Sorin Mocanu

Pentru că bebe şi mama lui bebe au fost plecate şi am avut 1.5 weekenduri de capul meu, am băgat blockbustere.

Duplicity. Ocean’s 11 la întâlnire cu Pretty Woman In Bruges. Sunt simpatici actorii (Julia Roberts şi Clive Owen, plus Paul Giamatti într-un rol secundar potrivit). În rest nimic original dar măcar nu am plâns după banii de bilet.

Stardust. The Village combinat cu Narnia. Claire Danes străluceşte (e rolul ei! e o stea! altfel…) iar Robert De Niro e mai puţin penibil decât personajul lui. Dar mi-a plăcut atmosfera filmului iar efectele speciale sunt exact cât trebuie (nu prea multe). Pe alocuri mi s-a părut că mă uit la un film pentru copii.

Harry Potter and the Order of the Phoenix. Pierdere de timp. Mai multe efecte speciale decât poveste iar actorii nu prea mai par adolescenţi. Am avut senzaţia că mă uit la demo-ul unui joc video. Şi nu îmi plac dementorii.

Seven Pounds. Un fel de The Green Mile combinat cu 21 Grams, doar că te cam prinzi de la început ce şi cum. Pe cântar 7 pounds bat de departe 21 grams, dar pe ecran nu.

The Curious Case of Benjamin Button. Scenariul este adaptat după o poveste de F Scott Fitzgerald (cel care a scris Marele Gatsby). Nu am citit povestea, dar bănuiala mea e că era mult mai dinamică şi mai credibilă. Brad Pitt şi Cate Blanchett sunt buni, dar nu pot compensa jalea din restul echipei. David Fincher m-a ţinut cu sufletul la gură în Se7en (unde l-a avut tot pe Brad Pitt în distribuţie), dar decât să revăd Benjamin Button mai bine aş revedea Forrest Gump şi The Big Fish, sunt tot pe acolo şi sunt mai reuşite.

Totuşi din toate filmele astea am reţinut un lucru: “Our lifes are defined by opportunities. Even the ones we miss.” (Benjamin Button). Ceea ce îmi aminteşte de un alt citat care mi se potriveşte, cred că provine tot din pop culture, dar nu ştiu exact cui să îl atribui: “We are the sum of our experiences”.

Oare ar fi trebuit să caut o piesă de teatru? Sau să las mofturile?

În ultima vreme am descoperit că orice faci pe jumătate va reveni să te bântuie într-o vineri după-amiază la ora 13:13 când ai chef de orice dar nu acele lucruri de care nu ai avut suficient chef ca să le faci până la capăt.

Se poate întâmpla pentru că în primul rând era nevoie de la început ca tu să termini acel lucru. Sau poate fi din cauză că în capul tău este un piticuţ care simte nevoia de “încheiere”*.

Astăzi îmi permit să fiu în cazul al doilea mai ales că sunt singur în Dublin iar fetele mele sunt în Bucureşti. Astăzi voi pune nume tuturor feţelor din albumele mele de pe Picasa. Dacă nu ai folosit Picasa, ideea e că feţele sunt automat recunoscute şi categorizate după un anumit algoritm, iar tu trebuie doar să zici care faţă a cui este. Merge foarte bine şi în momentul ăsta am 2017 feţe din 2347. Almost there.

Am ajuns însă la un moment dificil pentru că nici una din opţiuni nu este întocmai optimă. Pozele de la botezul Ilincăi sunt evident făcute în biserică şi trebuie să văd ce fac cu următoarea faţă:

3 opţiuni fără 50-50 şi fără “sună un prieten”:

1. Îl adaug pe Iisus cu poză în lista mea de contacte
2. Îl ignor pe Iisus
3. Susţin că asta nu e o faţă

Am ales opţiunea 2, dar m-am gândit un pic înainte.

* “încheiere” e cea mai bună traducere pe care pot să o găsesc pentru “closure”. Conform unei cărţi pe care sunt foarte fericit că am citit-o şi pe care sigur o voi mai menţiona, Pragmatic Learning & Thinking: Refactor Your Wetware, “nevoia de încheiere” (need for closure) este o tendinţă care te poate distrage de la ceea ce trebuie să faci cu adevărat, prin urmare trebuie să îţi fie ok să lucrezi într-o stare de incertitudine şi să poţi să te concentrezi la ceea ce poţi rezolva şi are o importanţă mai mare.

Sunt câteva lucruri pe care nu te aştepţi să le vezi, auzi sau citeşti în viaţă. În cazul de faţă, ştirea conform căreia Luceafărul a intrat în Cartea Recordurilor pentru cel mai gros lung poem de dragoste.

Mă bucur că s-a auzit de Luceafărul în lume pentru că în general mi-a plăcut Eminescu (mai mult decât să scriu comentarii la română în liceu, cel puţin). Bucuria mea este amară totuşi pentru că în cazul de faţă contextul este incult şi obtuz.

Contextul este “ziua îndrăgostiţilor”, numită tradiţional în România şi Valentine’s Day sau “cumpără trandafiru’ conaşule, nu te uita că e 75 de lei firul!”. World Records Academy (did I just say “Academy”?) a decis în această frumoasă zi pentru necunoscători că Luceafărul este o poveste undeva între Pe Aripile Vântului, Star Trek şi Love Story.

Mă doare mintea.

sursa foto: IMDB

Mai ţine minte cineva că eu am făcut o emisiune de film? În 97-98 la Delta. Mă chinuiam tare pe atunci să am o opinie savantă despre filmele care apar. Şi mă străduiam tare să am o părere fermă despre fiecare film.

Din fericire acum pot să am o părere şi punct. E părerea mea. Iar filmul lui Woody Allen e o aiureală simpatică şi foarte cartoonish. Merită văzut mai ales cu cineva care are aceeaşi părere cu tine despre Barcelona, vinul roşu şi Penelope Cruz.

Ieri seară, imediat după ce l-am văzut nu eram sigur dacă să îl recomand mai departe sau nu. Dar azi mi-au revenit în minte secvenţe din el. Ăsta e testul meu de a doua zi (care se aplică la filme şi sunt convins că unii îl pot aplica şi la relaţii): dacă a doua zi îţi face plăcere să îţi aminteşti de el, merită.

Warning: geek stuff ahead.

Pentru ca la 1234567890 intenţionez să dorm, am zis că poate îmi iese o altă combinaţie simpatică fără să trişez.

Poate data viitoare…