar fi un compus atipic, din trei elemente, nu două ).

Aceeaşi separare apare în lucrarea lui I. Ionescu - “Etimologia toponimului Sarmizegetusa“. Autorul dă aceeaşi etimologie pentru “sege” ca şi în ipoteza de mai sus; pentru celelalte două componente, “Sarmi” şi “tusa”, etimologiile diferă.

Sunt citate mai întâi pasaje mitologice din manuscrise paleoslave. Unul este din secolul al XII-lea:

“pe Troian, pe Hârş, pe Veles, pe Perun, şi-au făcut zei, în dracii cei răi credeau”

Alte pasaje, dintr-un manuscris din secolul al XVI-lea:

“… închipuindu-şi mulţi zei: Perun şi Hors, Dîiu şi Troian, şi alţi mulţi…”

“…Perun, la eleni, Hors, la Cipru, iar Troian fusese împărat la Roma…”

Ambele manuscrise sunt de origine bulgară.

Memoria unui “împărat Troian” e păstrată în legende bulgare şi sârbe. “Valul lui Traian” se întinde din România până în Rusia sudică, unde există legenda că fondatorul construcţiei ar fi”Troian, împărat râmlenesc”. Arheologul rus Kotliarewskz trage concluzia că zeul Troian poate reprezenta divinizarea,  de către slavii sudici, a împăratului Traian.

În tradiţia sârbă, după constatarea lui Jirecek,Troian este “un monstru cu trei capete sau cu nişte urechi de ţap”.

Hasdeu este însă circumspect în ceea ce priveşte prezenţa lui Troian - “bădica Troian” - în folclorul de iarnă românesc ( Pluguşorul cu textul “S-a sculat mai an / Bădica Troian”  ) :

“Acest Troian ni s-ar fi părut o simplă mistificaţiune din partea lui Alecsandri, dacă nu l-am regăsi în excelenta colecţie de Pluguşoare a d-lui Ghibănescu […] Dar în alte trei Pluguşoare din aceeaşi colecţiune Troian este înlocuit prin “Machedon Împărat” sau “Alexandru Împărat”, iar într-unul prin “Sfântul Vasile”, ceea ce ne face a crede că şi dânsul nu este adevărat poporan, ci numai cărturăresc, datorit popilor sau dascălilor de prin sate.”

Totuşi , după Hasdeu

“La români memoria lui Troian nu se învăţa în şcoală, ci a fost totdeauna viuă în tradiţiunea poporului.”

“Troian” ar fi preluat de slavi de la români, care au păstrat amintirea împăratului roman.

***

Cred că e posibil ca “Traian” din folclorul nostru de iarnă să fie numele unui zeu corespunzând celtibericului Taranis, irlandezului Tuireann şi lui Thor din mitologia nordică ( vezi PIE *taron ).

Pluguşorul ne spune ca Traian s-a apucat de arat într-o zi de joi.
“S-a apucat într-o joi
Cu plug cu doisprezece boi.”

Joi este ziua lui Thor - “Thursday”.

Cred că nu e o coincidenţă de dragul rimei - şi ar putea fi un fapt în favoarea autenticităţii - contestate de Hasdeu - a Pluguşorului lui Alecsandri.

E posibil ca numele acestui zeu să fi fost influenţat de cel al împăratului Traian ; poate şi de cuvântul “troian” - însemnând “drum de piatră” ( dar fără legătură cu împăratul Traian, provenind din PIE *trag(’)h-, *dh-   - din care provine şi “tract” )  sau “morman” ( de zăpadă, de obicei ).

Zeul Troian, dacă este zeul numit de celtiberi Taranis, de hittiţi Tarhunt şi de scandinavi Thor, ar trebui să corespundă slavului Perun (  zeu al tunetului ) .

Pasajul citat de Hasdeu îl prezintă însă pe Troian ca pe alt zeu decât Perun. Dacă Troian este un zeu al tunetului (cf. Taranis, Thor ) , el -foarte probabil - nu este la origine un zeu slav.

***

În Pluguşorul cu “bădica Traian” , un element de interes îl constituie numele calului său:

“Şi-a încălecat
Pe-un cal învăţat

Cu numele  Graur,
Cu şeaua de aur”

Cred că “Graur” - o formă probabil deformată a cuvântului originar- ar putea avea aceeaşi origine ca şi numele lui Greuceanu , eroul din basm.
Probabil PIE ĝhrē- “a străluci”.

***

Bibliografie: B.P. Hasdeu, “Scrieri istorice”, vol. II, Ed. Albatros 1973

Zeiţa tracică a ierbii este Kotys.

După Sorin Paliga: “Zeiţa vegetaţiei, adesea imaginată cu contururi proeminente, în formă de con […] Forma sa este probabil înrudită cu rom. ciot . ”

“Numele ar putea fi asociat şi înrudit cu numele de plantă cotiata[…] ; numele uzual în română al acestei plante este iarbă tare, din ie *kwod  ‘ascuţit, a înţepa’  “  ( “Mitologia tracilor” , p. 71-72 )

( PIE kʷō̆d- în dicţionarul lui Pokorny - aici. Radicalul a dat englezul whet. )

***

Viaţa vegetală se naşte din pământ şi tinde către Soare; e domeniul zeiţei Kotys. Mesagerul către Zamolxis parcurge drumul invers - şi e străpuns de suliţe după cum pământul e străpuns de firele de iarbă.

E posibil ca mesagerul să se identifice mistic Pământului . Aceasta ar face din Zamolxis un zeu chtonic.

Dealtfel povestea lui Herodot îl prezintă ca pe un locuitor al spaţiului subteran.

***

După Pokorny, PIE *k’ēy-  “a ascuţi” a dat gr. “konos” (con) şi lat. “cos”, “cotis”.

Reconstrucţia IE este  *ur -s-u- ( cf. Derksen ); PIE  *wers  (starling.rinet.ru) .

Lituanianul  “viršùs” e românescul “vârf”.

***

Acestea m-au dus cu gândul la numele cătunului Urşici , din Munţii Şureanu - situat , într-adevăr, pe culmile munţilor.

Conţine  “Urşici” - poate într-o formă alterată - un alt nume pentru “vârf”, provenind din PIE *wers  ?

Cred că nu e exclus. Probabil sinonim,  întâlnim numele de “Vârfurile” purtat de mai multe cătune.